Revista Art-emis
Poeţi după gratii - Epopee a suferinţei româneşti (1) PDF Imprimare Email
Lector univ. dr. Alexandru Mărchidan   
Duminică, 28 August 2011 21:49
Poeti dupa gratiiLa Editura Mănăstirea Petru Vodă a apărut volumul Poeţi după gratii (640 de pagini) care cuprinde o parte din poeziile a 71 de deţinuţi politici, texte scrise în detenţie şi însoţite de scurte biografii ale autorilor. Aşa cum spun editorii în „Cuvânt înainte" şi Aspazia Oţel Petrescu în „Cuvântul unei deţinute politic", poezia scrisă în închisori a fost „alături de rugăciune, hrană sufletească, scară către cer, întărire şi izvor de trăire în mijlocul unui regim inuman. (...) Poezia a fost ea însăşi prigonită. Pentru un singur cuvânt scris pedeapsa era foarte aspră. Se scria doar în minte, în memorie, hârtia şi creionul fiind cu desăvârşire interzise. Radu Gyr a fost condamnat la moarte pentru scrierea unei poezii" (pp. 5-6). Poezia a fost una dintre cele mai puternice arme în principala luptă pe care o puteau duce deţinuţii, cea pe plan spiritual. Din această cauză, susţin editorii, se poate afirma că nu a fost alt moment în istoria culturii în care poezia să fi avut un rol atât de important în viaţa spirituală a omului.

În plus, „poezia concentraţionară, ca dimensiune şi valoare literară, este un fenomen românesc, unic în lume. Acum, când se cunosc mărturii despre întregul Gulag comunist, se poate vedea foarte bine acest specific al temniţelor din România" (p. 7). Meritul poeţilor din închisori este crearea sentimentului de comuniune; ei au fost „apostolii care au făurit un climat de frăţietate, de trăiri comune, de plâns împreună, de suferit şi de răbdat împreună, de visat şi de sperat împreună. (...) Datorită lor am descoperit calitatea harică, mistică, duhovnicească a suferinţei (...) Am învăţat să acceptăm suferinţa ca pe un dar divin şi prin aceasta i-am dat un sens transcendental. Am înlocuit clipele de revoltă cu o trăire în duh, durerea a primit un sens înalt, sublim, salvator. (...) Îngeri ai durerii, aceştia au fost poeţii închisorilor, atât pentru noi, cei neloviţi de harul poeziei, cât şi pentru ei înşişi (Aspazia Oţel Petrescu, pp. 11-12)". Imaginea de „îngeri ai durerii", a poeţilor închisorilor, este întregită de o alta – „cavaleri ai raiului", aşa cum se desprinde din versurile lui Ion Omescu: Trudiţi, cavalerii, ca întotdeauna,/ uite-i cum se-nchină cu mişcări încete./ Noaptea le culege trupurile. Luna/ le desface iarăşi umbra pe perete.// Unde îşi lăsară suliţe şi slavă?/ Încotro se-ndreaptă tragicul alai?/ Carnea se subţie, inima-i bolnavă/ şi e plin de ploşniţi drumul către rai. („Balada palidelor feţe", p. 543).

În condiţiile în care nu aveau nici o posibilitate de a scrie – nu putea fi vorba să deţină creion sau hârtie, dar nici nu erau lăsaţi să recurgă la alte metode (ca scrisul pe săpun) – deţinuţilor le rămânea să compună poeziile în minte. De aceea, multe texte au rămas în prima formă, necizelată, în care au fost reţinute, fiind foarte dificil să se revină asupra lor. Modul de transmitere celorlalţi colegi de suferinţă era limbajul Morse: „Zidurile au început să vorbească o limbă ciudată în puncte şi liniuţe în sistemul «Morse». Ţevile reci ale caloriferelor au devenit culoare de cuvinte fierbinţi, versurile şi cadenţele lor au devenit bătăi de inimi înfrăţite" (Aspazia Oţel Petrescu, p. 11).

Motivele cele mai des întâlnite în literatura de detenţie sunt: damnarea la un iad pe pământ şi moartea continuă; de aici şi leitmotivul „Eli, Eli, lama sabahtani" (vezi poemul lui Ionel Zeană, „Golgota românească"); irosirea tinereţii (Simţim în gură gust de vis amar,/ urlăm ca lupii între patru muchii,/ am vrut să biruim văzduhul – dar/ ne-au biruit, în închisori, păduchii. (...), Andrei Ciurunga, „Penitenciarul Brăila, 1945, poem din închisoare", p. 160); cimitirul închisorii (Azi dormim pe câte-un şir,/ fără cruci, fără sicrie./ Pace ţie, cimitir/ fără nici o liturghie.// Candelele nu ne ard,/ nu bat clopote de rugă,/ nu păzeşte niciun gard,/ nimeni nu mai vrea să fugă.// Numai mieii, prin pustiu,/ pasc din trupul, câteodată,/ cine ştie-al cărui fiu,/ cine ştie-al cărui tată. (...) idem, „Liturghie", p. 168); salvarea prin puterea credinţei – ea le susţine rezistenţa în această luptă şi le crează convingerea că nu pot fi distruşi; raportul dintre lumea temniţei şi cea de afară, prezentat fie ca unul de totală opoziţie (Parcă n-am fost în lume niciodată.../ Duminicile ne-au uitat şi ele,/ prietenii prin cârciumi se îmbată/ noi tot aici, noi tot după zăbrele., idem, „Noi tot aici", p. 206), fie de asemănare (şi cei din „libertate" suferă, fiind într-o temniţă mai mare: Ne cresc orfani copiii pe coclauri,/ nevestele ca fânul se usucă,/ răsar din mame stânjenei şi lauri,/ noi tot aici, noi tot cu gând de ducă., ibidem, p. 205; Ţara-i o temniţă, un scrâşnet şi-o rugă., Traian Popescu, „Calvar", p. 566); amintirea familiei lăsată în urmă este marcată totodată de gingăşie şi tristeţe, iar întoarcerea din închisoare înseamnă revenire... nicăieri (M-am întors nicăieri. Nu mai am în cetate/ nici casă, nici visuri, nici fraţi./ Sunt liber iar. Sărmană libertate,/ mai bine-am fi murit întemniţaţi., Andrei Ciurunga, „M-am întors nicăieri", p. 212); jefuirea ţării – cei care ţin biciul, „stăpânii" sunt nişte nomazi care n-au cum să iubească această patrie şi valorile sale; contrastul dintre bogăţia ţării şi sărăcia oamenilor, tocmai a celor care au luptat pentru apărarea ei (În ţara unde creşte pâine albă/ Şi curge binecuvântat belşug,/ În ţara munţilor cu stemă dalbă,/ În ţara mea e foame şi belciug.// Sfârşim în pâlpâiri de luminare,/ Strop lângă strop ne istovim din greu,/ Da-n timp ce moartea-şi-adânceşte gheare,/ Pe fruntea noastră creşte Dumnezeu., Petru C. Baciu, „Foamea", p. 302); cozile de topor – trădătorii valorilor şi ai credinţei neamului; speranţa în tăria acestui neam, în victoria crucii, a celor care îşi acceptă suferinţa (tânguirea este exprimată foarte variat şi gradat în formă lirică: de la accente apocaliptice, la graniţa cu deznădejdea, până la cea mai luminoasă perspectivă, mioritică, asupra morţii); modelul hristic al suferinţei şi al Învierii – deţinuţii participă, trăiesc, împărtăşesc moartea lui Hristos şi sunt conştienţi că El se răstigneşte, suferă cu ei în celulă (pentru ilustrarea acestei idei este cât se poate de elocvent poemul lui Radu Gyr, „As-noapte, Iisus..."); celula este descrisă ambivalent: ea blochează accesul la lumea „de deasupra", a vieţii în comuniunea familiei, a prietenilor, dar în acelaşi timp este chilie, locul în care deţinutul este numai cu Dumnezeu, spaţiul celei mai grăitoare tăceri (vezi rolul tăcerii în toată literatura patristică).

Celula trezeşte o sete nemaiîntâlnită de lumină, linişte, iubire a celuilalt – chip al lui Dumnezeu. Elementele celulei sunt deseori personificate: vizeta, gratiile, pereţii, uşa, podeaua, tavanul. De asemenea, foamea, setea, frigul, durerea sunt văzute ca nişte babe malefice din poveşti, ca demoni care îi chinuie mereu pe deţinuţi. Lumea întreagă este pentru ei o lacrimă pe obrazul lui Hristos. În cele din urmă, suferinţa este asumată şi primită de mulţi chiar cu bucurie, pentru a fi simţit prezenţa lui Dumnezeu în acea lume subterană, de unde cei care au pus în practică acest regim credeau că L-au alungat. Toate motivele biblice ale alungării din Eden, ale înstrăinării, ale robiei, dar şi ale pocăinţei şi mântuirii îşi găsesc loc aici. Cartea este pur şi simplu o epopee a suferinţei şi a salvării româneşti, o psaltire a sufletului care trece prin iad cu speranţa deplină în regăsirea păcii primordiale, prefigurată de îngerul care vine şi plânge cu ei în celulă (vezi poemul lui Radu Gyr – „Vizita", poemul lui Andrei Ciurunga – „Veşnicie" şi „Colindul robului", de Valeriu Gafencu).

Sub aspectul trăirii, al conţinutului transmis – de viaţă, de moarte şi de înviere -, după ce citeşti asemenea mărturii, ca şi atunci când te rogi odată cu Regele David, poezia contemporană, a celor liberi, păleşte; în această lumină ea pare o sclifoseală de copii. De multe ori, expresia lirică este foarte apropiată de cea liturgică, în sensul deplin al împreună rugării, slăvirii, mulţumirii lui Dumnezeu, al comuniunii. Însuşi Iisus cinează cu cei oropsiţi în celulă şi, aşa cum spune Valeriu Gafencu, În inima robului/ Domnu-şi face ieslea Lui/ În noaptea Crăciunului./ (...) Azi Crăciunul s-a mutat/ Din palat la închisoare/ Unde-i Domnu-ntemniţat/ Şi copilul cel din zare/ A venit la închisoare/ Să trăiască Praznic mare („Colindul robului", pp. 496-497). Avem de-a face cu o poezie mărturisitoare. Celula-chilie este cel mai potrivit loc în care puteau fi reafirmate adevărurile Ecleziastului şi înţelepciunea atâtor Părinţi, care spuneau că atunci când te afli în faţa unui mormânt trebuie să te gândeşti că tu eşti acolo. Tăcere grăitoare, smerenie, iubire, sacrificiu – toate construiesc o poezie-rugăciune, poezie-lacrimă, poezie-mărturie şi mărturisire, poezie-cruce pe care se răstigneşte inima celor mai mari dintre români.

Durerea până şi peste limita suportabilităţii face din credinţă singura realitate de nezdruncinat, chiar dacă tot suferinţa aduce uneori şi îndoiala. Credinţa face ca iertarea să fie mai puternică decât dorinţa de dreptate: Dar dacă totuşi, Doamne, vei voi/ să curmi obşteasca veacului urgie/ şi dacă sus cumva vei iscăli/ pe-un colţ de cer o sfântă amnistie,// de-asemenea, Tu singur ai să poţi/ să creşti aripi imense de iertare,/ ca să-i cuprinzi în umbra lor pe toţi/ câţi m-au strivit şi m-au ţinut în fiare („Mărturie", Andrei Ciurunga, p. 200).
Descrierea universului carceral trece de la realismul brut până la impresionism, încercând să ne aducă mai aproape de trăirile lor. În reprezentarea durerii, a fricii, a frigului, a foamei, a neodihnei, a mizeriei, a însingurării, a răzvrătirii, a nedreptăţii etc. sunt create unele dintre cele mai plastice imagini: Hei, degetele noastre noduroase/ au pietre scumpe de rubin pe ele/ din rănile ce-ajung până la oase/ şi bătături în jurul lor, inele („Aceste mâini", Andrei Ciurunga, p. 202); Sub zeghe trupul s-a făcut covrig,/ căci în adâncul cărnii vlăguite,/ în loc de nervi coboară şerpi de frig,/ în loc de oase urcă stalagmite/ (...) Trec singur şi trudit şi duc în sân/ amarul plâns al unei nopţi polare/ pe care zeii lutului păgân/ de-un car de ani o tâlhăresc de soare.// Şi ninge sur ca peste-un cimitir/ din care morţii au ieşit în gloate/ şi-acum se duc pe câte cinci în şir,/ cu crucile mormintelor în spate... („Hibernare", Andrei Ciurunga, pp. 202-203); Lăsaţi-mi braţul de fantomă/ Să rupă de pe crengi un măr,/ Muşcând, m-ar umple de aromă/ Şi-aş mai trăi în adevăr.// În ţara turmelor şi-a pâinii/ Eu zac pe lingură şi blid,/ Lăsaţi-mă s-acir cu câinii/ Ori să cerşesc pe lângă zid.// O, milostivule, Tu, care/ Din doi ciortani şi cinci colaci/ Făcuşi un munte de mâncare/ Să saturi gloate de săraci,// Repetă, bunule, minunea/ Şi ospătează mii de guri,/ Iar mie-ascultă-mi rugăciunea:/ Dă-mi doar un coş cu firimituri. (Nichifor Crainic, „Cântecul foamei", pp. 99-100).

Se remarcă în poeziile scrise în închisoare ceva care nu poate apărea decât în creaţiile celor care au trăit experienţe traumatizante, reluate sistematic în fiecare zi: dacă în textele scrise de cei care nu au îndurat chinuri fizice, detenţie şi toate celelalte suferinţe care derivă de aici, întâlnim apelul la imagini inspirate din realitate (rugină, forţa de eroziune a apei, greutatea metalelor etc.) pentru a reda sentimentul de degradare, suferinţa, apăsarea etc., în schimb, autorii din această carte sunt copleşiţi de real şi metaforele lor sunt copleşite de duritatea realităţii. Realul este atât de înfiorător, încât de multe ori descrierea sa atinge incredibilul. Răceala metalelor, a pietrei, descompunerea din poeziile lui Bacovia au fost simţite la propriu de aceşti autori. De aceea, „atributul" acordat de obicei poeţilor – ca visători – nu este deloc potrivit pentru cei care au scris în condiţii de viaţă (sau mai bine spus de moarte) infernale, pentru principalul motiv că aici rolul poeziei este unul salvator, de spovedanie, strigăt de durere, de ajutor, de revoltă, încercare de răspuns al spiritului la toate încercările. Acest lucru afirmă şi Gabriel Ţepelea, unul dintre foştii deţinuţi politici: „Dacă totul e supus unui relativism implacabil, poezia ce a rupt cândva din adâncuri nebănuite, ce a populat clipele unor fiinţe abstrase din prezentul social, navigând printre semnele de întrebare ale propriului lor interior într-o celulă, poate să aibă o valoare literară, ea are totuşi o semnificaţie individuală şi documentară. Plonjând în eul lor intim, oamenii şi-au făurit arme, ori biete cârje, spre a-şi obloji rănile (şi ale celor din jur). O anumită oralitate era inevitabilă, după cum inevitabilă era şi rima – aproximativă de multe ori – canoanele ei fiind impuse de condiţiile memorizării" (pp. 237-238). footer