Revista Art-emis
Secretul (2) PDF Imprimare Email
Marinela Belu-Capşa   
Sâmbătă, 03 Septembrie 2011 10:33
Belu Capsa MarinelaUmilit, şocat de gestul şi de vorbele Mădălinei, înţelegând că totul era pierdut, că strategia lui eşuase, că fusese egoist când i-a propus să se căsătorească cu el în această situaţie idioată în care s-a băgat, fără să se apere s-a ridicat uşor şi a plecat, gânditor. „Ce mă fac acum? Ce-o să zică ai mei? Trebuie să rezolv cumva încurcătura asta. Aşa îmi trebuie dacă sunt un tâmpit! Şi am cheltuit deja cu meniul, cu lăutarii, Doamne, dă-mi o idee!", se frământa, conştient de ridicolul situaţiei. Simţind că s-a răcorit, tremurând toată de furie şi jignită de gestul lui, Mădălina a închis biblioteca şi a plecat acasă. Trebuia să-i spună mamei ce s-a întâmplat. Era şi mândră de ea şi îndurerată că prima ei iubire se terminase atât de urât, neînţelegându-i pe bărbaţi: „Doamne, cât de frumos e să iubeşti, dar şi ce greu! Nu cred că voi mai putea iubi cu adevărat pe cineva. După experienţa asta, înţeleg că nu poţi avea deplină încredere în băieţi. Dar tot mi-e milă de el că e în mare încurcătură." Joi după-amiază un alt zvon a trecut din gură în gură: Petrică îşi găsise mireasă şi nunta va avea loc, totuşi. Ce se întâmplase? Împreună cu prietenul lui, învăţătorul, a aflat că în oraşul vecin era o domnişoară, Lenuţa Rusănescu, profesoară şi ea, care îl plăcea pe tânărul director şi că aceasta ar accepta să se mărite cu el, de teamă să nu rămână fată bătrână. N-o interesa ce făcuse el înainte, era fericită de norocul ei neaşteptat. Familia lui Petrică a răsuflat uşurată, toată lumea era mulţumită pentru că totul ieşise foarte bine, plus că le plăcea de fată, că era profesoară şi de familie bună, de la oraş.
Şi iată că în sat se auzeau lăutarii care treceau cu alaiul de nuntaşi spre biserică, cu chiote şi veselie mare, lumea uitând parcă de ciudata întâmplare.

Fierbând de curiozitate să vadă ce se întâmplă la cununie, Mădălina şi-a şters lacrimile, a alergat în casă, s-a îmbrăcat în câteva minute, ca la armată, şi a plecat la biserică, cu inima tremurând şi curioasă de ce faţă o să facă ginerele când o va vedea acolo. Slujba religioasă începuse, biserica era plină de nuntaşi, discret fata şi-a făcut loc printre ei şi s-a aşezat în faţa mirilor, în partea stângă a altarului, să-i vadă mai bine, dar mai mult ca să fie văzută. Câteva femei şi-au dat cu coatele, mirarea se observa clar pe feţele lor, precis se aşteptau să iasă cu scandal. Privirile lui Petrică s-au oprit pe ochii fetei şi, şocat de prezenţa ei, a început să se legene de pe un picior pe altul, să transpire sau să schiţeze un surâs de mire fericit, nerăbdător să se termine slujba. Gulerul cămăşii îl strângea, cununa îi tăia fruntea, „Isaiia dănţuieşte" îl punea în situaţia de a trece pe lângă Mădălina, trebuind să plece privirea, să n-o vadă atât de aproape de el. „Doamne, nu mai termină odată popa ăsta! Ce cald este! Şi Mădălina stă acolo să mă tortureze cu privirea ei! Iartă-mă , Doamne!", îşi zicea ginerele, palid la faţă. Doar naşul-învăţător părea mulţumit că Petrică l-a ascultat şi nu s-a însurat cu bibliotecara; zâmbea tâmp, cu lumânarea în mână şi cu florile artificiale atârnându-i pe piept. Când a fost la felicitări, Mădălina s-a dus ultima la mire, l-a sărutat pe obraz, sub ochii curioşi ai asistenţei şi i-a şoptit la ureche: „ Îţi doresc să fii fericit!", simţindu-l încordat ca un arc, apoi a plecat, fără să mai dea mâna cu cineva. Tremura toată, mirată de curajul ei, şi până acasă a dat frâu liber lacrimilor dezamăgirii. Deşi jucase destul de bine hora indiferenţei, acum ştia că a pierdut definitiv partida, că iubirea ei de un an fusese doar un vis frumos, că viaţa are atâtea suişuri şi coborâşuri pe care trebuie să înveţi să le escaladezi ca un alpinist curajos.

Mare i-a fost surpriza când, pe la ora opt seara l-a auzit pe taică-său zicând cu o voce hotărâtă: Hai, îmbrăcarea, mergem la nuntă, nu se face să lipsim! Ce-o să zică lumea...! şi a ieşit la poartă, cu mâinile încrucişate la spate, frământându-şi nervos degetele. Greu s-a hotărât cu ce să se îmbrace, trebuia să fie frumoasă şi deosebită. Tocmai îşi făcuse o rochiţă din mătase roşie, cu flori de câmp, scurtă, deasupra genunchiului, cu fustă plisată şi decolteu cam îndrăzneţ, dar şic. Ştia precis că vor întoarce toţi capul şi asta intenţiona, să vadă, mai ales El, cât de atrăgătoare este, că pierduse un giuvaer de fată. În curtea Popeştilor era întins un cort mare, cu mese întinse pe trei rânduri, nuntaşii erau deja aşezaţi şi serveau aperitivul. Muzica se auzea din stradă, copiii alergau printre meseni, iar grupuri de tineri stăteau afară, sub pomi, la o ţigară sub clar de lună. Când au intrat în cort Mădălina şi părinţii ei s-a făcut linişte, socrii s-au repezit să-i întâmpine, mai ales tanti Veta, bucuroasă, nevoie mare, iar Petrică s-a ridicat brusc de la masă, dar n-a făcut decât un pas şi a rămas cu privirea la fosta lui iubită care se roşise şi nu ştia ce să facă, unde să se aşeze. Noroc cu prietenii mirelui, care o cunoşteau, şi au invitat-o la masa lor, unde mai era un loc liber şi aşa a trecut momentul acela dificil pentru toţi. Privirile tuturor se îndreptau când spre fată, când spre Petrică, în aer plutea un aer ciudat, nuntaşii aşteptau să se întâmple nu ştiau nici ei ce. Atunci situaţia neplăcută a fost salvată de lăutari, care au început să cânte: „De ziua nunţii tale-ţi scriu/ Acum câteva rânduri:/ La nunta ta nu pot să viu,/ Şi de-aş putea, la ce să viu,/ Să mă mai vezi pe gânduri!..."// Cineva aranjase cu muzicanţii şi, la apariţia Mădălinei, le-a cerut să cânte această romanţă, emoţionantă şi sugestivă pentru cei doi foşti iubiţi. Auzind melodia, inima a început să bată cu putere, a simţit că e gata să plângă şi atunci, cu mare efort, fata s-a prefăcut că nu înţelege aluzia şi intenţionat a şuşotit ceva la urechea unui tânăr de alături, râzând zgomotos, de parcă mesajul cântecului nu era pentru ea. Dar n-a rezistat prea mult, cam după o oră a plecat acasă, împreună cu mama ei, sub pretextul că avea multă treabă a doua zi, la bibliotecă.

Pe drum, mergând agale, Florica a îmbrăţişat-o pe după umeri şi, ştiind ce simţea fata, i-a spus în taină, cu un uşor accent de mulţumire:
- Maică, nu merită să suferi pentru el, aşa a vrut, aşa are, fericit nu va fi niciodată. Adevărul e altul. Nu ţi l-am spus până acum, dar e cazul să-l ştii: nici tacto, nici Veta, mă-sa, nu ar fi fost vreodată de acord să vă luaţi. Trebuie să afli, în sfârşit, că mama lui Petrică a fost amanta lui Gheorghe mulţi ani, iar din cauza ei am suferit eu mult. O vreme chiar s-a bănuit că Petrică ar fi băiatul lui. Ba se mai şuşoteşte şi azi pe la colţuri de asta... N-ai văzut că tacto n-a rezistat şi a venit la nuntă?! Nu ştiu de ce, dar astă seară m-am simţit şi eu răzbunată, nu i-ai văzut cu câte ploconeli ne-au primit?! şi oftând, a privit stelele, martore a toate câte s-au întâmplat în toţi acei ani. Peste sat şi-n sufletul uluit al Mădălinei s-a lăsat o linişte tulburătoare. Abia atunci fata a înţeles că viaţa e atât de grea şi plină de surprize, încât totul e posibil în lume. Doar în depărtare se auzea, din când în când, câte un câine lătrând a pustiu. Numai luna le privea în tăcere, cu un zâmbet misterios în colţul gurii... footer