Revista Art-emis
Moartea ursului PDF Imprimare Email
Constantin Stoica   
Duminică, 21 August 2011 13:55
Stoica ConstantinIeşise la câmp satul. Se declanşase campania de recoltare la grâu. Strigaseră pe uliţe pândarii. „Toată lumea la secere! Peste două săptămâni s-anunţă ploi mari." (Timpul probabil radiodifuzat era aprobat de partid). Li se spunea şefi de tarla acum pândarilor. Îi plătea statul. Păzeau recoltele de proprietarii lor. „Mai întâi cotele către stat, toareşi. Ce rămâne este al ţăranului muncitor. Nu al exploatatorilor, ca altădată." Toareşu Bâldan era la datorie. Avea o misiune dificilă, dată de partid. Bunul mers al campaniei agricole de vară. La Gratia. Comună grea, cu mulţi chiaburi. Reacţionari, duşmani de clasă. Puteau sabota campania. „Trică, după campanie poţi să te scalzi în rom. Pân-atunci, nici-o picătură! Ai înţeles?" „Eu nu beau rom, toarăşu Bâldan. Dă când a murit tata. Beau secărică." „Apă, toareşu Trică, apă. Atât!" „Numa apă, toarăşu instructor. Parcă, ce? O să mor dacă beau apă două luni?" Ion Năbădae nu se grăbea. Nu era destul de copt grâul. Cât despre ploi, ştia el ce ştia. Nu-i rămăsese niciodată grâul pe câmp din cauza lor. Îşi pregătise secerătoarea. Din primăvară o pregătise. O secerătoare mică, trasă de boi. Putea să secere cam cât zece oameni. Leana, femeia lui de-a doua, mergea cu boii. Îl ţinea pe Rujan de căpăstru. În urma secerătorii, Ion Năbădae, Ioana (fata Leanii) şi Ilie, bărbatul ei, legau snopii şi-i puneau în clăi. Era din Udeni Ilie. O cunoscuse pe Ioana la o nuntă, în Gratia. Era voinic şi bine făcut. Îi plăcea lui Ion Năbădae. „Parcă mă văz pă mine când eream în vorbă cu Ancuţa." Ancuţa fusese prima femeie a lui. Murise la a treia naştere. Înainte ca Profira lui Năstase să nască pe Maria şi pe Vasile. Doi gemeni surdo-muţi.

Cânta la nuntă şi Marin al lui Ţucă. Cobzaru. Îi ţinea isonul lui Ion Giuglea. Era bolnav cobzarul. De ani de zile avea astupătură şi nu-şi găsise nicăieri leacul. Ultima dată îi descântase Minodora, nevasta ursarului. De când le fugise ursul ea se apucase de ghicit şi de descântat. În scurt timp se făcuse cunoscută în toată plasa Corbii Mari. Dar nu-l vindecase pe lăutar. „Să ştii dă la mine că ai boală dă urs, nea Marinică, să moară bărbatu-meu dă n-o fi aşa!" Ţiganca ştia că pe cobzar îl speriase cândva ursul lor. Venea de la o nuntă, noaptea. Cam cherchelit. Nu văzuse ursul culcat pe poteca de lângă gard. Acolo îl ţineau legat. Şi a dat peste el. Se ridicase pe picioarele de dinapoi namila. Mormăise a supărare. N-a ştiut niciodată bietul om cum a ajuns acasă. Trei zile a stat zăvorât. I-au descântat cu păr de urs. Abia şi-a revenit.

Scăpase ursul. I se rupsese nara şi-i ieşise belciugul. A fugit în pădurea Râioasa. L-a prins un alt ursar. Lache, din Sadina. Lihnit, a căzut uşor în capcană. Noul stăpân îl purta pe la nunţi. Nuntaşii îi turnau sticle cu băutură pe gât. Se ameţea ursul. Făceau din el ce voiau. Până şi femeile puneau mâna pe el. Să le poarte noroc. Pleca plin de bani ursarul. În urma lui se împleticea Moş Martin. Mai abitir decât stăpânul.

„Cum mă lecuiesc, Minodoro, dă boal-asta dă urs?" „Te-nvaţă cumătra numadăcât. Când o veni Lache la nuntă, să dai ursului o sticlă dă rachiu. Apăi să-i întinzi mâna dreaptă. Dacă ursu-ţ-întinde laba dreaptă, ai scăpat dă boală. Dacă ţ-o-ntinde p-a stângă, trebuie să-ncerci altădată." Aşa făcu Marin al lui Ţucă. Vorbi cu ursarul. Îi puse-ntr-o mână suma cerută şi-n cealaltă sticla cu ţuică. Ştiind bine lecţia, deschise gura ursul. Ţiganul învârti de câteva ori sticla. Vârtejul lichidului dispăru pe beregata largă a sălbăticiunii. Îi întinse mâna dreaptă cobzarul. Cu mirosul şi memoria bine ştiute la urşi, namila îşi recunoscu, probabil, atacatorul din noaptea cu pricina. Şi nu-i întinse lăutarului laba dreaptă. Dar nici pe cea stângă. Le-ntinse pe-amândouă. Cu cobzarul leşinat, prins pe după coaste, căuta un loc mai liber. Să-l dea de pământ. Scăpase lanţul din mână Lache. Se cherchelise înaintea ursului. Era mare îmbulzeală. Abia reuşise Ilie să iasă din mulţime. Ajunse în spatele ursului şi-l prinse de ceafă. Cu amândouă mâinile. Dădu drumul victimei namila. Ca să se apere. Îşi întorcea capul în stânga şi-n dreapta. Avea gura căscată, plină de bale. Îşi duse labele la ceafă, peste mâinile flăcăului. Văzând ce se întâmplă, Ion Năbădae se năpusti prin înghesuială. Apucă jivina de urechi şi i le răsuci cu toată puterea. Urechile erau partea vulnerabilă a fiarei. Scoase un răcnet şi se coborî pe labele din faţă. Ursarul îi trecu cârligul de la capătul lanţului prin veriga din nas. Le face semn celor doi bărbaţi să plece. Zvâcneşte de două ori din lanţ. De durere, ursul se ridică pe picioarele de dinapoi. Se lasă iarăşi în patru labe. Îşi urmează stăpânul. Mormăie. De ciudă mormăie ursul. „Parcă n-ai fi dân Gratie." „Dă la Udeni. Sânt văr cu mireasa." „Văzuşi cum te-apucă dă mâini dihania?" „Văzui. Dacă nu săreai dumneata..." „Păi mai încape vorbă? Cum să nu sai când omu e-n primejde? Ia uite-te la bietu Marin, cobzaru. E aproape mort. Să-l luăm d-acilea." Ridicară amândoi trupul moale al cobzarului. Îl duseră în casă. Atunci se cunoscură Ilie şi Ioana.

Se abate pe la Minodora ursarul. Ştia că e singură. N-o uitase ursul. Ea îl crescuse, cu zer şi cu mămăligă. O lăsă să-l mângâie pe gât. „Poţi să rămâi la noapte, Lică. Bărbatu-meu e pă la Giurgiu. Taman săptămân-ailantă vine." Toată noaptea se vânzoliră. În tindă, pe pământul gol. Îi surprinse îmbrăţişaţi soarele dimineţii. Îi doborâse somnul. Căzuseră epuizaţi. Ca doi gladiatori în arenă. Greşise socotelile Minodora. Alte planuri avusese Argint. Se-nvârtise pe lângă Sadina bărbatu-său. Câteva zile. Dar nu reuşise să-şi recupereze ursul. Îl păzea bine Lache. Şi ziua şi noaptea. Se hotărî să-l pândească. Pe câmp, între Cartojani şi Sadina. Sub un podeţ. Spre ziuă aţipise. Abia după răsăritul soarelui s-a trezit. Cu picioarele amorţite. A cercetat ţărâna drumului. Nici o urmă de urs. „Am pierdut timpu dăgeaba, ca un prost. D-aseară trebuia să mă gândesc." Aproape de prânz ajunge acasă. E culcat ursul. Îl ocoleşte, ca să nu-l simtă şi să mormăie. O ia prin spatele casei. Intră în tindă. Minodora ţine o mână pe pieptul păros al lui Lache. Sunt goi, aşa adormiseră. Înfipte în grindă atârnă cuţitele. Cuţite mari, cu prăsele din corn de cerb. Argint străpunge pieptul ursarului. Prin inimă. Ţâşneşte pe braţul Minodorei sângele. Acelaşi cuţit pătrunde şi în trupul femeii. Puţin mai jos de omoplatul stâng. Pe partea dreaptă stă culcat ursul. Sforăie. Se apropie pe la spate fostul stăpân. Cu amândouă mâinile strânge mânerul armei. Fixează cu privirea locul unde blana animalului se ridică şi coboară ritmic. Înfige brusc lama, până la prăsele. Un geamăt scurt însoţeşte jetul roşu. E zadarnic efortul ursului de a se ridica. I se închid ochii. Fără să-şi fi văzut ucigaşul. Îşi vâră cuţitul la centură Argint. Sub vestă. Pe la asfinţit intră în pădurea Râioasa. Ascunzătoarea tâlharilor de codru. footer