Revista Art-emis
Poeţi după gratii - Epopee a suferinţei româneşti (2) PDF Imprimare Email
Lector univ. dr. Alexandru Mărchidan   
Sâmbătă, 03 Septembrie 2011 08:51
Alexandru Marchidan - Poeti dupa gratiiToate relele se întâlnesc în temniţă ca într-un bâlci; dacă ar fi fost vorba doar despre un exerciţiu de imaginaţie, modul de exprimare dintr-un poem ca „Panopticum" (Aurel Dragodan, p. 253) ar stârni cel puţin zâmbetul, prin capacitatea de a descrie cu umor scene din lumea întoarsă pe dos. Dincolo de valoarea documentară, multe texte au şi valoare literară. Mă refer în special la textele lui Radu Gyr, Andrei Ciurunga, Aurel Dragodan, Demostene Andronescu, Nichifor Crainic, Ionel Zeană. Aurel Dragodan este cel care se detaşează de suferinţă (dar şi de ceea ce am putea numi „mistica suferinţei", adică transfigurarea ei, înţelegerea în lumina mântuirii), având atitudinea unui luptător, un om hotărât, lucid, critic, netemător. El realizează portrete extraordinare ale suferinţelor personificate („Foamea", „Lingoare", „Camera 6 Jilava") şi abordează cu ironie gesturile, acţiunile, limbajul cerberilor din închisoare („Percheziţie", p. 256), amintind de stilul lui François Villon. În poezia lui Demostene Andronescu întâlnim o foarte mare putere de convingere, o perfectă îmbinare între sensibilitate, rugăciune, reflecţie, unite fericit prin talentul său de a exprima simplu marile frământări sufleteşti: În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând,/ Azima rugăciunii n-o vei avea la cină,/ Nici blidul de smerenii, nici stropul de lumină/ Ce-mi pâlpâia alt'dată în candela din gând.// Sunt prea sărac, Stăpâne, nu am ce-ţi oferi/ Să-ţi stâmpăr foamea, furii mi-au tâlhărit cămara/ Şi de puţinul suflet ce îl păstram ca sara/ Să am, ca tot creştinul, cu ce te omeni.// Aş vrea să-Ţi pot întinde un gând sfios măcar,/ Dar nu, nu pot, grădina mi-e vraişte şi goală,/ Mi-a mai rămas pe-un lujer o singură petală/ Şi pe un ramur veşted un singur fruct amar (...). („În loc de rugăciune", p. 310); Pentru câte veşnicii/ Am intrat aicea, Doamne?/ Câţi prieri şi câte toamne/ Voi lipsi dintre cei vii?// Câte lacrimi, câţi fiori/ Mă vor trece-n aşteptare?/ Am atâta suflet, oare,/ Ca să mor de-atâta ori? (...) Unii blestemă şi plâng,/ Alţii-şi coc veninu-n guşă,/ Eu sub propria-mi cenuşă/ Mă-nvelesc, să nu mă sting (..). („Moarte provizorie", pp. 311-312).

Aceleaşi consideraţii sunt valabile şi pentru poemele lui Ionel Zeană: Ieşim ca nişte cârtiţe din hruba/ În care picuri grei de apă cad./ În faţa porţii ne aşteaptă duba/ Să ne transporte undeva-n alt iad.// (...) Şi, înşfăcându-ne cu lăcomie,/ Ne-nghite duba ca un căpcăun./ În tot oraşu-i linişte pustie/ În noaptea asta tristă de Crăciun.// Sub streaşină cu ţurţuri şi cu vată/ Nu mai vibrează glasuri argintii./ Dintr-o copilărie-ndepărtată/ Răsună-n noi colindele târzii.// Nu-şi mai vesteşte nimeni bucuria/ Că S-a născut în noaptea asta Christ./ Doar îngerii Îi cântă-n cer solia,/ Crăciun amar, însângerat şi trist.// Copiii azi se roagă sub icoane/ Să le aducă Moş Crăciun, în zori,/ Mălai în locul pungii cu bomboane/ Şi taţii îngropaţi în închisori. („Noapte de Crăciun", p. 115).

Din păcate este imposibil să cităm versurile şi poemele care ar ajuta la crearea unei imagini cât mai adecvate despre mediul concentraţionar şi despre importanţa salvatoare a poeziei, dată fiind cantitatea uriaşă de astfel de mărturii lirice. Pe de altă parte, citarea este de multe ori un act de impietate, ştirbind frumuseţea textului ca întreg. Spre exemplu, ar trebui citate integral poeme ca „As-noapte, Iisus...", „Avem atâţia morţi", „Ne vom întoarce într-o zi", „Foamea", „Lanţuri", „Blestemul Aiudului", „Imn morţilor", „Cimitir de deţinuţi", „Vorbitor", „N-ai dezmierda", „Metanie", „Vizita" etc. – scrise de Radu Gyr. Numai dacă ne referim la poezia acestuia ar putea fi realizat un studiu amplu. Forţa sugestiei în poemele sale, modul în care este prezentată umanitatea lui Hristos, suferind alături de cei închişi, concreteţa durerii şi revolta nu sunt exprimate mai bine de nimeni: De ce nu se face-aşa o lumină,/ să văd că-n pragul celulei răsare/ Maica Domnului c-o strachină mare,/ cu lapte şi azimă plină... („Foamea", p. 26); Mă culc, mă ridic, sun din carne, din oase,/ pâinea mea sună, apa mea sună, somnul meu sună./ Parcă întreg sunt făcut din fier şi furtună,/ pe nicovală şi subt baroase.// Ca lupii mă rupeţi, ca iadul mă frigeţi,/ în ţipătul vostru Satana mă strigă.../ În rărunchi, în plămâni, cătuşa mi-o-nfigeţi,/ până şi-n inimă am o verigă... („Lanţuri", p. 27); Crucile, strâmbe şi şchioape,/ vrură să fugă, să scape,/ dar numai o clipă rebele -/ parc-ar fi fost somate de santinele:/ au stat pe loc. S-au supus./ Au ridicat mâinile-n sus.// Uite, gardienii le-au pus în fiare/ pentru încercare de evadare... („Cimitir de deţinuţi", p. 28); În celula de-alături a murit alaltăieri unul./ L-au luat şi l-au dus de la noi.../ Dar, noaptea, când ploşniţa suge şi luna e ca tutunul,/ ocnaşul mort a venit înapoi./ (...) Vino cu mine. Din rogojină fă-ţi verde trăsură./ Sunt paturi albe sus, şi sunt pâini./ Ne-aşteaptă-n luceafăr Iisus, cu lapte cald şi prescură/ şi-un pahar plin cu lacrimi, în mâini („Vecinul care-a murit", p. 45); M-au scos din celulă-ntr-o duminică, tată.../ Oftând veniseşi la vorbitor./ Temniţa strâmbă juca în jurul meu, beată,/ şi-n piept ningea cu fulgi de cocor.// Nu m-ai strâns la piept, tată, nu mi-ai dat mâna/ (acest lucru e strict interzis)./ Dar s-a făcut o tăcere moale ca lâna,/ peste noi cădea cerul ucis.// Şoapta ţi-a fremătat doar atât: - Măi băiete.../ Între noi, gardianul sever,/ lacrimi înalte, ani groşi, şi, ca un perete,/ osânda cu sârma de fier./ (...) Dincolo, erai tu: mâna ta veştedă, tată,/ ce-mi desena urşi de gheaţă pe geam./ Obrazu-ţi sfânt, luminându-mi pe foi, altădată,/ sub lampă, când „teme" scriam...// Un semn mi-ai făcut, poate a fost mângâiere,/ în aer s-a rupt – creangă de lut./ Eu ţi-am cules umbra mâinii, ca o părere,/ şi-n vis m-am plecat s-o sărut. („Vorbitor", p. 47); Haine de temniţă, roşii, cu vine ca smoala pe ele.../ Mi s-au făcut carne pe oase, mi s-au făcut piele./ Din teaca lor vie nu pot să mă smulg şi să fug,/ fiece muşchi are-un lacăt, fiece os un belciug... („Haine roşii", p. 49); Din lacrimi punem pod genunii,/ din lacrimi înviem mereu,/ şi, împletind din lacrimi funii,/ ne priponim de Dumnezeu. („Lacrimi", p. 80).

Se observă în cazul celor care au trecut prin „reeducarea" de la Piteşti o suferinţă aflată la graniţa cu deznădejdea, marcată de o mare vinovăţie, de încercarea de a se agăţa de orice rază de lumină şi de întrebarea cum este posibil aşa ceva pe pământ: Şi-n seara asta, Doamne,-Ţi bat la uşă,/ Cu inima tot frântă ca şi ieri./ M-am adunat şi astăzi din cenuşă,/ Ca să fiu martor altei Învieri.// Iar am ucis, iar Te-am văzut pe pâine!/ Ia-mi bolovanul ăsta, tare-i greu,/ Şi mai îngăduie-mă până mâine,/ Că nu mai sunt stăpân pe mine eu!// (...) Le-am spus că nu mai ştiu nimic de Tine,/ Că m-ai trăzni-ntr-o clipă dac-ai fi;/ Şi-n ochii lor, neputincios, vezi bine,/ Te răstignesc în fiecare zi (Eugen Magirescu, „Rugăciune", pp. 286-287); N-am voie să spun ce-i cu mine, nu pot,/ Sunt calfă la diavol, cu suflet cu tot./ Nu vezi cum te-aştept, c-un balaur în cârcă/ Şi-n orice cuvânt cu-o năpârcă?/ M-au trimis să te-atrag într-o cursă, măi frate./ Să-ţi dau brânci în curmei, pe la spate./ Şi n-am cum să-ţi spun să fereşti la o parte./ Mi-e frică de oameni, mai tare/ Ca de judecata cea mare/ De care/ Parcă-am uitat că m-aşteaptă-n dosare.../ Aici e stăpân stârpitura/ Cu lanţul, cu biciul, cu ura,/ Minciuna călare pe toată făptura./ Pune urechea colea,/ Pe inima mea,/ Şi-ascultă, măi frate,/ Cum bate,/ Mi-e frică, mi-e frică, mi-e frică şi tace,/ C-o strânge de gât şi pe ea un răgace./ (...) Măi frate, iubite, mă frate,/ Şi tu porţi în ochi muşcătură de moarte,/ Ce s-a ales din credinţele noastre curate?! (Eugen Magirescu, „Ochii fratelui", pp. 294-295); (...) Aici moartea e atât de vie,/ Cea mai mare şi cea din urmă bucurie./ (...) Doamne, unde-ai plecat din acest veac?/ Niciodată tinereţea nu a putut atâta să doară./ Şi de-ar putea măcar să strige,/ Şi de-ar putea să moară!/ Am avut o soră/ Care s-a făcut mătrăgună./ Am avut o mamă, care trebuie să fie nebună./ Cocorii s-au făcut tăceri de zăpadă/ Şi copiii cresc fără să vadă,/ Şi oamenii trec fără să vadă./ Unde eşti, Doamne?/ Mai poţi fi undeva, Doamne?/ Fratele meu, călăul meu,/ Dacă mă iubeşti,/ Dacă ne mai urăşti,/ Dacă ai înţeles ce înseamnă Piteşti,/ Fură, te rog, pentru mine crucea/ Pe care a murit Dumnezeu! (Ioan Victor Pica, „Piteşti", p. 467); (...) Ah! Amintirea asta ca pe roată mă frânge:/ pe jos erau risipiţi creiţarii de sânge -/ plata atâtor şi-atâtor păcate... atât de cumplite au/ fost suferinţele,/ atât de satanică a fost urgia,/ că mulţi din noi în noaptea aceea şi-au pierdut/ minţile,/ iar alţii şi-au pierdut veşnicia.// Din cei ce au trecut pe acolo, numai morţii trăiesc,/ asemenea lui, aşijderea ţie;/ iată de pildă eu, umblu, vorbesc,/ dar viaţa mea, nu-i, prietene, decât o moarte vie (Sergiu Aurel Mandinescu, „Amin", p. 513).

În multe dintre poezii observăm apariţia unui alt motiv, al unei lumi a umbrelor, a amintirilor care apar ca năluci pe pereţii închisorilor, asemenea umbrelor din peşteră, descrise de Platon în dialogul Republica. Iniţial, amintirile despre copilărie şi despre cei din familie îl ajută pe cel condamnat să uite pentru câteva clipe de regimul la care este supus, dar apoi realitatea monstruoasă revine cu mai multă putere, de această dată coşmarul fiind ceea ce trăieşte el cu adevărat. Pe de altă parte, gândul la cei dragi este de cele mai multe ori chinuitor, deţinuţii fiind conştienţi de suferinţa răsfrântă asupra celor de afară, care încearcă disperaţi să îi aducă înapoi. Portretul mamei îndurerate este foarte asemănător celui din „Mioriţa", amintind la rândul său de chinul Maicii Domnului pe toată durata patimilor lui Hristos: Mamă, sfântă mamă,/ Cum nu ţi-a fost teamă/ Drumuri să străbaţi,/ La atâtea porţi să baţi./ Să te latre potăi,/ Să te înjure oameni răi,/ Să dai peste călăi,/ Peste hapsâni,/ Peste cruzii stăpâni,/ Peste câini!// Rugile tale/ Pe deal,/ Pe vale,/ Pe fiecare cale,/ Zări neclintite,/ Inimi împietrite./ Niciun strop de îndurare/ Pentru atâta zbucium şi jale.// Şi lacrimile au curs mereu,/ Spre infinit, către Dumnezeu. (Dumitru Oniga, „Mamei", pp. 444-445); Mamă, scuipată şi pălmuită,/ Mama mea, duioasă şi iubită,/ Ochii tăi stinşi, de Sfântă Vinere,/ După care fiică, după care ginere/ Însângerează,/ Mamă vitează?// Sub candelă buzele tale arse pentru cine cuvântă,/ Măicuţă suavă şi sfântă?/ După tata, după feciori, după nepoţi,/ După care din toţi? (Ion Paragină, „Mama", p. 454).

Un alt motiv de tristeţe, care înmulţeşte suferinţa întemniţaţilor este laşitatea şi conformismul celor „liberi", fiind prin aceasta complici la realizarea nedreptăţii: Lângă zidul cetăţii aştepta gloată multă./ Unii ne-au dus crucile,/ Atunci când nu le-am mai putut duce./ Mai târziu tot ei ne-au bătut piroanele/ Şi ne-au ajutat să ne suim pe cruce./ I-am privit în ochi:/ Ochii lor erau simpli, fără nicio remuşcare:/ Ei îndepliniseră doar poruncile, orişicare. (Ioan Victor Pica, „Ode la oameni", p. 464). Poate din acest motiv, unul dintre cei care au îndurat temniţa comunistă afirmă: Brăţara mea de drum şi de popas,/ Slăvite fie negrele-ţi carate!/ În ţara-n care gândul n-are glas,/ Mai liber sunt cu mâinile legate. (Ion Omescu, „Inscripţie pe o cătuşă", p. 544).

Volumul Poeţi după gratii adună între copertele sale biografii de mucenici şi de mari eroi, care au înfruntat o lume mai absurdă decât absurdul din literatura kafkiană. Au fost hăituiţi, torturaţi, trataţi ca nişte obiecte bune de aruncat pentru vina de a avea demnitate. Copertele redau în mod fericit conţinutul cărţii; prima copertă - crucile celor întemniţaţi (răsărite pe închisoare) duc crucea uriaşă a neamului românesc; ultima copertă înfăţişează un deţinut cu lanţuri la picioare, îngenuncheat la rugăciune; el este binecuvântat de Hristos, pe al cărui chip se întrezăreşte mai mult suferinţă decât pe chipul celui dintâi.

Întrucât nu putem cita versuri din fiecare autor, vom aminti măcar numele acestora, în ordinea apariţiei în volum: Radu Gyr, Nichifor Crainic, Ionel Zeană, Bucur Stănescu, Virgil Maxim, Aurel Pastramagiu, Ion Mărăcineanu, Andrei Ciurunga, Emanoil Paraschivaş, Simion Giurgeca, Fronea Bădulescu, Gabriel Ţepelea, Ştefan Vlădoianu, Aurel Dragodan, Nicolae Nicolau, Eugen Măgirescu, Petre C. Baciu, Demostene Andronescu, Ion Păunescu-Daia, Dumitru Radu-Udar, Tiberiu Hentea, Costin Dacus Florescu, Gheorghe Popescu-Vâlcea, Marin Cioabă, Simion Lefter, Petre Strihan, Pr. Ilie Imbrescu, Gheorghe Gorunescu-Penciu, Gheorghe Ardeleanu, Petre Baicu, Vasile Blănaru - Cezar Flamură, Mihai Buracu, Corneliu Deneşan, Luca Dumitrescu, Ion Florescu, Viorel Gheorghiţă, Aurelian Guţă, Grigore Lechinţan, Ana Maria Marin, Virgil Mateiaş, Gheorghe Năstase, Dumitru Oniga, Ion Paragină, Vasile Pânzariu, Ioan Victor Pica, Gheorghe Stănescu, Virgil Vasiliu, Deliu Iulian Bălan, Mihai Dragodan, Valeriu Gafencu, Paul Găleşanu, Ion Golea, Sergiu Aurel Mandinescu, Vasile Militaru, Dragoş Morărescu, Despa Olariu, Gheorghe Olteanu, Ion Omescu, Constantin Oprişan, Zahu Pană, Traian Popescu, Valerian Turtureanu, Petre Grigore Anastasis - Puiu Năstase, Dumitru Bacu, Nicolae Călinescu, Corneliu Coposu, Zorica Laţcu - Maica Teodosia, Teofil Lianu, Vasile Tacu, Ştefan Tumurug, Eugenia Indreica-Damian.

Încheiem această privire modestă asupra poeziei scrisă în închisorile comuniste din România, cu două dintre multele „Rugi": Cerne, Doamne, liniştea uitării/ Peste nesfârşita suferinţă,/ Seamănă întinderi de credinţă/ Şi sporeşte roua îndurării,// Răsădeşte dragostea şi crinul/ În ogorul năpădit de ură/ Şi aşterne peste munţi de zgură/ Liniştea, iertarea şi seninul!//(Corneliu Coposu, „Rugă", p. 596) Deschide, Părinte, ale cerului porţi/ Să intre cohorta de îngeri şi sfinţi/ Schingiuiţi şi flămânzi, umiliţi şi cuminţi,/ Cu ochi mari de lumini în orbite de morţi,/ Cu feţele supte, cu oasele rupte,/ Cu urme de cizme pe piepturi strivite,/ Sub asprele zeghi cenuşii, zdrenţuite.// Deschide-le, Doamne, şi ultima uşă./ În prag lepăda-vor trupul lor de cenuşă/ Şi vor intra ca un abur cu un nimb de lumini,/ Fără răni sângerânde, fără urme de spini./ Ascultă-i, Părinte, eternule Domn,/ Şi dă-le doritul, râvnitul lor somn/ În liniştea sfântă a grădinii cereşti./ Prin ierburi vor trece aripi îngereşti,/ Iar jos, pe pământ, când priveşti iertători,/ Vei vedea prin celule doar crucile lor.// (Eugenia Indreica-Damian, „Rugă pentru cei care au murit în închisori", p. 614) footer