Revista Art-emis
De ce urlă cîinii PDF Imprimare Email
Medic Claudiu Popescu, Doctor în Ştiinţe Medicale   
Miercuri, 10 August 2011 23:43

Popescu ClaudiuÎţi scriu sub privirile altora. De aceea nu te descumpăni, nu vei înţelege, nu pentru că îţi lipseşte ceva (deşi n-ar strica să citeşti cărţile pe care ţi le-am dat), ci pentru că voi fi excentric, adică în afara cercului. Numai gîndul că îţi voi explica fiecare rînd al acestei scrisori mă umple de bucurie. Bucuria o înţelegi uşor. Vei zîmbi, te vei mira ca un copil, pe la jumătatea explicaţiilor îmi vei mîngîia obrazul şi voi înceta. Aşa că mai întîi bucuria şi apoi mirarea. Eu descopăr, nu construiesc. Poate sînt blestemat. Te-am descoperit pe tine. Să nu spui vreunui suflet. Mă gîndesc că mi-ai fi potrivită. Cu siguranţă mă înşel. Nu te întrista, mă înşel pentru că potrivirea e dinamică, e un fel de sculptură prelungită. De altfel, mă uimeşte că pot fi aşa de sincer, fără teamă. Cum aş putea fi altfel faţă de tine care eşti sinceră chiar şi cu prezenţa. Iată că mai degrabă prefer să te ating decît să-ţi scriu, dar viaţa, evenimentele, destinul ipocrit, nu ştiu cum să-i spun, poate teama mea, mă ţin departe şi mă simt ca un prizonier înfometat. Îmi ceri mereu noutăţi din oraşul acesta de exil. Ce-ţi pasă ţie că toate lucrurile se petrec sub ochii mei? Nu e nimic nou aici, nici măcar eu nu mai sînt nou. Vei rîde, dar află că ceea ce mi-a dat speranţă a fost un cîine care urla într-o staţie. Pe un trotuar murdar, lîngă un gard albastru de tablă ondulată, un cîine maro, hîrşit în multe lupte, urla către rîu, cum urlă cîinii după stăpînul pierdut. Tăcea numai cînd se apropia cineva. Am rămas lîngă el cînd staţia s-a golit. Un spectacol înfiorător. Durere, sfîşiere în urletul lui, însă nu mă lua în seamă, de parcă nu eram acolo. Am încetat să-l alint la gîndul că va sosi cineva chemat de strigătul lui. Atunci mi-a venit speranţa, privind către rîu... Şi aşa din autobuz în autobuz. Cei care mă priveau scriindu-ţi, m-au fotografiat. Nu erau turişti. Vei avea acum o dovadă în plus că eu sînt cel care scrie, dar cine sînt acum acesta care scrie? Nu-ţi irosi timpul cu aşa întrebare. Cel mai potrivit ar fi să spun că sînt un norocos, dar am promis să nu mai pronunţ acest cuvînt vreodată. Nici pe tine nu te numesc. Aşteaptă-mă tot acolo, lîngă lalea, chiar de va fi frig, că voi veni mai devreme. Pînă la revedere, adio
C.
(fragment de scrisoare a unui călător din 123; prima pagină - o fotografie imprimată cu un om şi un cîine într-o staţie -, s-a pierdut)

Schimbînd registrul, spuneţi-ne vă rugăm care este opinia dumneavoastră despre cîini, în speţă cei comunitari. Io vă spun, dar numai să publicaţi că nu vreau să-mi răcesc gura de pomană! Sîntem firmă serioasă. Nici nu mă îndoiam. Domn'e, cîinii comunitari sînt o pacoste, o lepră. Numai la noi şi prin triburi mai vezi aşa ceva. Se poate să-ţi fie frică să ieşi pe stradă?! Păi nici comuniştii nu m-au speriat aşa, că-s tare de înger. Dar jigodiile astea trebuie eradicate, exterminate, păi ce-am ajuns, ce onoare avem noi? Vezi Doamne, drepturile animalelor şi alte bazaconii d'astea scornite acum. Să mă scutească, la mine nu ţin, nu am chef să mă muşte un cîine infect, mai mă trezesc cu cine ştie ce boală, şi aşa spitalele sînt depăşite. Doar ştiţi că au şi omorît oameni şi copii, le-au sărit la gît. De oamenii ăia nu ne e milă, ce, ei nu aveau drepturi? Că doar sînt oameni, nu şobolani. De vină e primăria şi oamenii miloşi care le dau de mîncare. Mă rog, nu zic să-i împuşte pe toţi, să-i omoare ca pe cîini, vorba aia. E scump. Să-i castreze, dar să nu le mai dea drumul, să-i ţină undeva înţărcuiţi. Şi cînd le vine ceasul, să-i injecteze cu niţcaiva şoricioaică, lasă-o în plata ei că nu e scumpă otrava, poţi face otravă şi din catran de chibrit cu zeamă de varză. Le e lene, asta e, le e scîrbă. Important e că sînt un pericol, o ameninţare adevărată, sub nasul nostru, dau risc de infecţii şi atacă integritatea omului, păi nu?, trebuie scoase mîinile din sîn. Pe mine mă muşcară de două ori. Şi acum era o potaie în staţie care urla ca o fiară turbată de mă trecură toate năduşelile. Voiam să-i ard un şut dar îs cam lent. Acum foarte serios, am ajuns nişte slugi animalelor. Să ne fie ruşine, ce?, noi sîntem moluşte? Sclavi, domn'e, asta e, robi! Mai vezi dimineaţa pe unii încercănaţi, mototoliţi, neraşi, în halat, în faţa blocului, traşi de o namilă de cîine. Şi mănîncă mai mult decît un copil, bestiile. Uite unde am ajuns: băgăm mai mulţi bani în blana jigodiilor decît să facem copii. E trist, e jalnic. S-a dus de rîpă societatea asta. Pe vremea mea nu ţineam dobitoacele aşa în puf. Animalul trebuie să aibă un folos pentru om, să fie bun de-o muncă, altfel valea!, n-are ce căuta. Acuma: vai ce drăguţ e! Or fi ele drăgălaşe, dar te bucuri cu măsură, nu le pui la masă cu tine să-ţi sufle în gură şi să-ţi lingă din blid. Mai ales cîinii, că put! Mai văd pe la televizor organizaţii, asociaţii, firme, ce-or fi ele, care cheltuiesc o căruţă de bani să dea jos o pisică din copac, te mai bagă şi la răcoare că n-ai grijă de ea şi în Africa încă mor oamenii ca muştele, aci moare omul la coadă la medicamente. E cufureală vestică. Se plictisesc de moarte. Pe cuvînt. Ştiţi ce ne-a zis părintele la predică, ne-a spus că au divinizat materia, aşa e, se pupă cu animalele în bot, ei care, na, ar putea citi o carte, sau ar putea ajuta alt om. Aţi mai văzut dumneavoastră o altă specie de animale care să facă aşa, să ocrotească pe alta în detrimentul propriilor semeni? Io nu! Ajunserăm şi noi nişte animale. N-aţi văzut tinerii că dau din cap ca boii şi umblă neraşi ca ţapii?! O să ajungem să ragem cum urla cîinele ăla din staţie. Să ne fie ruşine!
(fragment tehnoredactat după o înregistrare digitală; s-au evitat formulele pedepsite de Consiliu)

şapte jumate
am un abces pe limbă şi mă doare de mor. N-am mîncat nimic din cauza asta. Trebuie să stau cîteva ore în picioare, deşi tocmai doctorul mi-a zis să mă odihnesc. Să fie el sănătos, că eu am treabă. Şi nu ştiu de ce, dar treaba îmi iese mai bine cînd sînt bolnav. Trebuie cercetat.
opt şi-un sfert
e multă lume la cabinetul lui. Cred că toţi din provincie. Un burduhănos putred intră fără să aştepte la coadă. Un copil doarme pe o geantă. Sper să nu fie tocmai el pacientul. Săracul. O tipă se uită la mine. E faină. Mă cam ia ameţeala (nu de la tipă).
nouă şi ceva
a intrat doctorul în operaţie. O urgenţă. Îl caut mîine că n-oi muri. Şi dacă mor, nu-l mai caut, na! Copilul n-a vrut să ia ciocolată, de fapt nu l-a lăsat maică-sa. Trebuie să fii pregătit de moarte. Sigur că da. Sună a slogăneală tîmpită. Sînt teribil de trist.
nouă şi ceva
de ce eşti mă trist? Că e unu-n mine care ţipă, altul care trage cu mitraliera, altul care face dragoste, altul care e şef. Şi s-ar certa între ei? Nuo. Pentru ce dau 150 de lei pe lună la sănătate? Dacă mor, cine-i mai dă? Şi autobuzul ăsta parcă merge pe ulei vegetal.
zece şi zece
e un tip în staţie care şede lîngă un cîine. Cîinele urlă de-şi varsă maţele. Scheaună de durere, nu ştiu. Mamă, ce nenorocit e! Tipu' scrie ceva pe-o foaie. Îi fac şi eu o poză. Are moacă d'asta de artist, mi-e milă de el. Mi-e milă de mine. Ce are cîinele acesta de urlă aşa, mă? Tipu' mă roagă să-i imprim şi lui poza, îmi dă bani, cică e un xerox mai la vale. Mai pot eu să merg pînă acolo sau o să mă tîrăsc de-a buşelea? Nu-mi vine să plec, să las cîinele.
zece jum'ate
pe gard scrie cu grafiti „amar". Ce bine s-a nimerit amarul ăsta. Sau nu e nimereală oarbă? Îi dau poza şi pleacă. Cîinele nu mă bagă-n seamă, plînge. Ei, plînge! E animal, cum să plîngă?! Eu plîng.
nu mai ştiu cît
amar şi-un cîine care urlă. De ce? Că şi eu urlu. Că toţi urlăm. Cine ştie ce-o fi scris ăla acolo, poate a amintit şi de mine. Vrea una să-mi ia interviu. Lasă-mă duduie, nu vezi că-s bolnav?, ia-l pe tataie! Cum se leagă evenimentele! Da, asta e!, trăirile adînci, intense, au calitatea de a ordona şi de a lega evenimentele, coboară şi deretică viaţa, ca să priceapă omu'. Le regizează. Sau, sau dezvăluie o coerenţă preexistentă. De ce urlă cîinele? Păi ca să pricep eu, d'aia! Ieri, cînd iubeam, nu i-am văzut numele prin nu ştiu cîte locuri răzleţe? Ba da! Aoleu ce amărît sînt! Ha, ha, haaa! Amar şi-un cîine care plînge.
(fragment din jurnalul unui „pacient")

footer