Revista Art-emis
Studentul şi Simona PDF Imprimare Email
Medic Claudiu Popescu, Doctor în Ştiinţe Medicale   
Joi, 22 Septembrie 2011 19:24
Popescu Claudiu(duet inegal, pe propria piele)

Mă rog, îţi povestesc, dar nu ştiu cît îţi va fi de folos. Istoria asta amuzantă umple bine timpul, însă. Totul a început de la un obicei de-al meu pe care-l căpătasem din fuga de singurătate: eram nelipsit de la piesele de teatru. Dădeam o grămadă de bani să văd nişte amărîte viziuni moderne asupra artei dramatice, şi încă de mai multe ori. Atracţia principală era la început grupul de colege, dar nu băgau ele în seamă un străin. Dacă nu mai ieşea din seamă? Mai apoi aşteptam cu sufletul la gură pauza şi sfîrşitul, cînd asistam la discuţiile inteligente ale unui grup care mă acceptase. Erau nişte tipi foarte ciudaţi, cu vîrstă şi cu pregătire foarte diferite. Probabil de aceea nu s-au supărat cînd a trebuit să mă invite din politeţe după piesă la un pahar, nu contraziceau astfel principiul lor pestriţ de adunare. Intrarăm într-un pub din piaţa principală, unde mai fusesem o dată singur, să beau un pahar de tristeţe, singur, eu cu oamenii de acolo din acel moment. Cînd văzură cît de repede terminam berea, se simţiră jigniţi în bărbăţia lor şi începură să-şi dea cu părerea că ba e vorba de un ficat sănătos, ba de o sete spirituală. Eu le-am zis că nu-mi place berea, mai ales cea de acolo şi am preferat să-mi curm neplăcerea mai repede. Mă rog, unul dintre ei, Siprhoudis, un francez de origine greacă, un nesuferit care nu-mi vorbise toată seara, şi nici cele dinainte, afară de salut, începu să povestească de un atlet, conaţional de-al meu, care fusese găsit dopat după ce cîştigase nu ştiu ce medalie. Normal că m-am enervat, dar ce puteam să-i fac?! Oricum, aveam impresia că individul urmărea să mă discrediteze, mai ales după ce le dădusem peste nas cu berea şi cu alt amănunt pe care nu ţi l-am zis, că se contraziceau pe tema capitalei Madagascarului. Pînă la urmă, individul ăsta Siprhoudis mă abordează la sfîrşitul serii, oferindu-mi să mă ducă pînă la han cu maşina lui. Nu aveam chef să mai dau bani pe taxi, că era departe, şi în plus, tipul era cel mai serios dintre toţi. Nu am vrut să te ofensez cu povestea despre sportivul vostru, spuse el cu multă politeţă, aparent necaracteristică, era în contextul discuţiei despre fraudă. Nu-i grav prietene, e treaba lui, nu a mea. Te frapează însă uneori, zise el, murdăria gloriei furată prin necinste. Just! i-am zis eu deja plictisit. Dar mai tragic este cînd frumuseţea e răpită de brutalitate. Mai trist!, eu de colo. A fost un caz recent...

Mă rog, şi începu să-mi povestească de cazul unei fete care, vezi Doamne, ar fi fost păcălită încă de la noi din ţară că va veni în străinătate să muncească îngrijind bătrîni şi cînd colo s-a trezit sechestrată şi obligată la prostituţie, chiar în acest orăşel. Mă simţeam prost că mă tot împroşca cu astfel de mizerii, pentru că era clar că nu-mi spunea toate amănuntele doar ca să aprindă o discuţie de un sfert de oră. Ia plicul ăsta şi documentează-te! zise el la un moment dat, întinzîndu-mi un plic ordinar, folosit. Foarte meticulos, Siprhoudis tăiase toate articolele de ziar care dezbăteau cazul fetei. Am luat plicul după un răgaz, să vadă că nu sînt aşa doritor şi încîntat şi să-şi dea seama că mirosisem intenţiile lui mîrşave. Deja mi-l imaginam torturîndu-mă pe un scaun electric. Autorităţile caută urgent un translator, pentru că fata nu vorbeşte nicio limbă de circulaţie. Dacă vrei să o ajuţi, pe ea şi ancheta, îţi pot spune unde să te duci şi ce să faci. L-am părăsit cu promisiunea că mă voi gîndi pînă următoarea zi de dimineaţă dacă mă bag sau nu. Acum, ce era să fac, eram într-o dilemă. Siprhoudis era bizar, conducea o maşină veche şi mirositoare şi avea un obicei pe care-l urăsc mult, acela de a trînti uşa. Nu-ţi mai zic că el era aşa-zisul expert în grădinărit al grupului nostru, însă grădina lui arăta jalnic, de parcă mărşăluiseră de curînd nişte soldaţi pe acolo. Păcat de cunoştinţele lui de botanică, tot respectul.

Mă rog, chiar îmi surîdea să ajut o biată femeie răpită, în plus el nu avea o alcătuire prea solidă, la o adică îl luam sub braţ şi fugeam cu el. No, hai! Siprhoudis mă conduce la sediul poliţiei, acolo mă ia în primire unul despre care îmi spusese şi care, după ce-mi dă cîteva indicaţii, mă duce la camera interogatoriului. Înainte să intrăm, poliţistul mă apucă de umăr şi-mi şopteşte, aşa ca să nu-mi facă ruşine faţă de cei care ar fi putut să asculte, auziţi, din curiozitate, aveţi internet la voi acolo? Cum puteam să-i răspund mai pe măsură decît cu un „da" complice, tot şoptit, ca şi cum i-aş fi făcut un favor. Tipul, mulţumit, se scarpină-n ţăcălie şi din nou se coboară spre mine cu altă întrebare răscolitoare: dar maşini de spălat vase aveţi? Ce s-o fi gîndit el, că maşinile astea or fi culmea tehnologiei gospodăreşti şi să vadă dacă într-adevăr de abia am coborît de pe cracă sau ne fandosim să ne spălăm gamelele la maşină. Avem şi din acelea. Bun, zise cam trist, probabil îi pierdusem un pariu, pe aici vă rog, şi nu uitaţi ce v-am explicat mai înainte. El aşa ar fi fost un om fain, afară de lipsa de cultură şi de fumatul excesiv care-i distrusese naturaleţea danturii, eu nu suport, dar nici aşa să fumezi două pachete doar cît eşti la serviciu. Recunosc, sînt obsedat de obiceiuri şi cam critic pe toată lumea. Dar obiceiurile sînt cele mai oneste, iar critica, na, într-o oarecare măsură, mi-o fac şi mie, dar nu despre asta era vorba.

Mă rog, şi intrăm acolo, într-un birou obişnuit în care mai erau doi bărbaţi şi o femeie, afară de biata fată. Politeţuri, din acelea serioase însă, şi mă aşez în cele din urmă la masă faţă în faţă cu fata. Mi se dă voie să ne familiarizăm pe limba noastră înainte de a trece la întrebări. O chema Simona şi nu avea nimic special. Frunte cu acnee, buze depigmentate, păr gras, şuviţat blond, strîns în coadă, bust mare şi mult păr pe antebraţe. Era însă speriată. M-ar fi strîns în braţe dacă ar fi putut. Nu mai auzise româneşte de vreo două luni, cu excepţia unui cîntec idiot pe care îl asculta uneori la radioul din camera de sechestru. Mama ei, săraca, aştepta să-i trimită bani şi ea... Teribil. Primul lucru pentru care m-a rugat a fost să vorbesc cu mama ei şi să o liniştesc. Grea încercare. Ancheta a decurs bine, le-a dat destule date ca să facă treabă bună. După ce s-au arătat mulţumiţi, i-am rugat în numele nostru să-mi permită să petrec noaptea cu ea. Nu în sensul ăla. Simona spunea că de-o săptămînă nu mai dormise din cauza coşmarurilor. Băieţi buni, poliţiştii ne-au instalat într-o cameră acceptabilă, unde am stat toată noaptea de taclale. Pe la unşpe ni se făcu foame, aşa că am comandat de la singurul restaurant românesc din oraş nişte sarmale cu mămăligă şi smîntînă, bune rău. Simona trăise o mare dramă. În momentul în care şi-a dat seama că fusese vîndută a fost ca şi cînd s-a rupt ceva în inima ei. Atunci, pe lîngă frică, toată viaţa pe care şi-o construise detaliat în mintea ei, pînă şi sentimentele acelea pe care nu le trăise încă în viitoarea ei condiţie, toate, toate s-au prăbuşit, au înăbuşit-o. Plîngea pe cît nu puteau lacrimile să curgă, se simţea ca un peşte momit, ca o bovină mînată încolo şi încoace de puteri tirane. Niciodată nu crezuse că un animal poate suferi atît. Şi în ce mizerie căzuse, în ce coşmar real! Culmea disperării a atins-o cînd, pentru un scurt moment, a simţit plăcere, voit. Fusese cel mai infam şi abject moment de plăcere.

Toată noapte mi-a povestit viaţa ei din ţară, de dinainte, de ce fel de bărbaţi a trebuit să îndure aici şi de felul cum a scăpat. O vizita frecvent un anume client, un tip excentric şi bogat care avea nevoi speciale. Era o bucurie pentru ea cînd venea nebunul ăsta, altfel un tip elegant şi manierat, pentru că el nu voia decît să-l bată, nu se atingea de ea. Într-o seară, uitase fructele şi dădu comandă la un magazin să aducă un coş de fructe cu mai multe piersici. S-a întîmplat că a răspuns ea curierului la uşă. Aş fi putut să spun că dintr-o întîmplare fericită curierul era un student român. Dar Simona nu a crezut niciodată că acel fapt fericit fusese doar o potriveală, ci l-a văzut mai mult ca pe o rimă, pentru că sufletul ei ia orice fericire ca pe un dar, bucurîndu-se de două ori. Pentru ea, fericirile rimează, dar nu ştie conştient nimic din toate acestea. Ea, în seara de dinainte, după ce se rugă la Dumnezeu, îşi aduse aminte de o poveste de la mama ei că era un călugăr bun care se ducea la prostituate şi le citea rugăciuni de se întoarceau acelea şi lumea credea că cine ştie ce desfrînat o fi; aşa că s-a rugat şi lui, deşi nu-şi mai amintea cum se numea.

Mă rog, revenind la povestire. Studentul ăsta român era un tip ciudat, dar nu în sensul de bizar ca Siprhoudis, ci în sensul de misterios ca, nu ştiu cine să zic eu, ca mine de exemplu, pentru că eu sînt ciudat, nu? Rima care a fost?: el avea un tic vestimentar, anume, cît era pe pămînt străin, purta un mic steag lipit pe haină, la piept, în stînga, ca să se ştie că el e o bucată din ţara lui, cu tot cu fulgi. În paranteză fie spus, o manie din asta am şi eu: nu suport să scrie ceva pe mine, că nu sînt tablă şi nici nu dau doi bani pe destinul ăsta de păpuşi. Aşa, Simona observă steagul, au un dialog fulgerător în care-l roagă să sune poliţia, studentul îi dă coşul cu fructe şi iese calm din incintă. În faţa imobilului, lîngă scuterul său, telefonează poliţiei şi explică situaţia, un angajat al casei îl aude, dintr-o întîmplare de data asta, ha, coboară şi-l bate de-i sar capacele. Şi dăi şi dăi... Se opri brusc şi nu mai reuşi să-mi termine povestirea. Tăcu speriat şi ieşi din cameră în fugă. Dar e mai importantă povestirea. De ar fi avut puterea necesară să continue, ar fi spus că studentul apucase să transmită datele esenţiale înainte de a fi bătut măr. Respectivul angajat încercase să-l bage în casă, tîrîndu-l, dar opinia publică s-ar fi opus (!). În scurt timp, vinovaţii părăsiră casa, iar poliţia recuperă cele două victime: studentul şi Simona, plus un amărît speriat, costumat ilar, a cărui identitate nu a fost dezvăluită.

Nu a avut puterea necesară. Păcat, el se implică mult, îşi trăieşte cu adevărat prezentul şi povestirea, dar reactualizează oricînd trecutul cu o nonşalanţă ce ar duce la gîndul viclean că în fapt retrăieşte ceea ce născoceşte şi că adevărul istoric la el este o noţiune fără prea mare influenţă, sau la gîndul paşnic de admiraţe pentru reuşitele lui în lupta cu timpul şi cu percepţia, sau la observaţia că este doar un om care încearcă să construiască ceva. Simona îi povesti toată noaptea despre viaţa ei din ţară, despre bărbaţii pe care a trebuit să-i îndure şi despre salvarea ei din mîinile răpitorilor. Abia aştepta să ajungă acasă, la mama ei.
- Desigur că nu a păţit nimic, îi zise el, trebuie să fie îngrijorată, dar te aşteptă cu speranţă.
- Aşa sper şi eu. Auzi, schimbă tonul Simona pe unul ferm şi lucid, am o mare rugăminte la tine.
- Da, da, spune!
- Singurul care mă plătea era nebunul ăla pe care-l băteam, că mă plăcea el pe mine, nu ştiu, dar îmi dădea pe furiş bani şi uneori îmi trimitea şi mîncare mai bună, dar o mîncau nenorociţii ăia. Eu i-am promis mamei că vin cu bani acasă, că aşteaptă de mult să facă o operaţie să-i desfunde un vas la inimă. Adică, te rog pe tine să te duci în camera aia unde m-au ţinut şi să cauţi în trusa mea de machiaje de la oglinda din baie, poate mai găseşti vreo mie de euro pitiţi.
- O mie de euro între machiaje?
- Păi mi-au cumpărat nenorociţii un set mare, ca să nu fie nevoie des, şi acolo nu căutau.
- Pudici! zîmbi sincer. Stai liniştită că am şi eu o soră care seamănă mult cu tine, apropo.
- Aşa, şi îi păstrezi pînă îmi dau drumul de aici.
- Ai încredere în mine după toate grozăviile astea?
- Mama mi-a zis să mă feresc tocmai de-ai mei, dar în tine, nu ştiu, am încredere. Oricum, banii ăia nu trebuiau să existe. Şi sînt pentru operaţia mamei, să-i desfunde vasul la inimă. Te rog pe tine, pentru că mie cred că mi-i confiscă.
- Dar nu e poliţie la casa aia, au lăsat-o aşa de izbelişte, cum intru acolo?
- Uite la ce m-am gîndit. Cică eu nu am ţinut minte numele celui de-al doilea nenorocit. Îmi amintesc aşa din senin că l-am notat în româneşte pe chituiala de la cadă cînd eram tristă şi nu aveam ce face. Şi le explicăm că trebuie să mergi să pricepi ce scrie şi să traduci. Atunci bagi de seamă şi iei banii.
- Păi şi dacă nu găsesc momentul? Dar chiar scrie ceva pe chituială?
- Da, chiar scrie, m-am apucat eu să scriu cînd mă plictiseam cuvintele de la „trenule maşină mică", şi pe nenorocit îl cheamă Jean.
- Ha, ha, fată isteaţă! rîse surprins. Dar nu ar fi mai bine să-i trimit banii mamei tale prin transfer?
- Nu, nu, îi aduci la mine cînd ies eu de aici. Şi păstrezi şi tu o sută că poate îţi trebuie la studiile tale sau la ce zici tu că faci pe aici.
- Chiar nu este nevoie, cum să iau din banii de operaţie?!
Planul funcţionă cu mici modificări. În baia cu pricina avusese loc între timp o luptă, din cîte se părea. Setul, împreună cu restul lucrurilor de pe etajeră zăceau pe gresie. Scrisul de pe chit fusese spălat, dar se mai distingea destul ca să fie justificabilă deplasarea, şi era întrerupt de mici picături de sînge vechi. Prinzînd momentul potrivit, fură pachetul, cu silă, şi-l ascunse în ghiozdan. Ieşi de acolo cît putu de repede. Din grabă să ajungă cu banii într-un loc sigur, nu-şi dădu seama că era urmărit. Sub un pod, urmăritorul atacă. Se luptară, însă nu era pe măsura agresorului care avea experienţă în astfel de încăierări. Îi răscoli ghiozdanul cîţiva metri mai încolo, împrăştiind conţinutul pe chei, şi dispăru. Setul fusese deschis, dar avu inspiraţia să recupereze cutia, în speranţa că banii erau acunşi în vreun reces, intuiţie confirmată ulterior. Cine fusese atacatorul şi de unde ştia? Mai bine tăcere.
- Poftim ceea ce mi-ai cerut! îi zise Simonei la ceva timp după incident, jurîndu-şi în gînd încă o dată tăcerea pe care o promisese să o pună peste toate cele întîmplate. Ai grijă cu nu sînt tocmai curaţi! se strîmbă pe măsură. Nu m-am atins de ei.
- Ţi-e silă! Mie nu-mi e! şi numără banii. Uite suta pe care ţi-am promis-o. E cea mai curată hîrtie dintre toate. Ce zici? şi-i întinse generoasă bancnota umedă.
- Ce să zic, se feri el, străluceşte, dă-o încoace! footer