Revista Art-emis
Sfinţire cu peripeţii la Hagi Curda PDF Imprimare Email
Dacian Dumitrescu   
Luni, 01 August 2011 19:46
Hagi Curda- Reportaj de Război Rece în sudul Basarabiei -

Pe data de 15.07.2011 la ora 23:30, trei autocare s-au aliniat în faţa hotelului Intercontinental din Bucureşti. Două dintre acestea erau ale D.R.P.. M-am urcat în cel de-al treilea autocar la invitaţia lui George Simion împreuna cu amicul Edi, care se ocupa de partea tehnică la blogul şi la site-ul meu şi pe care l-am rugat să facă multe fotografii. Autocarul nostru a plecat primul, la ora 23:40 şi pe la ora 4:00 am sosit la Galaţi. Am trecut frontiera în Republica Moldova pe la Giurgiuleşti şi după circa un kilometru am ajuns la frontiera Moldo-Ucraineană, la punctul de frontieră Reni în jurul orei 6:00. Eram primul autocar sosit şi vama ucraineană era aproape pustie la aceea oră. La câteva minute în urma noastră a mai sosit un microbuz pe care scria „PRESA" şi în care se aflau majoritatea jurnaliştilor români, cu excepţia câtorva care au călătorit în autocarul nostru. Politiştii de frontiera ucraineni ne-au întrebat unde mergem, iar George Simion le-a spus direct că mergem la sfinţirea bisericii românesti din Camasovca. Ne-au mai întrebat dacă avem bagaje, iar noi am răspuns negativ. Ne-au abandonat acolo şi au plecat ofuscaţi cu caschetele lor uriaşe-model U.R.S.S. anii '50-'60. Când mai treceau cu treaba spre vreun tir sau autocar ucrainean se uitau la noi ca prin sticlă, devenisem invizibili. După vreo două ore de aşteptare ne pierdem rabdarea şi cerem explicaţii. Ucrainenii ne răspund senini că „nu ne pot lucra paşapoartele pentru ca nu au curent electric". Adică vezi-Doamne, ei ar fi vrut dar factorii externi, independenţi de voinţa lor îi împiedicau să-şi facă datoria. Între timp apare şi o maşina a Consulatului Român de la Odesa. Funcţionarul consular a început să se agite şi să intervină ca să plece microbuzul cu ziarişti dar chestia asta i-a întărâtat şi mai rău pe ucraineni. Între timp noi am discutat cu vameşii moldoveni. Jumătate din clădirea de la punctul de frontieră Reni aparţine Ucrainei. iar cealaltă jumătate Republicii Moldova.

Vameşii moldoveni dezmint diversiunea cu pana de curent şi ne informează ca la ei curentul nu este oprit. S-a făcut ora zece. Autocarul nostru nu are aer condiţionat, iar ventilaţia nu face faţă valului de căldură. Coborâm din autocar şi analizăm situaţia la o ţigară. Îi urmărim pe ucraineni cu privirea şi le pândim mişcările, dar rămânem în continuare invizibili pentru ei. Căldură mare, simţim că ni se înmoaie asfaltul sub pantofi. În vama ucraineană nu există nici bufet, nici chioşc, nici automat pentra apă sau cafea, absolut nimic. Soarele dogoreşte tot mai tare, atmosfera e sufocantă iar oboseala începe să-şi spună şi ea cuvântul. Mergem iar la ucraineni pentru explicaţii. Ei incep să ţipe la noi într-un amestec de ucraineană şi moldovenească stricată: „dacă nu staţi cuminţi în aftobuz o să-i chemăm pe cei de la S.B.U. pentru control fizic şi vor desface şi aftobuzul în bucati şi veţi mai sta înca patru ore şi o sa daţi şi declaraţii scrise" (în ucraineană de oare ce formularele nu erau traduse). Apoi îşi varsă focul pe ziariştii romani din microbuz. Doi jurnalişti, Simona Lazar de la Jurnalul Naţional şi soţul ei Valentin Tigau, ziarist la Radio România sunt daţi jos din microbuz şi declaraţi indezirabili. Cei doi „infractori" sunt acuzati că au mai trecut pe aici în anul 2009 şi au scris nişte reportaje despre condiţiile în care trăiesc comunitatile româneşti din sudul Basarabiei. Sunt conduşi pe jos de un politist înarmat „din post în post"
ca în vremurile de glorie ale U.R.S.S. şi în final predaţi organelor din Republica Moldova. Să se spele pe cap cu ei. Edy coboară şi face poze într-una, cu riscul de a rămâne cel puţin fără aparatul foto. Soseşte şi autocarul D.R.P.. Toata lumea este agitată. Slujba de sfinţire a început la ora 10:00. Este ora 11:00. Suntem de la 6:00 în vamă. Căldura e năucitoare. Ce au de gând păgânii aştia cu noi? Trimit sms-uri în ţară şi explic toata situaţia. Toti jurnaliştii români se agită şi suna în ţară, pe la agenţiile de presă. Ni se comunică faptul că Antena 3 şi Realitatea Tv relatează pe larg situaţia noastră. Suntem peste o sută de romani blocaţi în vama ucraineană. Oboseala şi caldura ne copleşesc. Suntem la un pas de revoltă. Numai bunul Dumnezeu ne întăreşte.

sfintire Hagi CurdaÎn sfârşit, pe la 11:40 ni se dă unda verde să plecăm. Bătrânul nostru autocar pleacă în trombă. După cinci kilometri ajungem în oraşul Reni care este o comună mai mare, cu multe case şi cinci blocuri cu patru etaje, singurele clădiri mai importante fiind Miliţia şi Consiliul Local, adică Primăria, ambele construite în stil stalinist. Ghidul nostru devine o fată născută în regiune şi pe care, din motive lesne de înţeles o voi numi Ana. Ea a studiat la Bucureşti unde mai apoi s-a şi angajat. A fost permanent harţuită de S.B.U., atât ea cat şi părinţii ei în scopul recrutării pentru a da informaţii despre România. În cele din urmă şi părintii ei au plecat definitiv şi sunt la munca în Europa de Vest. Se întorc doar o dată pe an în locurile natale şi abia atunci se reuneşte familia. Trecem prin Cartal-azi Orlovca apoi prin Satul Nou, Barta, Plevnic. Ana ne spune că toate sunt sate româneşti ca şi Anadol etc. Doar în Bolboaca sunt găgăuzi iar în Nagornoie trăiesc bulgari. Ana zice că tot raionul Reni e dominat de comunele româneşti. Nu cunoaşte procentele. Apoi ne povesteşte despre o româncă născută în Cartal, azi Orlovca. Se numeşte Eugenia Cojocaru şi scrie şi azi poeme deosebite „în dulsele grai moldovinesc". Este căsătorită cu un român din comuna Barta unde trăieşte. Peisajele pe care le traversăm sunt de basm. Şes cât vezi cu ochii. Suprafeţe uriaşe cultivate gospodăreşte cu rapiţă, grâu, porumb, floarea-soarelui dar şi viţă de vie. În schimb drumurile sunt incredibil de proaste, brăzdate de adevărate tranşee. Când le vezi ai impresia că un război s-a încheiat aici, chiar ieri. Şoselele arată ca după bombardament. Localnicii merg cu bătrânele lor Lada pe un drum de pământ paralel cu şoseaua. Autocarul nostru înoata cu greu pe şoseaua impracticabilă şi abia înaintăm cu 20-30 km pe oră. Este trecut de 13:30 şi ajungem însfârşit la Izmail. Oraşul este foarte frumos, probabil unic în Europa prin melanjul de stiluri arhitechonice. Dar casele din oraşul vechi, unele adevărate bijuterii arhitectonice sunt nerenovate, aşa cum au rămas de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial.

Ruşii au construit doar nişte blocuri la marginea oraşului şi au trântit o statuie sinistră a lui Lenin în centru, care se holbează şi azi schizofrenic la trecători. Ucrainenii au păstrat-o în continuare. Singurele clădiri renovate la Izmail sunt bisericile ucrainene. Oraşul are o poziţie privilegiată fiind situat chiar pe malul Dunării, iar intrările sunt străjuite de păduri mari de foioase-adevăraţii plămâni ai oraşului. Ieşim din Izmail. Mai avem de parcurs 38 de km. până la Hagi Curda unde s-a sfinţit biserica românească. E trecut de ora 14:00. Sfinţirea bisericii s-a terminat de mult dar surprizele ucrainenilor, nu! Două autoturisme vin din direcţia opusă şi se opresc în faţa autocarului nostru. Am oprit şi noi. În cele două maşini sunt câţiva români care se întorceau de la slujba de sfinţire printe care şi domnii Nicu Popa şi Mihai Nicolae, doi funcţionari ai Consulatului României şi altii. Mihai Nicolae ne spune: „Au venit doi ofiţeri în uniformă care ne-au spus să nu mai aşteptăm că autocarele cu români s-au întors din vama şi au plecat în România". La întoarcerea în ţară pe 18 iulie 2011 am discutat telefonic şi cu domnul Nicu Popa care mi-a confirmat faptele şi m-a îndemnat să relatez despre aceasta diversiune lansată de ucraineni. În fine, pe la 15:30 ajungem la Hagi Curda-azi Camasovca. „Noii Golani" scot cele trei drapele româneşti pe care le-au adus iar eu pregătesc sacoşa cu cele trei cărţi şi cele trei reviste „Historia" din iunie 2011 cu Mareşalul Antonescu pe copertă. Autocarele opresc la zece metri de biserică. Dăm să coborâm şi avem un şoc. În fata bisericii este masată o companie de miliţieni ucraineni înarmaţi, jeep-uri ale miliţiei iar în lateral trupe speciale anti-teroriste cu caşti de război şi veste antiglonţ. Îngheţăm şi privim nauciţi la desfaşurarea de forţe. Noii Golani strâng repede drapelele şi le ascund în grabă. Eu ascund sacoşa cu cărţi într-un rucsacel. Coborâm. Biserica are o curte mare cu doua intrări. În faţa uneia dintre intrări ne întampină doamna Consul Cerasela Nicolas împreuna cu domnul Cristi Dumitru-director în MAE. Doamna Consul povesteşte că dimineaţă au fost aduse aici autocare cu cazaci: „aveau bâte, bannere mari şi ne huiduiau. Eu am chemat miliţia. Apoi cazacii au plecat dar miliţienii au rămas. Haideţi mai bine în curte ca uite au început să ne filmeze pe faţă, fără nicio jenă." Intrăm toţi în curte la adăpostul gardurilor înalte. Miliţienii scoseseră doua camere şi ne filmau în timp ce vorbeam cu doamna Consul şi cu localnicii. Localnicii aveau multe să ne spună şi ne făceau semn să ne adunăm în spatele bisericii unde nu băteau camerele de filmat ale miliţienilor.

Ucraina a rămas un stat poliţist, stalinist cu reacţii paranoice şi schizofrenice, când vine vorba de români care doresc să ia contact cu comunitatile româneşti de acolo. Intrăm în biserică şi ne miruieşte pe rând Părintele Constantin adus de la Buzău pentru Sfinţire. Ne povesteşte că la ceremonie a participat şi Mitropolitul Roman al Basarabiei. Din Republica Moldova a sosit şi ansamblul „Joc Românesc" în frumoasele costume populare, dar şi ei cu mare întârziere, după reţeta clasică. Facem şi câte o mică donaţie în lei pentru că nu avem grivne. Biserica este frumoasă, mare şi înaltă cât o mitropolie. Zugrăveala din interior e deosebită, iar turlele aurite îi conferă măreţie şi prestanţă. În curtea largă, la adăpostul corturilor se intind mese lungi cu bunătăţi: sărmaluţe care s-au răcit, chifteluţe, cârnăciori, peşte fript şi afumat, vin roşu şi apa minerală pentru toată lumea. Îl caut pe Moş Vasile, epitropul, recomandat de toţi ca fiind sufletul construcţiei acestei mândre ctitorii. Îl consider cel mai de încredere şi îi donez carţile şi revistele. Când vede poza Mareşalului, o săruta de trei ori ca pe sfintele icoane şi pentru o clipă, în ochii lui am zărit o lacrimă. Apoi se învioreaza, mă ia de braţ şi mă pofteşte într-o camera ferită de privirile şi de camerele de filmat ale miliţiei ucrainene. Aici facem cunostinţă cu istoricul Ion Varta din Chişinau, cu cei trei preoţi care au slujit la Sfinţire, cu primarul din Hagi Curda şi fostul primar din comuna Babele, unde s-a născut Mareşalul Alexandru Averescu şi actualul Secretar de Stat din M.A.E., Eugen Tomac. Mai este prezent şi un om de afaceri român din Izmail, pe care-l voi numi în continuare Petre. Ne este prezentat Părintele Nicasor Asargiu, expulzat din Ucraina timp de cinci ani sub acuzaţia de spionaj în favoarea României şi Părintele Anatolie, localnic, arestat şi el de mai multe ori de-a lungul timpului de către S.B.U.. Îi intreb ce crime au făcut împotriva Ucrainei? Părintele Nicasor Asargiu, roşcat şi cu ochelari răspunde rar: „Am ţinut slujba în limba română. Aici oricine îndrăzneşte să ţină slujba în română sau bulgară, că sunt mai încolo nişte sate de bulgari cu biserici bulgăreşti, este arestat de S.B.U., acuzat de destabilizare şi că unelteşte împotriva securităţii naţionale a Ucrainei". Părintele Anatolie are părul şi barba albite de povara anilor şi a greutăţilor şi ne povesteşte în graiul său moldovenesc: „Biserica de aici a fost dărâmata de sovietici, cu buldozerele, în 1979, dar Moş Vasile nu s-a lasat şi uite însfârşit avem o mândreţe de biserică nouă. Moş Vasile a pus la bătaie terenul său, românii din America o parte din bani, prin domnul Nicu Popa iar D.R.P.-ul trei sferturi din bani ca să reuşim terminarea acestei frumoase biserici". Cei doi primari povestesc despre ucrainizarea forţata a populaţiei româneşti din Bugeac şi despre mistificarea statisticilor de către autorităţile ucrainene: „Sunt peste doua sute de mii de români aici, în Bugeac, dar ucrainenii recunosc doar o sută patruzeci de mii drept moldoveni şi doar câteva mii, drept români".

Primarul din Babele ne relatează că nu mai există acolo casa în care s-a născut Mareşalul Alexandru Averescu. A fost dărâmată de sovietici. De doi ani face investigaţii sprijinit de românii din Izmail şi, de două săptămâni a descoperit vila cu etaj şi curtea din oraş care a aparţinut Mareşalului în perioada interbelică. Ironia sorţii, strada poartă azi numele unui revoluţionar bolşevic. Primarul speră să vina la Sfinţire şi Secretarul de Stat Eugen Tomac: „Poate găsim bani să o cumpărăm şi să o facem casă memorială sau muzeu". Istoricul Varta Ion declară ca asta este o descoperire istorică senzaţională. Eu fac o scurtă incursiune în istoria Bugeacului începând de la restituirea acestuia României de către Franţa, prin Tratatul de Pace de la Paris din 1856, care a pecetluit Războiul Crimeei. Istoricul Ion Varta concluzionează ca şi eu sunt profesor de isorie şi laudă şcoala de istorie românească. Pe la 17:30 George Simion sună adunarea. Îi spun că eu şi Edy plecăm cu Petre şi stabilim locul de intâlnire la Izmail. Plecăm spre Izmail cu maşina lui Petre. În comuna următoare Petre ne arată o biserică mică dar cochetă, construită pe cheltuiala unui medic român din acea comună. Ajungem în Izmail şi vizităm oraşul: clădiri superbe în oraşul vechi, în stil Reniassence, Baroc Roccoco, Neoclasic Românesc, Grecesc, Turcesc etc. Păcat că nu sunt renovate. Edy face mereu poze. Ajungem pe faleza de pe malul Dunării. Ce frumoasă e Dunarea noastră! Ce frumos şi verde se vede malul românesc! Ce frumoasă e faleza! Petre ne spune: „Ambii mei părinţi sunt născuţi în România Mare! Pe atunci ambele maluri erau romanesti!" Oftam: „Ei, cine ştie? Poate că totuşi, într-o buna zi..." Ne aşezăm să bem un suc la o terasă cochetă, chiar pe faleză. La masa vecină stau doi tineri moldoveni: unul e de aici din Bugeac iar celălalt e din Republica Moldova şi lucrează la Cahul pe linie de cultură. Facem schimb de cărţi de vizită dar le dau şi adresa blogului şi a site-ului meu. Aflu de la ei ca în raionul Reni, 75% din localnici sunt români, în raionul Izmail cam 50% sunt români iar în raionul Bolgrad am pierdut majoritatea datorită colonizărilor făcute de ucraineni şi a dislocărilor românilor baştinaşi. Îi văd pe tinerii moldoveni destul de stresaţi şi îi invit la Bucureşti la o discuţie mai relaxată. Moldoveanul din Izmail relatează ca românii din România ajung foarte rar pe acolo şi că autorităţile ucrainene fac tot posibilul să-i ţină pe românii din Bugeac cât mai izolaţi şi le inoculează permanent ideea că de fapt ei sunt moldoveni şi nu români. Plecăm. Pe drum Petre ne cânta melodii vechi româneşti: „Ionel, Ionelule", „Du-mă-acasă măi tramvai" etc. Ne dau lacrimile de emoţie. Ajungem la întâlnirea cu autocarul. Mai facem un mic tur şi admirăm pentru ultima oară „Catedrala Sobor" cu formele ei voluptoase şi neconvenţionale. Pe la ora 20:00 plecăm spre casă. Admirăm apusul de soare care incendiază apele uriaşului lac Ialpug. Pe la miezul nopţii trecem de frontiera ucraineană. Un tânăr basarabean care stătea în spatele nostru îşi zice în barbă, dar destul de tare ca să-l auzim: „Grijania mamii lor!" Pe la ora 1:15 reuşim să intrăm în România şi pe 17 iulie, la ora 06:30 ajungem înapoi de unde am plecat, în faţa Hotelului Intercontinental, obosiţi şi vai de capul nostru.

„A fost greu dar a fost frumos!" - îmi spune Edy la despărţire. O excursie-maraton de trei zeci şi unu de ore cu mult stres, oboseală dar şi multă adrenalină. În ciuda sabotajelor şi a diversiunilor de tot felul ale ucrainenilor, misiunea noastră a fost dusă la bun sfârşit. Cu toate piedicile am reuşit să luăm contact cu comunităţile de români din Bugeac, care s-au bucurat sincer să ne vadă şi să ne spună pe româneşte durerea lor şi chinurile pe care sunt obligaţi să le îndure din cauza ocupaţiei ucrainene. Povestesc totul acasă cu lux de amănunte şi ne uităm toată familia la poze. Băiatul meu de zece ani mă priveşte grav şi întreabă: „da' noi de ce nu ne ducem cu tancurile să-i salvăm pe românii ăia şi să ne luăm toată Basarabia înapoi?" Nevasta-mea este moldoveancă din Focşani şi îi dau lacrimile. Eu strâng din dinţi şi încerc să mă ţin tare. Tatăl meu era sublocotenent de aviaţie şi începând cu 22 iunie 1941 a zburat pe I.A.R-urile noastre de vânătoare IAR-80 şi mai apoi IAR-81. A murit în 2007 la aproape 87 de ani. Când povestea despre bătăliile cu bolşevicii şi despre „Războiul nostru sfânt din Răsărit, pentru dezrobirea Basarabiei şi a Bucovinei" obisnuia să recite şi două strofe dintr-un poem uitat. Le transcriu inloc de epilog:

„Te-au vândut orbii ciocoi/ În sfaturi de taină/ Dar te-om lua înapoi/ În alba ta haină.// Şi prin graniţele sparte/ Peste steagurile străine/ Vom tâşni şi din moarte,/ Neam românesc, pentru tine"

Grafica - Ion Măldărescu footer