Revista Art-emis
Eu PDF Imprimare Email
Ioan Alexandru Despina, Spania   
Duminică, 25 Septembrie 2011 21:49
Despina Alexandru Ioan - Proza scurtă -
„Sunt om neinteresant." Aceasta era singura descriere pe care bătrânul obișnuia să și-o facă. Nu doar în zilele de iarnă care se regăsea singur în fața ferestrei ovale, privind aiurea strada îngustă, închistat în gânduri banale, dar și în dățile în care era rugat să povestească câte ceva despre propria sa persoană. Apoi, observând cu neplăcere că mulți dintre tineri se considerau astfel (ori în oricare alt mod ce ar putea stârni interesul ori simpatia celor din jur) se văzu nevoit să renunțe la această formulare de teamă c-ar putea s-atragă inversul efectului scontat. Trebuia neapărat să găsească altceva, ceva pe cât de simplu pe atât de anost, o înșiruire de cuvinte care să-l reprezinte și totodată în spatele cărora să se poată ascunde. Din fața hărții plastifiate, o reprezentare mult distorsionată spre poli a globului terestru, privea chipurile îmbujorate ale elevilor. Nu înfăţişarea lor îl deranja, ci personalitățile șterse, pierdute undeva la mijlocul distanței dintre căutarea unor apelative prin care să se remarce și neputința de-a găsi ceva, orice, care să le ofere un motiv ca să-și dorească această ieșire din anonimat. Când totul devine atât de ușor de obținut de ce să-ți mai dorești să dobândești calități ce-ți sunt în ultimă instanță nefolositoare? Lumea ți se servește pe tavă, cu tot ce-nseamnă ea, până și aceste informații pe care le primesc nepăsători fără să arunce asupra lor vreo umbră de-ndoială. Dacă le-ar zice bunăoară că Saturn va face implozie peste câteva ore sau că lumea a fost plămădită acum șase milenii de o ființă barbară cu toții l-ar crede fără cea mai vagă urmă de ezitare. Ar căsca poate pentr-o clipă ochii, dar văzându-l că-și păstrează calmul s-ar retrage în indiferența lor absolută. În copilăria sa lucrurile n-au stat așa, cei de-o seamă cu el își doreau să iasă-n prim plan, chiar și dacă (sau mai ales dacă) nu aveau nimic de spus ci doar scoteau la iveală un caracter hâd, promovat prin meschinării ce le erau degrabă acceptate și chiar încurajate. Nu știa cum e mai bine, ambele purtări părându-i-se deopotrivă de năroade; cea dintâi, ce înnăbușă din fașă, prin lene și moleșeală, orice tentativă de formare a unei personalități este chiar rodul celei de-a doua, ce născuse un întreg sistem de nonvalori care-a guvernat pentru o vreme oarecare.

Bătrânul își scutură capul și încercă să fie atent la vorbele ce-i ieșeau mecanic din gură. Ah, da, tocmai ce le povestea elevilor despre dificultățile existente în datarea fosilelor umane. "Pe lângă incongruențele ce apar în mod inevitabil când se recurge la stratificare, descoperirea de acum câteva decenii a ratei diferite de dezintegrare a izotopilor elementelor chimice, rată pusă în directă legătură cu variația activității solare, ridică și ea nenumărate probleme." „Însă oferea și anumite soluții", ar fi dorit să spună în continuare, dar se mâhni imediat știind că, deși are cui să i le împărtășească, în clasa aceasta nu era nimeni care să le-nțeleagă. Elevii îl priveau din spatele pupitrelor albe cu niște ochi tâmpi și goi, de vită îmblânzită. Ignoranța lor desăvârșită îl descuraja. Oare ei cugetă în aceste clipe? Mai au putința s-o facă sau sunt doar simple animale surprinse într-o stare de stază? Existențe vegetative ce-și așteaptă tăcute rândul pentru a interpreta mai apoi, preț de câteva minute, un rol secund, anodin. Ar putea să-l ridice pe unul în picioare doar pentru a-și demonstra că are dreptate, dar știa prea bine că nu i-ar aduce nicio satisfacție. Când oare, de-a lungul acestor ani în care se străduise să învețe generații după generații, ajunsese să se simtă atât de inutil? Își aducea cu exactitate aminte de ziua în care a absolvit facultatea și se-ndrepta voios spre casă, imaginându-și pe drum cum o să-i stea la catedră în costumul cel nou pe care și-l cumpărase. Terminase geografia, deși a urmat pentru trei ani și cursurile facultății de istorie (de unde fusese dat afară pe motiv că viziunea sa asupra trecutului nu corespunde întocmai faptelor unanim acceptate). El însă se ghida după logică și nu după niște manuale scrise de învingători, manuale al căror conținut oricum diferă de la o țară la alta. Dar cine era să-l creadă? Supărarea i s-a stins repede, iar cât timp a stat la catedră și-a făcut o mulțime de planuri și speranțe. Dar în zadar, căci nimic nu-i mai hidos decât realitatea descărnată de aparențele pe care omul i le atribuie doar pentru a o mula perfid în jurul propriei incapacități de-a o accepta și înțelege așa cum este. Refuzase să se schimbe o dată cu lumea, să creadă în niște adevăruri nedemonstrabile, servite cu zâmbetul pe buze de niște persoane aservite unor interese străine. Putea să-și folosească propriul intelect, iar adevărurile geografice nu doar că sunt mai greu de manipulat, modificarea lor n-ar avea nicio utilitate. Cui i-ar fi fost de folos mutarea muntelui Chimborazo în Africa de Sud sau ștergerea de pe hartă a mării Negre? Teoretic vorbind, pentru că-n practică... nici nu dorea să-și imagineze cum ar sta lucrurile dacă s-ar lua după motivele unora sau altora. Evita, desigur, subiectele legate de cucerirea spațiului sau supozițiile cu privire la descoperirea unor civilizații extraterestre; intențiile semenilor săi, ce împânzeau canalele de știri cu manipulări ordinare prezentate sub forma unor repetate intervenții naive, îi rămâneau pe mai departe absconse. Existase însă o perioadă în viața sa când îi făcea plăcere să-și expună părerile, plăcere alimentată probabil și de interesul celor ce-l ascultau și stinsă de-a lungul vremii prin întrebări tot mai neghioabe. Ce rost mai avea orice strădanie când trecerea timpului clădise ziduri în calea înțelegerii, ziduri prin care nici măcar curiozitatea nu mai are suficientă putere pentru a săpa firide firave? O fi din cauza vârstei, a diferenței dintre generații? Nu știa, dar cu siguranță orișice răspuns i-ar fi fost la fel de indiferent.

De cum se termină ora de curs, ultima din viața sa, le aruncă elevilor o privire fugară, deschise ușa și ieși grăbit afară. Nu mai trecu pe la cancelarie, nu mai avea rost să joace teatru, să zâmbească forțat și să răspundă din obligație. Dar ce-i părea încă și mai îmbucurător era că nu-i mai determina pe ceilalți profesori să se prefacă. Dacă de părerile lor putea face abstracție, de prefăcătorie îi era pur și simplu lehamite. Știa prea bine că nu este nici respectat, nici agreat, le auzise șoaptele infame, simțise tăcerea ce se așternea brusc ori de câte ori trecea pe lângă ei, le văzuse privirile iscoditoare. Dar acum nu mai conta nimic din toate acestea, ieșise în sfârșit la pensie și putea să se dedice lucrurilor ce-l interesau cu adevărat. Înainte vreme ar fi vrut să călătorească ținând în mână un caiet în care să-și noteze idei, să schițeze portrete și locuri și să consemneze întâmplări și legende ce supraviețuiseră trecerii implacabile a timpului. Oh, cât de mult și-a dorit în tinerețe să vadă măcar o dată-n viață Machu Pichu, să pășească pe străzile sale pietruite și să admire rezemat de blocurile colosale de piatră cerul înstelat; citise mult despre vechii incași, de orânduirea lor socialistă și construcțiile atent planificate. Voința îi slăbise cu vremea. Acum câțiva ani s-ar fi mulțumit și cu vizitarea piramidelor de la Giza și a Sfinxului îngropat și dezgropat de atât de mult ori în (și din) nisipul fierbinte încât nici istoria nu mai purta în paginile ei data făuririi sale, dar repetarea hipnotică a reclamelor agențiilor de turism parcă-l înhumase-n nepăsare. Aruncase peste el năframa cunoașterii, îi smulsese orișice secret și îl văduvise de misterul ce-l învăluise pentru atâta vreme. Nu mai era decât o statuie decrepită de calcar, ce simbolizase cândva ceva. Bătrânul se văzu nevoit să revină treptat și să se limiteze la cea mai arzătoare dorință a sa, născută încă din anii copilăriei, când refuza să iasă ca să se joace alături de ceilalți copii și rămânea închis în casă ca să citească. Voia să scrie. Citise enorm în vederea realizării acestui lucru, strânsese în micul său apartament vrafuri întregi de cărți și manuscrise pe care le îngrămădise, după epuizarea spațiului din bibliotecă, prin toate cotloanele. Se mai documenta și de pe internet, însă-l atrăgea mai mult mirosul hârtiei. Știa că opera unui scriitor, mai ales a unuia ce are de gând să prezinte idei filosofice, va fi pusă în strânsă legătură cu modul său de viață, de aceea dusese un trai cât mai simplu, departe de plăcerile deșănțate ale lumii. Nu se avânta în polemici și doar arareori își susținuse în public ideile. Nici măcar nu se căsătorise, i-ar fi știrbit oarecum din autoritate. Crease-n schimb, în mintea sa, un univers propriu, aparte de cel ce se lasă cunoscut, un univers distinct, în care normalitatea nu mai era văzută prin prisma unei majorități labile, ci a unei etici ireproșabile. Exersase replici, își imaginase romane, urmase până departe firul unor acțiuni interesante, clădind un întreg eșafodaj bine pus la cale. Își cumpărase o mulțime de caiete, penițe, călimări vechi, dar nu mâzgălise încă niciun cuvânt. Era mai bine să aștepte, să acumuleze cât mai multe date, să închege totu-n gând și abia când o să aibă suficient timp să le lase să se reverse pe hârtie. Necesita desigur și o atmosferă specială, de aceea și-a vândut apartamentul de la ultimul etaj al unui bloc din capitală și s-a mutat la țară. Și-a cumpărat o casă încăpătoare și primitoare, cu pridvor lung și ferestre largi, cu tocul din lemn, așezată pe dale năpădite de mușchi și felurite plante.

Acoperișul era puțin putregăit într-o parte, unde tabla, din cine știe ce motiv, fusese dată la o parte, dar asta nu-l deranja prea mult, îi făcea chiar plăcere gândindu-se c-o să-l repare. Ceva mai la deal avea o pădure de brad, iar mai la vale o fâneață, vreo zece hectare în total. Își cumpără câteva oi, găini, vreo două capre, le făcuse chiar și un țarc și un staul pe care le admira mulțumit imaginându-și că de acum înainte n-o să mai depindă de nimeni. După ce termină toate treburile făcu o plimbare prin împrejurimi, inspirând cu nesaț aerul de munte, amintindu-și cu plăcere cum tatăl său obișnuia să-l ducă cu trăsura în zilele de iarnă prin aceste plaiuri mirifice de pe valea Bistriței. Când se întoarse se privi posomorât pentru o clipă în oglindă și zise „Mda", apoi își trecu limba peste buzele crăpate: „sunt Viorel". Aceasta era noua formulă de care se servea pentru a se prezenta țăranilor ce locuiau la oarece depărtare, deși era cât se poate de conștient că nu aceasta-i numele său adevărat. Consideră totuși că era mai bine decât să se declare din capul locului neinteresant, deși n-ar fi stricat să atragă asupra sa puțină atenție. Dar, cum nu mai era vorba de niște tineri teribiliști, ci de persoane pe care le aprecia datorită simplității modului lor de trai, se temea că n-or să-l înțeleagă. Se așeză la birou și scoase pentru prima oară penița din tocul ei de os, frumos ornamentat, și deschise unul dintre caiete. Rămase îngândurat și încântat totodată, imaginându-și mulțimea de cărți pe care avea să le scrie. Privea prin geamul translucid ulița îngustă ce șerpuia de-a lungul râului, trecând de pe-o parte pe cealaltă a acestuia. Însă nu reuși să aștearnă pe hârtie nicio silabă, cuvintele toate îi erau purtate de gânduri ca frunzele de vânt toamna. Când, după clipe îndelungate, își recăpătă concentrarea, încercă să schițeze un zâmbet și se aplecă peste foile albe, îndreptându-se din șale. Dar nicio literă nu părăsi vârful strălucitor al peniței. „Nu-i a bună." Citise despre personajul acela ciudat din Ciuma lui Camus ce se poticnise chiar de la prima propoziție, nereușind să stabilească o cadență care să-l mulțumească. Autorul francez luase desigur ca model o persoană din viața reală, dar el nu-și dorește niciun ritm, nu intenționase să placă sau să impresioneze, voia doar să se elibereze, nu doar pe el de gândurile ce nu-i dau pace, dar mai ales pe semenii lui din ghearele stupidității și ignoranței ce i-a cotropit de ceva vreme și să contribuie prin ideile sale la formarea unei lumi mai bune. Avea viziunea necesară, știa exact pe ce să pună accent și ce să scoată la iveală. Nu-i mai rămânea decât să transpună toate acestea pe hârtie, să le dea viață și să spună omenirii ceea ce ea nu era în stare să vadă. Vorbise deja cu un editor din București, singurul său amic în afară de preotul ce-l sfătuise să vină aici, schimbaseră într-o doară câteva păreri, uimindu-l cu vastele sale cunoștințe și lăsându-l să-nțeleagă că înăuntru său zace un cărturar mai de seamă decât bătrânul Bernard dintr-o operă (nu-și mai aducea pe moment aminte care) de-a lui Anatole France. Spusese destule ca să-l convingă să publice de-ndată orice manuscris i-ar trimite, amicul chiar îi promisese că așa o să facă (deși sincer nu era nevoie), însă suficient de puține ca să rămână cu inima împăcată că n-a dezvăluit nimic important. Care va să zică treaba era aranjată. Tot ce-i rămânea era să scrie. „Floare la ureche" își zise și se aplecă iarăși deasupra foii albe de parc-ar fi pornit călare într-o expediție de cucerire a unei cetăți insuficient fortificate. „O pradă ușoară!". Cetatea probabil, nicidecum cuvintele... Ah, cuvintele! Nu doreau să iasă din vârful peniței, i se îngrămădeau doar de-a valma-n creier. Puse capacul la loc, se ridică și se plimbă puțin prin cameră. Se chinui să doarmă vreme de jumătate de ceas, își făcu o cafea fierbinte, dădu o fugă pe afară, apoi reveni înarmat cu forțe proaspete. Însă nici de această dată nu putu să dea glas frământărilor sale. Povestea se repetă și-n zilele următoare. Deși nu reușea să priceapă ce i se-ntâmplase, își spuse că nu-i nimic și se afundă în recititul cărților groase, roase de timp, pe care le luase cu sine și de care uitase. Erau câteva sute bune.

De cum căzuse prima zăpadă lăsă de-o parte ideea cu scrisul, deși aceasta, în rotocoale nevăzute, continua să-i dea târcoale. După ce ducea de mâncare orătăniilor, ca să-și mai odihnească ochii după o noapte întreagă de citit, ieșea pe afară și se pierdea printre trunchiurile brazilor, în omătul moale ce-i trecea de glezne. Nu-i păsa câtuși de puțin de lupii ce urlau la miez de noapte, ba dimpotrivă, le căuta urmele pentru a se lua după ei ca să vadă unde și cum viețuiesc. Într-o zi se avântase chiar să facă o vizită amicului său preot ce-și avea parohia pe undeva, printr-o localitate din apropiere. După ce-au stat ceasuri de vorbă, a purces chiar înainte de lăsarea serii spre casă, însă nu mai avu norocul de la venire, când o mașină-l luase de cum ieșise la drumul cel mare, și se văzu nevoit să se întoarcă pe jos. Fără să remarce la-nceput, căzuse pradă unei răceli năprasnice. Încercă să se doftoricească singur, dar metodele băbești nu prea dădeau cine știe ce roade și la o săptămână de la nefasta sa plimbare căzu bolnav la pat. Gândurile însă nu-l lăsau în pace și-l îmboldeau, în ciuda vizibilei sale neputințe fizice, să umple caietele cu acele povestiri pe care le păstrase în sine, povestiri mai frumoase decât poveștile pe care yemeniţii i le spuneau la ceas de seară lui Malraux. „Trebuie, trebuie", își zise și-mpinse scaunul ce-i stătea în cale, dădu la o parte toate creioanele împrăștiate pe masă și luă penița aproape uscată. În noaptea aceea, fie ce-o fi, trebuia să scrie ca să schimbe lumea prin cuvinte, idei și istorisiri cu tâlc. Era dator să facă asta! Se chinui vreme de ore, până când, într-un final, reuși să aștearnă ceva pe foaia albă. O privi apoi blajin, iar ochii-i lăcrimau de-o adâncă mulțumire. Se ridică febril, trase pe el câteva haine și se repezi să-i dea de veste editorului c-a putut în sfârșit să se libereze de blestemul ce-l urmărise. Ah, cât de fericit era că poate să scrie! Mergea cu greu, dar bucuros, prin zăpada ce ușor, ușor creștea, trecându-i de glezne, de genunchi și ajungându-i până la brâu. Însă bătrânul n-o lua în seamă și înainta tot mai înflăcărat prin neaua ce-l îngropa și îngheța. Pe pagina albă, ținută strâns între degetele sale degerate, trona un singur cuvânt: „sunt".

Ioan Alexandru Despina - Scurtă prezentare

Data naşterii: 4 septembrie 1985, Ploiești
Ocupaţie: Freelancer
Studii: colegiul Lazăr Edeleanu din Ploieşti (promoţia 2004), Facultatea de Geografie din cadrul Universităţii din Bucureşti, cu dublă specializare: Geografie şi Limba și Literatura Engleză (promoţia 2008), master în planificare urbană, în cadrul aceleiaşi facultăţi (promoţia 2009)
A publicat în revistele: „Visul" (nr. 49, septembrie 2010), „Faleze de piatră" (numerele 20 şi 21, august-septembrie 2011) „Gazeta SF" (nr. 8, august 2011) şi colaborator al revistei „Nautilus" (cu apariţii în numerele din decembrie 2010, martie 2011, iulie 2011 şi august 2011). Povestirea intitulată „Închisoarea" a primit o critică favorabilă din partea domnului Ciprian Baciu, în numărul 38 al revistei „Helion" (nr. 11, Aprilie 2011), în cadrul articolului intitulat „Poezie neagră şi blesteme".
Este membru al site-ului Roliteratura şi administrator al cenaclului literar Lira 21. footer