Revista Art-emis
Aglomeraţie PDF Imprimare Email
Medic Claudiu Popescu, Doctor în Ştiinţe Medicale   
Miercuri, 17 August 2011 18:53
Popescu ClaudiuViaţa mea nu este banală şi nu a fost banală vreodată. De fapt, nu sînt convinsă că există viaţă banală, e vorba doar de un abuz adjectival. Merg cu metroul de aici pînă dincolo, uneori sînt plimbată cu maşina, însă cel mai bine mă deplasez pe tocuri. Am bani mulţi, îmi permit mîncare, facilităţi, haine, reviste şi cosmetice. Uneori mai dau pe stradă de pomană cîte cinci lei numai la copii. Ultima dată cînd am fost la medic, m-a consultat, mi-a făcut toate analizele şi a concluzionat că sînt perfect sănătoasă. Dacă s-ar măsura glucoza din fericire, s-ar vedea că sînt malnutrită. Primul motiv este că nu am prieteni şi efectul lui este tristeţea. Mă refer la acei prieteni de care am auzit că există, din cei care nu te părăsesc niciodată şi care te ajută fără să pună vreun fel de condiţii. Dar, dacă eu nu pot fi aşa, nu exclud posibilitatea unor oameni-prieteni şi nici nu-i caut, ci mă supăr că nu-i am. Al doilea motiv este că niciun bărbat nu m-a iubit. Ba nu, a fost unul demult, un naiv pe care l-am păcălit cum am crezut eu că e mai cinstit, de care îmi pare rău acum. De atunci însă, cei binevoitori şi sinceri nu s-au îndrăgostit de mine. M-au consolat unii cu experienţă, zicînd că „fiecare sac îşi are petecul", eu, în schimb, le-am zis că nu am nicio ruptură de petecit, sau că „ce e al tău, e pus deoparte", la care le-am amintit că foarte bine poţi avea ceva şi acel ceva să fie totuşi laoparte. Efectul este, după cum s-au plîns alţii, că am devenit irascibilă şi acră. Nu este adevărat, pentru că, uimitor, ştiu mai bine ce am în cap şi ştiu că, dacă par aşa, vin din ceva subconştient, deci nu de la mine. Nu fumez. Am tras odată un fum şi mi s-a făcut rău. Nu beau. Nu pentru că îmi respect religia, sau pentru că mă păzesc de factori de risc, ci pentru că reuşesc să mă înveselesc şi să rîd la un pahar de suc galben ordinar (uneori chiar aşa simt, că rîd la pahar). Am o părere foarte bună despre mine. Nu-mi pasă de opinia celorlalţi. Nici nu-i ascult. Cuvintele oamenilor ţîşnesc ca apa prin fisura unui baraj şi valorează cît bălţile care rămîn după inundaţie. Dacă nu fac şi eu acelaşi lucru, prefer să nu-i ascult. Chiar mă supăr de fiecare dată cînd nu mă pot abţine să le ţin hangul sau cînd trag cu urechea. Măcar de-aş fi implicată în discuţie.

Odată eram în metrou şi nişte studenţi vorbeau tare lîngă mine. Am încercat să analizez hainele oamenilor, să citesc titlurile ziarelor, să fac ceva numai să nu-i aud. Unul dintre ei, mai calm la glas, se apăra împotriva tuturor, vorbea pe îndelete, cu argumente, îngrijit. Cînd l-au încolţit, a schimbat subtil subiectul, alegînd unul pe interesul lor şi povestindu-le ce visase în seara precedentă. „Am visat-o pe Carmen" a zis, mai mult interogativ, dar cu sclipire în ochi. „Bravo băftosule, şi eu aş visa-o pe Carmen!". „Nu e ceea ce gîndeai. Visul a fost bizar. Stăteam amîndoi spate în spate, goi, e adevărat, şi transpiram.". „Mă, lăsînd visele somnoroşilor, adevărul e că oricine vrea o fată ca ea, Carmen e cea mai faină tipă de la noi!". „Da, dar ştii care e problema? Nimeni nu o vrea de soţie.". „Păi cine e atît de naiv?". Putea să spună altfel, că o vor o perioadă, dar a zis brutal că nu o vor de soţie. Atunci s-a lăsat linişte între ei şi s-a lăsat linişte şi la mine în minte. Parcă m-a lovit cu acea frază, dur, peste faţă. Şedeam năucită, Unirii trecuse şi nu-mi dădeam seama ce se întîmpla cu mine. La un moment dat, adică un moment pe care nu îl aveam dinainte, cineva mi-a întins un şerveţel, că se părea că lăcrimam. A fost momentul în care am conştientizat marea tristeţe care mă cuprinsese. Şocul iniţial, deşi nejustificat, devreme ce ştiam acel adevăr, era mic pe lîngă amărăciunea pe care o simţeam în timp real.

(două fragmente din jurnalul Irinei, culese cu bunăvoinţa ei, lipite printr-o frază de continuitate, nemarcată în text)

Dragă Marţafoi,
Iţi scriu dupa mult timp. Şi să nu minti că pun pariu că ai uitat complet de mine. Sper că nu te uimeşte prea tare mailul asta, dar am furnicături în degete şi nu trec decât lovind tastele. Am multe de povestit că na, au trecut ceva ani. Ţine-te bine. După ultima vacanţă de vară am zis să mă distrez şi m-am dus pe la unchi-meu din Franţa. Vinuri bune, mâncare ieftină, oameni creepy, noroc că mai erau câtiva români cu care ieşeam prin oraş. Când m-am intors, am cunoscut-o pe prietena mea de acum, care, între noi fie spus, e aceeaşi. Trebuia să stau la o coadă imensa la facultate să imi depun diploma şi cum fac eu de obicei cand mi se ofera gratuit saci de menta am inceput sa fac bascalie cu nişte oameni de acolo, printre care şi Alina. Taca paca, pleosc trosc mi-a plăcut de ea. I-a zis aşa la nimereala: cât porţi de obicei, cş ţi-aş veni bine! Am ieşit de câteva ori, fiţoasă, făcea mutre, super tare, restul e istorie contemporană română. După facultă m-am angajat la o firmă de calculatoare, nişte tărani de la coada vacii l-au blindat pe Ghiţă fiul să deschida butic online de hardware. Am stat la ei vreo doi ani că plăteau bine fraierii, după care s-a dus prăvălia pe apa de canalizare şi eu m-am mutat la o firmă de securitate unde sunt şi acuma. Nu-i rău: carte de muncă, acţiune, bonuri de masă, budă faianţată, tot, tot... Între timp mă plictiseam la greu şi m-am gândit la ceva util. L-a sunat pe Fuji, ăla care era cel mai şmecher rocker din liceu, nu ştiu dacă-l mai ştii, de a venit el beat şi imbracat în fustă la şcoala. Şi i-am zis să facem o formaţie de zdrăngănit. A mai luat el pe unul la tobe, Ilie, dus rău, de treaba aşa baiatul, dar cam diliu . Aşa, Fuji la chitară bass, io la solo şi vocal, Ilie la tobe, şi încă un prieten de-al meu, MUFO (vine de la most ugly and fat one, io i-am zis aşa la o petrecere), la clape. Ne-am stors creierii să alegem un nume formaţiei, până la urmă am votat pentru The Painkillers, alte variante mai erau The Painters sau Activiştii. Am cântat p'aci, p'acolo, mai la un liceu, mai la zilele unui oraş amărât, am făcut contract cu o casă de ţepari, am scos pe piaţă un album, Public rock, care are şi melodii în engleză, iar acum lucram la un videoclip pentru un single Fonic. Nu prea avem mulţi bani la dispoziţie dar vrem sş facem ceva filozofic, mişto de tot, într-o bancă sau instituţie, ceva aglomerat unde are treabă multă lume, punem o piatra mare de mina cu un difuzor la care se aude muzica noastra. E tare. Iţi fac cadou albumul când ieşim la un pahar. Oricum, am văzut că ne place lumea, avem o grămadă de fani, ne piratează la greu pe reţele. Chiar azi a venit una la mine îîn metrou să îmi ceară autograful după ce m-a văzut în concert la un bar. Dar lasă că tot azi m-am enervat rău în metrou.

Stăteam eu cuminte lângă o tipa belea, cum să-ţi zic, cotlet veritabil şi aud pe nişte oagări de lângă noi vorbind de rock. Erau niste studenţi pârliţi, vai de steaua lor căzătoare, venetici de puţea în jurul lor. Unul asculta trip-hop, altul muzica d'asta pentru gagici şi scopiţi, şi altul nu asculta muzică decât uneori populară . Şi le zicea asta din urmă, nu ştiu dacă intenţionat că mă văzuse pe mine şi mă stia, că rockul e aşa de rău că dezorganizează şi structura tridimensională a apei. „În plus oamenii care ascultă sau produc astfel de zgomot au oleacă de nebunie, sunt compromişi spiritual!". Normal frate că îţi vine să-i tragi una peste moacă, dar am zis să fiu cuminte că poate mă ştie lumea. Mai zicea asta desteptu': „Uiţi de tine şi de tot ceea ce este important şi astfel faci două greşeli: laşi poarta deschisă devenind susceptibil la influenţe subliminale voite sau inerente (frate ăsta e d'ăla rătutit rău) şi te îndobitoceşti prin uzura neuronală". Eu îl ştiu din vedere, că mâncăm la aceeaşi cantină, să vezi ce-l bonţănesc de-l pun pe post de bilă la popice. Tocilar impotent, cică e numai gura de ăştia care ascultă muzică dură, că par isteţi dar sunt cu nu în braţe, să vezi ce argumente îi dau eu să le simtă! IÎl astept la cantină. M-am gândit să mă calmez cu decolteul tipei dar cand m-am uitat la ea plângea, stătea aşa normal, dar îi curgeau lacrimi. Mulţi nebuni frate! Io repede să-i dau sa se şteargă. Ba, veni femeia pe cap, cică are treabă la calc, termin io povestea altă dată, poate face.
Ţine minte: The Painkillers! Dă şi tu un semn de viaţă. Baftă,
Pascal

(email reprodus prin violarea poştei electronice a adresantului, fără ripostă, de orice fel, din partea lui)

2 - Ne-a terminat azi! Frate nu sîntem maşini!
1 - N-aş băga mîna în foc pentru unii. Dar ai dreptate, dacă o ţine aşa am îmbulinat-o.
3 - Apropo de buline, aţi văzut-o pe tipa de pe bancheta din dreapta? E ţuţ!
2 - Ăhă, de cînd am ochit-o! Eşti cam lent!
3 - Ştiu şi ce a mîncat de dimineaţă de cînd mă uit la ea!
1 - Lăsaţi-mă, că am visat-o pe Carmen aseară.
2 - Ai maşină de spălat în cameră? Ha, ha!
3 - Şi?
1 – Şi nimic, a fost ciudat visul, stăteam goi, spate către spate şi transpiram. Dar îmi aduc aminte pielea ei: ciocolatie, parfumată, uşor înfrigurată.
2 – Domn'e, eşti plictisitor, dar descrii bine! Ha, ha!
3 - Lasă să vedem ce zic fetele despre el, nu sări tu repede cu calificative!
2 - Prefer să aud ce zice Carmen despre el!
1 - Eu prefer să n-o aud vorbind.
2 - Ha ha, hai că ai fost tare, hoţomane! Asta e, toţi o vor, chiar şi noi!
3 - Ştiţi care e problema? Toţi o vor, dar de cîteva ori, că de soţie nimeni nu e tîmpit să o ia!
1 - Hai că am început să vorbim prostii!
(tăcere)
1 - Auziţi ce tare are muzica în căşti tipul ăla cu cioc. Mă, nu i-o fi durînd capul?
3 - Rock-ul ăsta e drog şi autoflagelare!
2 - Ce aveţi mă că eu mai ascult aşa pe la petreceri!
1 - Rău faci, că uite, de cînd nu mai ascult, nici n-ascultam mult, gîndesc mai bine, mai lucid.
3 - E clar, ceva e suspect cu muzica asta şi cu muzica în general!
1 - Uită-te şi tu la calitatea oamenilor care ascultă. Se supun de drag la robie.
2 - Ei na, dă-o în colo, că nu e aşa groasă!
1 - E, e! Nu ne dăm noi seama. E vorba de cuantică, de biologie, de psihologie şi te termină zgomotul ăsta.
3 - Bă, pe mine mă cam înghionteşte gîndul, aşa, că am vorbit cam mult azi, ar fi cazul să mai tac, prea m-am întins!
1 - Ai dreptate!
3 - Nu te supăra, eu ziceam de cazul meu, fiecare vorbeşte ce vrea şi cît vrea, că oricum tot pentru el vorbeşte, adică să se audă pe sine de plăcere.
2 - De ce vă reţineţi mă aşa? De ce anume vă e frică?

(dialog recompus din amintirile comune ale interlocutorilor care s-au arătat deosebit de dispuşi să-şi reactualizeze replicile) footer