Revista Art-emis
„Teroristul” Grigore Antipa PDF Imprimare Email
Ioan Florin Stanciu   
Duminică, 21 Octombrie 2018 20:49

Bust Grigore AntipaTraversând bulevardul prin zona lui cea mai îngustă, observ că o parte a băncii pe care, tremurând-murmurând mi-am petrecut revoluţia, e ocupată de o cucoană în tonuri de lapte şi miere, rătăcită-n peisaj oarecum la-întâmplare. Trecuseră deja vreo şapte zile de când „tiranul"şi „odioasa" au fost împuşcaţi în reluare, la televiziunea naţională, dar oraşul continuă să zuruie înfundat, ca un uriaş cărăbuş răsturnat cu picioarele-n sus. Plus un freamăt febril, de coardă prea-întinsă, pe care îl port pretutindeni cu mine. Aşa că mă aşez cu tabiet la celălalt capăt al băncii, după ce cu sclipiciuri de ochi şi cu buze elastice primesc consimţământul de la bun început:
- Săru' mâna, stimată doamnă, aţi ieşit puţin pe la revoluţie!?

De undeva, de pe aleea îngustă-a Albinelor, ies în grup învălmăşit câţiva muncitori de la canalizare, cu veste reflectorizante peste salopetele veştede. Înaintea lor, mereu la vreo trei paşi mai în faţă se leagănă rar, calculat, un fel de „spintecător" în vacanţă, cu figură de bazalt cubic, tunsă la baza urechilor şi cu un veston albastru, impermeabil, perfect conservat. Poartă însă nişte pantaloni de miliţian, ceva mai vechi şi mai decoloraţi. Acesta, urmat de echipa sa, face vreo cinzeci de paşi la dreapta noastră, oprindu-se în faţa unui bust din bronz neşlefuit, plantat pe un soclu de vreo doi metri, în faţa clădirii Institutului de Cercetări Marine, pierdut acum sub iedera sufocantă şi printre plasele de crengi ale copacilor decorativi care o înconjoară-n perdele de brocart creponat
- Ce liftă ceauşistă, o mai fi şi-ăsta, măi dragă!? zice şeful privind sictirit la momâia rău oxidată, cocoţată pe-acolo. Că nu degeaba l-au plantat ăia chiar aici, în ochii clasei muncitoare!

De pe portiţa din sârme-înşirate pe-o ramă metalică, din dosul monumentului, se strecoară o băbuţă şoldie cu-o găleată metalică şi cu un feleştioc zburlit în vârful unui bambus pescăresc înnădit.
- Cine-i granguru-ăsta, mătuşă, întreabă un tânăr muncitor progresist, arătându-i momâia cu ochi de peşte fiert de pe soclu?
- Dracu' să-l pieptene, maică, vreo rubedenie de-a şaptea spiţă a derectoarei, că ea m-a trimes să-mi frâng gâtu' pe-acilea, ca să-l răbuiesc pe maimuţoiu-ăsta, cu apă şi dero pe la mustăţi şi să-i dau jos găinaţii de pescăruş de pe creştet. Că, uite, acum chiar mă bucur că ăl de l-a făcut l-a făcut numai pe jumătate, căci dacă-ar fi fost întreg cine ştie pe unde m-ar mai fi pus cocoana să-l mai spăl, vai de păcatele mele...
- Las bre că-l dăm noi jos de-aci, pe teroristu-ăsta şi-ai să poţi să-i speli şi sufletul, întrucât asta ar cam fi prima urgenţă.

Alo, Winetou, strigă şeful fără să se-întoarcă, ia dă-te, dom'le, încoace cu juvăţu-ăla, ca să tragem lifta-asta spurcată, de-aici! Din hora muncitorească de pe trotuar, se desprinde un flăcău înalt,suplu şi cu plete negre, fluturând pe umeri . În palma dreaptă cântăreşte o funie strânsă-n inele egale, ca un lasou.
- Băiatu-ăsta, Winetou, cum îi spune toată lumea, a lucrat mai întâi la hingheri şi poa' să-ţi pună laţul de gât şi din mersul trenului, şopteşte aparte o voce neidentificată. Ce, te joci!

Astfel, prins cu ştreangul de gât, din prima-încercare, teroristul mascat în bronz masiv, de pe soclu se clatină de vreo trei ori foarte periculos, în câteva strigăte icnite de hei-rup. Când, ardeee!, caloianul metalic se dezechilibrează în faţă, cu jumătate de soclu cu tot şi bufneşte cu nasu-în nouri de beton sfărâmat, spre bucuria chiuită a spectatorilor din blocurile de peste drum. Moment în care şeful neîncoronat al tribului vindicativ se urcă cu ambele picioare pe spinarea trofeului şi strigă, mestecând aerul cu un braţ foarte înalt:
- Ca să se vadă, na, că n-a fost nicio lovitură de stat şi că revoluţia au făcut-o oamenii muncii, într-o explozie de entuziasm spontan, după cum s-a văzut chiar acum şi chiar aici!

Pe partea cealaltă a bulevardului trece un camion cu amărăşteni de la spaţii verzi, care cântă cu mare entuziasm ceva, despre deşteptarea morţilor, cu refren mobilizator de tipul: „Mama lor de mama voastră,/ Trăiască-n veci ţara noastră!". În vreme ce la celălalt capăt al băncii, doamna Enigma şi-a rezemat pe genunchiul stâng o gambă din porţelan translucid, prin care mai trec în voaluri cuminţi flăcările volatile ale plajelor însorite.
- Cred, stimată doamnă că, întâmplător, desigur, am fost martorii unui moment revoluţionar, care va rămâne-n istorie.
- Aşa o fi, dar eu tot nu-înţeleg ce-au avut cu săracu Grigore Antipa, care m-a ocrotit adesea în jocurile de-a ascunselea ale copilăriei, căci mama a lucrat aici, la cercetări marine, până mai alaltăieri.
- Ei lasă, susur eu, ca şarpele care vinde mere, las' că-a mai rămas o statuie a lui Vasile Pârvan, pe Crizantemei, în colţ, dacă nu s-o fi dovedit şi-ăla vreun terorist sub acoperire...
- Chiar, zice misterul feminin, forfecând din tentacule şi renunţând parţial la acoperire, mai ales că, din întâmplare, n-am mai trecut cam de mult, pe-acolo!

footer