Revista Art-emis
Cum să scapi basma curată PDF Imprimare Email
Medic Claudiu Popescu, Doctor în Ştiinţe Medicale   
Miercuri, 07 Septembrie 2011 22:13
Popescu ClaudiuSau povestea unui ţap ispăşitor

Să vă spun drept, domnule, eu întotdeauna am ştiut ce se întîmplă cu angajaţii mei. Şi nu pentru că-i monitorizez cu mijloacele acestea moderne, cu vreo mini-camera sau cu vreo tehnică de control psihologic. Doamne fereşte! Nu, domnule, eu ştiu ce fac aceşti oameni pentru că ştiu cum gîndesc. Pricepi dumneata? Acest cum e foarte important pentru că mă poate duce la ce.Bineînţeles că oricînd pot greşi, dar cu siguranţă în cazul despre care m-aţi rugat să vorbesc am avut dreptate aproape pînă la capăt. În mod normal nu divulg astfel de informaţii, dar dumneata eşti un receptor de încredere. Toată lumea mă întreabă de ce numai eu folosesc aşa dure şi laborioase interviuri de angajare. Mă acuză că fac discriminări, că încalc drepturile omului etc., dar dumneata ştii bine că nu e aşa. Am dreptul să aleg ce e mai bun pentru afacerea mea. A, că nu le spun că datele obţinute la interviu le folosesc pentru a mă conecta la modul gîndurilor lor, da, ar putea fi o infracţiune. La aceasta răspund: niciodată nu am folosit datele acelea spre răul lor; ei nu au nevoie să afle, pentru că le-ar scădea randamentul de muncă; confidenţialitatea e strictă. Bine, bine, dar ce treabă am să aflu cum gîndesc oamenii, în speţă angajaţii mei? Ce treabă are un antropolog, un fizician sau un filosof cu obiectul lui de studiu, aceeaşi treabă am şi eu. Studiez cum-ul gîndirii umane şi numele meu nu este psiholog. Dacă angajaţii ar şti ce urmăresc, atunci rezultatele ar fi aceleaşi din istoria cunoscută, adică o amplă ridicare din umeri. Mai bine să creadă că ei, prin scrisul lor, sînt cei care influenţează pe alţii. Singura acuză pertinentă ar fi că nu prea îi tratez întru-totul ca oameni şi că tind să-i cam număr ca pe oi. Ce să fac, aşa e moda astăzi, un fel de tehnicism, un fel de matematicitate, un soi de comunism machiat, pricepi dumneata! Eu, tu, el nu mai există, azi e decîtăştia, ăilalţi, muncitori, africani, arabi, cetăţeni şi indivizi ai speciei.În esenţă, eu nu sînt un director de ziar, ci un afacerist. Nu vînd concepte, nu vînd mîncare, nu vînd pămînt pe Lună. Vînd palavre, sporovăieli şi accese de limbariţă. Şi caut să angajez oamenii perfect făcuţi să trăncănească nimicuri tipărite.

Să trec însă la obiectul cererii dumitale. Actorii principali sunt doi ziarişti. Nimic interesant: şi-au plătit unele examene, au terminat facultatea şi au venit cu intervenţii să-i angajez la ceea ce ei cred a fi cel mai bun ziar din ţară. Ca să nu le încalc dreptul la păstrarea anonimatului, am să folosesc un nume de cod. Pe Ionescu, cel mai mic, un puşti de 25 de ani, rocker, cu impresia că e rebel şi că se luptă pentru iluminarea maselor printr-un cuvînt sau printr-o zdrăngăneală electrică plină de mesaj, dispreţuitor al ignoranţei, l-am făcut cronicar cultural. Pe Popescu, un tip morocănos, microbist şi misogin, care scrie pentru bani şi pentru nume, l-am făcut cronicar politic. Ceea ce mi-a ajutat experimentul a fost că cei doi se cunoşteau din facultate, îşi vorbeau amabil, dar fiecare credea despre celălalt că e un bou bogat şi ţicnit. Aflînd că un mare istoric lansează în oraş o carte inedită despre gîndirea militară românească de la daci la N.A.T.O., şi că vor fi invitate mari figuri politice, l-am chemat pe Ionescu şi i-am zis:
- Mergi şi fă-mi o cronică amănunţită! Nu a trecut mult şi văzînd că ar putea pierde onoarea să scrie şi să linguşească preşedinţi de partid, Popescu s-a înfiinţat la mine în birou, încercînd să mă convingă de necesitatea sublinierii tentei politice, cu atît mai mult cu cît ştia el de undeva că ziarul are o culoare democrată. De unde?, am culoare politică aşa cum are culoare un tablou de doi bani. M-am arătat foarte mirat de această dilemă: cum oare să se consemneze evenimentul, centrat pe carte sau pe politică?, şi l-am chemat şi pe Ionescu, explicîndu-i bunăvoinţa în a rezolva cumplita şi neaşteptata contradicţie.
- Domnule, este o carte de succes a unui autor de succes, sînt puţine de felul ei şi trebuie făcută cunoscută, mai ales că are un subiect arzător, care se extinde în multe laturi ale existenţei poporului nostru! se apără Ionescu.
- Dar se poate să nu ne facem bine şi să nu profităm de aşa mare ocazie, să detaliem ceva bun despre preşedintele democrat, patronul nostru spiritual şi bineînţeles despre doctrina pe care o reprezintă şi o aplică aşa bine?! Ar fi neglijent. Mai mult, ar fi nepăsare faţă de alegători şi faţă de conducere!, sare Popescu.
- Mă băieţi, lăsaţi textele! zic eu. Facem aşa: fie colaboraţi şi scrieţi un singur articol, fie scrieţi două articole mai mici. Alegeţi acum!
- Eu votez pentru două articole, zice Popescu.
- Eu, nu! Ar fi interesant să ne unim forţele.
- Atunci, dragi colegi, aleg eu pentru voi. Scrieţi două articole, dar astfel: Ionescule, tu accentuezi latura politică şi semnezi cu numele lui, iar tu Popescule, scrii mai cu aplecare despre carte şi semnezi cu numele lui. Ne-am înţeles? Hai, pe cai şi pe tastatură! Uite două invitaţii pentru lansare.

S-au privit circumspect, apoi îngroziţi că trebuie să facă altceva decît ceea ce le-a intrat în sînge şi au plecat ca doi fraţi certaţi de tată. Aşa după cum aveau să-mi povestească, s-au înţeles să meargă împreună la manifestare, că tot erau de la acelaşi ziar, şi l-au acceptat şi pe fotograf, un artist afemeiat, mai mult ca să evite discuţiile între ei.
- Cele mai frumoase momente la o lansare sînt începutul, cînd apare toată lumea bună, şi sfîrşitul, cînd ne îngrămădim la mîncare! zice Popescu arogant.
- Eu prefer mijlocul, că pot să moţăi, zice dezinteresat Ionescu.
- Eu prefer să apăs butonul aparatului aşa cum un japonez trage cu arcul!, zice fotograful. Cei doi rivali zîmbesc şi se aşează la distanţă unul de celălalt. Îşi iau notiţe, cerşesc cîte o carte şi plecă grăbiţi la redacţie să scrie pentru următoarea zi. De cum a ajuns, Popescu s-a înfipt în calculator şi a scris bunătate de articol, fără să facă măcar o schiţă pe hîrtie. Stîrnit de hotărîrea lui, i l-am citit imediat după ce a plecat. La prima citire nu am sesizat nimic, pentru că mă aşteptam să găsesc altceva, dar la a doua, ipoteza mi-a fost confirmată. Amintindu-mi discursul autorului, am remarcat că îi modificase cuvîntul cu multă abilitate, astfel încît autorul spunea acum că „la o disecţie cît se poate de obiectivă a deciziilor militare geniale, de înalt grad, au contribuit: disperarea umană, inteligenţa nativă, proverbialul gram de nebunie şi lanţul misterios al unor umbre din afara graniţelor, care ar fi manipulat forţa brută a Românului". A fost cea mai şireată şi isteaţă mişcare pe care am văzut-o la acest copil: a ales anumite pasaje potrivite şi apropiate şi a omis un rînd tipografic, în aşa fel încît să apară conjuncţia celor două bucăţi prin „şi".Înainte să plec, m-am asigurat că Ionescu m-a văzut aşezîndu-mă şi citind. De aici a început cascada. Intrigat că şeful ziarului nu şi-a putut abţine curiozitatea, Ionescu s-a pus şi el să citească articolul pe care l-am lăsat la îndemînă. Probabil că a sesizat imediat inadvertenţa, dar nu a venit să o raporteze, pentru că nu putea să justifice cum a ajuns să o constate. A gîndit că, fie Popescu vrea să-l îngroape, fie că m-am plictisit de el şi mă folosesc de naivul microbist să-l surp. I-a trecut prin cap să-l şteargă, dar nu a avut curaj. S-a asigurat apoi că, dacă i se va imputa ceva, va da toată afacerea în vileag şi, tăcut ca un peşte, s-a aşezat să scrie şi el un articol. Mergînd pe filosofia „îmi zici ciob, îţi zic hîrb", a operat o mică modificare: a luat prenumele liderului opoziţiei, un conservator, şi l-a ataşat numelui liderului democrat. Iată afront cum nu s-a mai văzut.

Cum se întîmplă de obicei, hazardul îşi bagă coada: am dat drumul articolelor, dar au apărut cu pozele inversate. Fotograful, pe care l-am însărcinat cu aşezarea în pagină a imaginilor, a pus poza cu cartea pe articolul semnat Popescu şi poza cu politicianul pe articolul semnat Ionescu, cel mai probabil pentru că a rămas cu o idee greşit înţeleasă de la eveniment, cînd Ionescu a pomenit într-o doară că şi-au inversat semnăturile. În dimineaţa următoare primesc două telefoane: de la un democrat cu greutate şi de la autorul cărţii.
- Fane, îmi zice democratul, ai citit mă ziarul?
- L-am citit.
- Tu ştii că maculatura asta o citeşte juma' de ţară?
- Păi de ce o citiţi, domnule?
- Mă, nu fă pe deşteptu'! Tu ştii ce legături am eu cu domnul preşedinte. Nu i-a plăcut.
- Ce, ziarul?
- Mă, mă enervezi! Ştii tu bine ce! Ţi-a intrat în cap bolboroseala asta cu libertatea presei, faci pe americanul cu noi aci în fundul Europei. Ştii bine cum stau lucrurile: scrii ce ne place, cînd ne place şi despre cei care ne plac şi îi plăcem. Vezi că şi eu-s poet!
- Dar nu înţeleg...
- Încetează cu joaca. Zi, mă, cum ţi-ai permis să ne consideri o apă şi-un pămînt, să ne uneşti numele?
- Pe cine?
- Crezi că i-a plăcut că l-ai numit ca pe dobitocul acela din opoziţia conservatoare?
- Asta era!.. Greşeală de tipar, domnule !
- Te ştiu eu pe tine, faci pe cinstitul şi pe ziaristul. Te joci cu focul, Fane şi eşti plin de motorină. Asta a umplut paharul.
- Dar n-am scris eu articolul...
- Mai şi minţi! Crezi ca mucoşii ăia de la ziar ştiu să greşească aşa de bine? Şi oricum sunteţi aceeaşi mocirlă!
- Acuma noi sîntem o apă şi-un pămînt?
- Mă, tu să nu mă întorci pe mine, că ştiu eu ce zic! Ziarul a intrat pe lista neagră a domnului preşedinte. Ce-ai vrut să zici cu poza cărţii, că domnul preşedinte e istorie, nu? Mă, hoţule!
- Greşeală de tipar, domnule!
- Mă, tiparul nu e al ziarului? E sau nu e? Atît îţi mai zic: dacă vrei să trăieşti ca omul trebuie să fi cuminte ca un cîine. Ai auzit? Aşteptăm ziarul de mîine. Puţin după, telefonul sună iar.
- Domnule Ştefănescu, v-am sunat să-mi exprim profundul dispreţ şi înalta desconsiderare faţă de ziarul dumneavoastră! Nu se poate domnule aşa ceva! Unde trăim? Nu vorbim aceeaşi limbă?
- Dar ce s-a întîmplat domnule?
- Ei, iată cum mai pledaţi şi pe nevinovatul! Vă cunosc, domnule Ştefănescu, nu degeaba fac istorie!
- Mă rog şi ce e cu asta?
- De aceea pomeniţi de lanţuri externe care ne secătuiesc şi ne conduc.
- Domnule, dar sînt cuvintele dumitale!
- Iată că doriţi neapărat să-mi pierd cumpătul. Dumneavoastră aţi fost de faţă. Eu n-am spus niciodată aşa ceva. Era alt context. L-aţi măsluit ca un parşiv ce sînteţi, ca să mascaţi adevăratul geniului militar Românesc, să-mi defăimaţi munca!
- Dar n-am scris eu articolul...
- În ziarul dumitale scrie aceasta abominaţie! În acest ziar, nu în cartea mea, nu altundeva. Chiar nu mai aveţi pic de ruşine, chiar aşa vădit purtaţi acest război? Vă spun, domnule că mi-am dedicat întreaga putere intelectuală să combat acest ziar infect, aceste fenomene parazitare şi nu sînt singur! O să mă faceţi nebun să nu creadă lumea ce scriu, poate o să mă ucideţi, dar adevărul nu tace, domnule, adevărul ţîşneşte ca sîngele din artere!
- Ne iertaţi, dar a fost o nefericită greşeală de tipar.
- Tiparul e o maşină, domnule Ştefănescu, la fel ca mintea celor care o controlează. Două fiare care se ciocnesc şi se mîngîie. La revedere! Mi-ar fi ruşine cu astfel de comportament. Ce-aţi vrut să sugeraţi cu poza politicianului lîngă vorbele mele, că istoria e politică? Nu, domnule, istoria înseamnă oameni şi nu aflare în treabă! La revedere!

Următoarea zi, într-un ziar concurent, a apărut o cronică virulentă la adresa publicaţiei mele, cum că este de o incompetenţă crasă. Să vă spun drept, domnule, nu cred că v-ar folosi să aflaţi de ce actorii principali au scăpat basma curată şi de ce am căzut eu ţap ispăşitor. Pentru dumneata, cred că ar fi mai interesant să afli unde am greşit. Pe de-o parte, m-am aşteptat să se plece între ei şi să se mănînce precum canibalii, iar pe de alta parte, habar nu am cum gîndesc eu însumi. footer