Revista Art-emis
Secretul (1) PDF Imprimare Email
Marinela Belu-Capşa   
Miercuri, 31 August 2011 21:35
Belu Capsa MarinelaEra o după-amiază de duminică frumoasă de vară, cu soare mângâietor şi linişte îngerească. Sătenii se odihneau după zilele grele de muncă la câmp, în aer se simţea un miros îmbietor de struguri necopţi şi de lucernă abia cosită, doar melodia unor viori rupea liniştea, anunţând că în sat era nuntă mare. Timpul parcă se oprise în loc a mirare, nici o frunză nu se mişca în ram, animale şi păsări dormitau prin ogrăzi, o moleşeală plăcută îmbrăţişa natura. Ieşită la şosea, la poarta din faţa casei, doar Mădălina privea de-a lungul drumului, ascultând atentă lăutarii şi suspinând dureros. Simţea cum inima îi bate nefiresc de tare, că sufletul o doare ca de moarte şi lacrimi amare îi brăzdau faţa, încărcate de ură şi de iubire. Nu voia să fie văzută în suferinţa ei, se ghemuia, sprijinindu-se de gard, strângându-şi mâinile a neputinţă şi frământându-se la gândul că viaţa i-a dat o lovitură cumplită. „Doamne, cât l-am iubit! Şi încă îl mai iubesc, iar el se însoară cu alta. De ce? De ce se întâmplă aşa? Şi el mă iubea, ştiu asta..." Înlăcrimaţi, ochii priveau lung, disperaţi să vadă alaiul trecând spre biserică, la cununie. Cum locuiau pe aceeaşi şosea dreaptă, ca trasă cu rigla, putea vedea tot ce se întâmpla la casele mirelui.

Cu un an în urmă, după terminarea liceului, Mădălina se angajase ca bibliotecară în sat. Avusese ghinion şi picase examenul de admitere la facultate şi, pentru că la Căminul Cultural era liber postul de bibliotecar, se angajase acolo, ceea ce-i făcea foarte bine pentru că avea timp să citească mult, să se pregătească pentru viitorul examen şi avea şi o ocupaţie, nu se plictisea. Într-un sat de câmpie totul era monoton, singura bucurie era să vadă vreun film în sala mare a şcolii sau să citească. Norocul ei că, de vreo câteva luni, băgaseră lumina electrică acasă şi putea să stea noaptea, până târziu, cu cartea în mână, însoţită de cântecul discret al greierilor, furată de cine ştie ce aventură, spre supărarea părinţilor că se oboseşte fata şi orbeşte, Doamne fereşte! În Căminul Cultural erau două spaţii: în primul, mai mare, amenajase sala de lectură şi în al doilea, ceva mai mic, se găsea depozitul de cărţi. Aici era tare plăcut, vara fiind răcoare şi iarna cald. Veneau sătenii să împrumute cărţi sau mergea ea prin sat, îndemnându-i să citească. Uneori se ducea cu cărţi pe câmp, unde munceau ţăranii şi, în pauza de prânz, le citea câte ceva sau le povestea vreun subiect interesant. Alteori le ţinea câte o prelegere cu Directivele de partid, sau cu cuvântările Tovarăşului Nicolae Ceauşescu, asta era obligatoriu, adică sarcină de partid. Directorul Căminului Cultural era un tânăr din sat, profesorul de limba română Petrică Popa, care avea şi ore la Şcoală, dar se ocupa şi de munca culturală a colectivităţii; un bărbat de douăzeci şi şapte de ani, înalt, brunet, cu ochi negri, faţă rotundă, gură senzuală, umeri atletici, plăcut de toate tinerele din împrejurimi. Fiind zi de zi împreună la toate acţiunile pe care trebuia să le organizeze, repede cei doi au simţit că se plac, că se simt bine alături, că au preocupări comune şi, într-o zi, Petrică a privit-o lung, a luat-o în braţe şi a sărutat-o cu patimă. Mădălina, tare timidă, s-a înroşit toată, s-a clătinat a leşin, a început să tremure de ruşine, dar şi de bucurie. Din seara aceea cei doi erau tot mai nerăbdători să înceapă dimineaţa programul de lucru pentru a fi din nou împreună. În biroul lui sau în bibliotecă se îmbrăţişau cu o frenezie de nestăvilit, aşa încât tot ceea ce întreprindeau pe linie culturală le reuşea de minune. Iubirea face miracole!

Împreună conduceau echipa de dansuri, planificau spectacole ori seri culturale, purtau discuţii cu ţăranii pe teme literare sau participau la diferite activităţi la centrul raional şi, după scurt timp, au fost evidenţiaţi, pe linie de partid, pentru pasiunea cu care îşi organizau activităţile. În plus, Petrică sta ore în şir peste program şi o ajuta cu drag pe Mădălina să se pregătească pentru examenul de admitere la facultate, pentru că trebuia să-şi continue studiile, altfel nu s-ar fi potrivit: el profesor şi ea doar cu liceul terminat...! Părinţii lor n-ar fi acceptat aşa ceva, „Ce-o să zică satul?". Deja în comună se vorbea de iubirea dintre cei doi, bătrânii îşi dau coate, doar tatăl fetei nu bănuia nimic. Colegii lui se bucurau pentru prietenia lor, numai prietenul lui Petrică, învăţătorul Vasile Cruceru, bărbat căsătorit, cu doi copii, nu aproba relaţia aceasta şi îi tot spunea că nu e bine ce face. De fapt, nici mama băiatului, tanti Veta, nu vedea cu ochi buni apropierea dintre cei doi, dar n-avea curajul să i-o spună direct, să nu-l supere. De aceea îl îndemna pe Cruceru să-l lămurească să renunţe la fată.
- Măi, ce ai de gând cu fata asta? Nu-i de tine. Tu eşti profesor, ea nu e nimic. De ce să pierzi vremea până va termina ea o facultate, nu se ştie ce va mai fi? Uite, colega noastră, profesoara Tanţa Colţoş, să ştii că te iubeşte în secret, nu pierde vremea cu dulcegării, profită de situaţie! insista cu părerile lui învăţătorul.
- Vasile, în primul rând, să ştii că eu o iubesc pe Mădălina, în al doilea rând, Tanţa e mai mare ca mine cu doi ani şi nici nu-mi place. Are o faţă tuciurie, buze subţiri şi o privire acră, se apăra Petrică, încercând să-l convingă de sentimentele lui pentru Mădălina.
- Vezi să nu rămâi neînsurat! Plus că nu cred că tatăl Mădălinei o va lăsa să se mărite acum, ştii ce om e! Mână de fier, nimeni nu-i iese din cuvânt. Mai gândeşte-te! Să nu rămâi cu buza umflată! îl avertiza cu o voce tăioasă, zâmbind răutăcios în barbă.

Şi tot aşa mereu, încât Petrică a început să se gândească şi la varianta asta. În continuare era fericit când o îmbrăţişa pe fată, sinceritatea sărutărilor, naivitatea şi curăţenia ei sufletească îl fermecau, dar mintea îi zbura tot mai des şi la cealaltă. „Ce-ar fi să-i fac curte şi Tanţei!? Când Mădălina învaţă, eu pot s-o invit pe profesoară la oraş, ca să nu se observe pe aici, şi o să văd ce-o ieşi. Trebuie să recunosc că e o colegă bună, în plus şi Cruceru o apreciază, e fiică de preot...n-ar fi rea partida! În plus, nea Gheorghe e un tată prea sever, poate nici n-o lasă să se mărite cu mine...", se încuraja el din ce în ce mai des. Cum examenul se apropia şi Mădălina trebuia să înveţe tot mai mult, nu mai avea timp şi pentru întâlniri sau plimbări, şi nici prin gând nu-i trecea că Petrică ar putea să o înlocuiască cu o altă fată. La începutul lunii iulie fata a plecat la Iaşi, cu emoţii mari în suflet, după lungi îmbrăţişări şi încurajări din partea lui Petrică. Părinţii au condus-o la gară, drumul cu trenul a fost lung, oraşul plopilor fără soţ a primit-o cu braţele deschise, examenul a fost greu, dar Mădălina s-a prezentat bine şi examenul a fost trecut cu bine. Era de-acum studentă, se întorcea acasă victorioasă şi nerăbdătoare să-l îmbrăţişeze şi să-i mulţumească iubitului ei pentru ajutorul dat. Mulţumirea ei era şi mai mare pentru că simţea că între ei fusese o diferenţă de pregătire, că părinţii lui n-ar fi acceptat-o ca noră, că tatăl ei s-ar fi opus, acum însă altfel stăteau lucrurile. Şi din Iaşi i-a trimis o telegramă lui Petrică: „Sunt studentă. Sosesc mâine, ora 17." Drumul de întoarcere i s-a părut mult mai lung. Era tare nerăbdătoare să ajungă mai repede acasă, să se bucure în braţele lui. Coborând zâmbitoare din tren, căutând cu privirea figura luminoasă a iubitului ei, mare i-a fost mirarea când, în loc de Petrică, pe peron o aştepta mama ei. S-au îmbrăţişat cu drag, s-au privit drept în ochi, mama a felicitat-o pentru reuşită, dar fata simţea că un fapt nefiresc s-a întâmplat în lipsa ei.

Cu geamantanul în mână, mergând încet spre casă, Florica a mângâiat-o pe spate şi i-a vorbit încet şi cu blândeţe:
- Draga mea, trebuie să-ţi spun ceva important. Te rog să nu te sperii, nu-i ceva grav, totul va trece.
- Ce vrei să spui! Hai, spune odată! şi o transpiraţie rece i-a brăzdat trupul, deşi afară era o căldură insuportabilă.
- Uite, cât tu ai fost plecată, iubitul tău Petrică a plecat, în secret, la mare cu Tanţa, profesoara aia de română, o ştii tu, şi am auzit în sat că duminica viitoare deja fac nunta. Cică au tocmit lăutarii şi învăţătorul le va fi naş. Nu înţeleg de ce atâta grabă!? Auzind toate astea, Mădălinei i s-a făcut rău, inima parcă i s-a oprit, picioarele n-o mai ascultau, lacrimi mari au început să-i curgă pe obraji; tremura toată, capul îi vâjâia, o suferinţă cumplită i-a cuprins tot corpul, simţea că leşină. Ca să nu cadă, s-a aşezat pe o bancă, la umbra unui dud.
- Hai, fii liniştită, se uită lumea la noi, nu trebuie să bănuiască cineva cât suferi. Nici tata nu ştie nimic, aşa că, abţine-te până ajungem acasă. Altfel avem necazuri cu Gheorghe. Ai să plângi în odaia ta cât vrei! o încuraja Florica, suferind pentru fata ei. Înţelegând situaţia, oftând din greu, Mădălina s-a scuturat ca după o grea boală, şi-a şters lacrimile şi s-au îndreptat în linişte spre casă. După ce a fost îmbrăţişată cu căldură de tatăl său, mândru că fata lui este de acum studentă, aceasta s-a dus repede în odaia ei unde şi-a plâns amarul, fiind curioasă cum se va comporta Petrică a doua zi, când se vor întâlni la Bibliotecă.

Cu inima strânsă, tremurând toată, de dimineaţă a plecat la lucru, forţându-se să aibă o faţă liniştită, indiferentă, de parcă nimic rău nu se întâmplase, nimic n-o afecta. În bibliotecă era o atmosferă grea, rece, neprimitoare. Pentru a se încuraja şi a trece timpul mai repede, a aranjat revistele şi cărţile din sala de lectură, a deschis ferestrele să se aerisească spaţiul ce i se părea sufocant, a făcut ordine în fişele cititorilor, inventariindu-le pe acelea ce trebuia să le recupereze din sat, s-a plimbat de colo până colo, nerăbdătoare să se întâlnească faţă în faţă cu fostul ei iubit. „Ce-o să-mi spună trădătorul ăsta? Cu ce am greşit de s-a comportat aşa? Ce trebuie să fac eu acum ca să-l înfrunt?", se tot frământa Mădălina, frecându-şi mâinile, simţind cum o furie puternică îi cuprindea tot trupul. Când a auzit uşa deschizându-se, repede s-a aşezat pe scaunul de la birou, cu o revistă în mână, prefăcându-se că e cufundată în lectură. În prag a apărut trupul înalt şi frumos al bărbatului, palid la faţă, cu o privire vinovată şi tremur în glas.
- Bine-ai venit, iubito! Felicitări pentru succesul tău! şi s-a repezit s-o îmbrăţişeze, ca şi cum nimic nu se întâmplase de când se despărţiseră. Furioasă, Mădălina s-a tras înapoi, refuzând atingerea mâinilor lui.
- Mulţumesc, ginerică! Felicitări şi ţie, cum a fost la mare? Te-ai distrat de minune, nu-i aşa? Dar ce ai, nu pari prea fericit!? Acum sunt toţi mulţumiţi că te însori cu iubirea vieţii tale, cu frumuseţea pământului...? Ce să mai vorbim de tovarăşul Cruceru, scumpul tău prieten! îi aruncă în faţă, cu tot dispreţul, făcând eforturi supraomeneşti să nu izbucnească în plâns.„Nu trebuie să vadă ce simt, prostul naibii. S-a lăsat dus de nas de nişte invidioşi !", îşi zicea în gând fata.
- Te rog să mă ierţi! Am greşit mult faţă de tine, iubita mea. Numai pe tine te iubesc cu adevărat. Să ştii că nu mai sunt cu Tanţa, nu m-am înţeles deloc cu ea, avea nişte obiceiuri ciudate, mi-e jenă să-ţi spun...
- Cum?! Ce spui? s-a minunat fata, ridicând sprâncenele, privindu-l neîncrezătoare.
- Aseară a plecat de la mine, şi-a luat lucrurile şi dusă a fost, ţipând ca o isterică. Am scăpat de ea, bine că a plecat la timp. Făceam greşeala vieţii mele..., şi brusc s-a aşezat în genunchi la picioarele Mădălinei, lacrimi mari curgându-i pe obrajii roşii de ruşine şi umilinţă, mâinile tremurându-i de furie, încercând să o îmbrăţişeze. Fata a înlemnit, neştiind ce să facă. Nu mai înţelegea nimic şi-l privea uimită. „Doamne, ce-o fi cu el de e aşa disperat...!" şi şi-a tras braţele, de parcă ar fi ars-o cu atingerea lui.
- Te implor, iartă-mă, iartă-mă! Am căzut într-o capcană. Am greşit. Te rog, căsătoreşte-te cu mine! Numai pe tine te iubesc! Duminică este nunta, fii mireasa mea, aşa cum am dorit întotdeauna, te rog! a adăugat el cu tremur în glas.
- Aa, acum înţeleg..., nu mai ai mireasă...!? Eşti disperat că s-au făcut cheltuielile de nuntă?! Ce-o să zică satul...?, şi Mădălina a izbucnit într-un râs nervos. Nu ţi-e ruşine, măgarule! Acum ştiu că nu m-ai iubit niciodată cu adevărat. Mulţumesc pentru felul cum mi-ai respectat sentimentele, cum te-ai jucat cu inima mea şi iată că ai neruşinarea să vii la mine să-ţi salvez onoarea!?
Şi deodată, dintr-un instinct de apărare şi de ură, a reacţionat cum nu-şi închipuia că va putea vreodată şi, cu revista ce-o avea în mână, l-a lovit cu putere peste faţă, ţipând la el:
- Ieşi din viaţa mea şi din camera asta, nefericitule! Du-te la prietenul tău, învăţătorul, să-ţi găsească el altă nevastă, că tu nu eşti capabil. Ieşi!! şi s-a ridicat în picioare, mândră şi puternică, cu faţa roşie de indignare. Se răzbunase pe ipocritul acesta. „Bravo mie! Trebuia să-l lovesc mai bine, să simtă toată suferinţa mea" , se felicita fata ca după o mare victorie,"Cine râde la urmă râde mai bine!". footer