Revista Art-emis
„Drumul corbilor” - La coasa trifoiului PDF Imprimare Email
Constantin Stoica   
Joi, 21 Iulie 2011 23:13
Drumul corbilor - Constantin Stoica- Fragment de roman -

Între două lanuri de grâu creşte trifoiul. Sunt încă verzi lanurile. Roiuri de fluturi roşii par pâlcurile de maci pe-ntinderea lor. „Îmbătrâni trifoiu. Îl atacă tortelu. Ce vrei? Are mai bine dă zece ani. Când săpai puţu-ăsta, erea p-al doilea an trifoiu." Dejugă aproape de puţ.

La câteva zile după înmormântarea Mariei începuse să sape puţul. Chiar pe locul unde căzuse fata leşinată. După ce alergase trei kilometri, din sat până la lot. Pe Drumul Corbilor. O doborâse ştirea morţii lui Tudor. Căzuţi înseamnă morţi. O lovise ca un trăsnet explicaţia gornistului. Alergase disperată. A făcut aprindere de plămâni. Spre seară a murit. În căruţă şi-a dat duhul, rezemată de pieptul lui Ion Năbădae. „Grăbeşte-te să ajungi cu fata acasă", spusese doctorul. Dar moartea era mai grăbită. Tot satul venise la înmormântare. Era îmbrăcată mireasă Maria. „Ioane, tu i-ai cântat la logondă. Cântă-i şi la nuntă." Trecuse un an şi jumătate de la logodnă. Şi de la moartea Lăcrămioarei, fata lăutarului. Lacrimi mari picură pe vioară. Ce mai lună luminoasă,/ Ce mai mireasă frumoasă/... „Marioară, sora mea a bună. Ia-mă cu tine, Marioară. Nu mă lăsa singură, Marioară!" Ioana îşi pusese mâinile peste degetele albe şi încremenite ale Mariei. Ca în aşteptarea unei promisiuni.

Alexandru reciteşte inscripţia stângace de pe ghizdul larg de piatră: Făcut de Ion Năbădae - 1943. O citise prima dată când venise cu vitele la păscut. Pe marginea drumului, până la puţ. Era prin clasa a patra. Se priveşte în oglinda apei. Îl ameţeşte adâncimea fântânii. Singur o săpase Ion Năbădae. Pe o funie groasă intra şi ieşea din adâncul pământului. Fixată cu un ţăruş la suprafaţă. O vară-ntreagă săpase. Tot el cioplise şi ghizdul. Din pietre de moară. Erau abandonate de multă vreme pietrele. Pe malul Dâmbovnicului, unde fusese moara de apă. O părăsise morarul. Construise altă moară în sat. Cu valţuri. Ion Năbădae trecu de câteva ori gresia peste lama coasei. Scuipă în palme şi începu o nouă brazdă. Alexandru merge în paralel cu brazda, pe partea cosită. „Şi, zi, n-aveţi nici-o fată-n clasă. Da' ele unde-nvaţă?" „La Liceul de fete numărul şase. Fost Ion Creangă. Vecin cu liceul nostru." „Mare Ţi-e minunea Ta, Doamne! Auzi tu? Să nu să vază băiat cu fată. Păi dă ce? Să mănâncă unu cu altu? Numa-n biserică am auzit că femeili s-aşază-ntr-o parte şi bărbaţii-ntr-alta. La plecare s-amestică iar." Nu era bisericos Ion Năbădae. N-avea o impresie prea bună despre oamenii bisericii. Aşa că nu-L căuta pe Dumnezeu în biserică. Pentru el Dumnezeu era o prezenţă vie. Invizibilă, dar vie. Era Marele Prieten care-l călăuzea şi-l ferea de rele. Uneori era surprins vorbind singur, cu voce tare. „Dacă aşa vrei Tu, Doamne, aşa să fie. Cine sânt eu să mă opui?" Sau „Ce facem noi acuma, Doamne? Cum scoatem cuiu-ăsta?" „Cu cine vorbişi Ioane? Că nu văzui pă niminea p-acilea." „Cu Ăl Nevăzut, Leano. Cu Ăl Nevăzut vorbii."

„Şi ce-nvăţaţi voi la liceu?" Alexandru enumără obiectele de învăţământ, cum erau trecute în catalog. „Geografia uresese zisăşi?" Băiatul făcu o scurtă incursiune prin această materie. Îi plăcea. „Păi geografia ţării o ştiţi? Ce-mi foloseşte mie să cunosc Rusia dacă nu-mi cunosc satu-n care trăiesc? Văz că ştii multe dăspre Volga şi dăspre Urali. Da' dăspre Dâmbovnic ce ştii? Ştii dă unde izvorăşte? Nu ştii. Da' unde să varsă ştii? Nu ştii. Şi te scăldaşi în el alalteri. Vezi?" Alexandru privea în jos, puţin jenat. Hotărî în gând ca în această vacanţă să meargă pe malul Dâmbovnicului până la izvoare. Apoi în jos, până la vărsare. Ion Năbădae îşi şterse cu dosul palmei sudoarea de pe frunte. Mai trase de câteva ori gresia peste limba coasei. „Armetică vă-nvaţă?" „Da, facem algebră." „Adică?" „În loc de numere folosim litere. Se rezolvă mai uşor problemele cu ajutorul literelor." „Daa? Dă pildă, câte oi şi câte găini sânt într-o curte dacă în total sânt şaizeci dă capete şi o sută şaizeci dă picere?" Sandu rezolvă mintal sistemul de ecuaţii: 4x+2y =160, x+y= 60. „Sunt douăzeci de oi şi patruzeci de găini." „Bravo. Eşti băiat dăştept. Da' cum aflaşi aşa repede?" „Simplu, cu litere. Am notat cu x numărul oilor şi cu y numărul găinilor." „Mare daraveră cu literili-astea. Eu o făcui fără litere. Zisei că dacă toate ar fi oi, ar avea 240 dă picere. Păi dă unde 80 dă picere-n plus? Dă la găini, că le socotii oi. La câte găini adăugai eu câte două picere ca să facă 80? La 40 dă găini, adică 40 dă capete. Restu dă capete, până la 60, sânt 20 dă oi." „Ai judecat foarte bine, observă elevul. Dar poţi să-mi spui la fel de repede câte oi şi câte găini sunt într-o curte dacă în total sunt 736 de capete şi 1964 de picioare?" „Îmm. Grea problemă." Tăcură un timp. Doar foşnetul trifoiului se auzea. Îl reteza fără milă coasa. "Da' am o problemă şi mai grea. Dă când eream militar mă frământă. Şi nici pân-acu' nu i-am dat dă cap. Eream la trageri, pă câmp. Într-o pauză, numa ce vine la noi locotinentu care ne instruia. Şi dân toţi, m-alese pă mine. Ia spune bă, Ion I. Ion, ce-a fost mai întii - ou' sau găina? Mă făcui feţe-feţe. Dăcât să spui o prostie, mai bine tac, mă gândii. Vorbeşte soldat!, îmi ordonă ofiţeru. Permiteţi să raportez, dom-locotinent, nu ştiu.A plecat râzând. După câtva timp mă-ntreabă iar: Te-ai mai gândit bă, Ion I. Ion, la problem-aia? Dăgeaba, dom-locotinent, că tot nu ştiu. Mai gândeşte-te, ş-aşa n-ai ce face-n tranşee. A plecat iar râzând. Tu ce zici mă, nepoate? Ce-a fost mai-nainte - ou' sau găina?" „Problema e veche, unchiule, de peste două mii de ani. Au inventat-o sofiştii. (Nişte filozofi răutăcioşi). Du-te şi-ntreabă ou', îi răspundea câte unuia Socrate. (Cel mai cunoscut filozof din vechime). Şi dacă nu ştie, întreabă găina. Dacă nici ea nu ştie, înseamnă că sunteţi toţi trei la fel de proşti" „Va să zică niminea n-a ştiut pân-acu' să răspunză?" „Ştiinţa a dat într-un fel răspuns la această întrebare fără rost. Un savant englez, Darwin, a explicat cum au apărut şi s-au transformat vieţuitoarele pe pământ." „Păi o fi citit Biblia." „A studiat şi Biblia, pe când se pregătea să devină preot. Dar mai târziu a combătut-o. Cu ipoteze ştiinţifice." „Adică?" „Cu presupuneri demne de încredere." „Dă pildă, dacă presupunem că alde Năstase e măgar, e măgar. Ce mai calea-valea? E dăstul să-i vedem urechili." Alde Năstase era vecinul lui Ion Năbădae. Nu numai că avea urechile lungi, dar avea şi un comportament pe măsură. „Nu e chiar aşa", obiectă Alexandru.

„Savanţii biologi au emis ipoteza că lumea vie a apărut din materia nevie. Prin transformări întâmplătoare care s-au produs în milioane de ani." „Care va să zică, după savanţii tăi, pietroiu-ăsta d-acilea, peste două-trei milioane dă ani să face iepure. Sare dă lângă puţ şi intră-n trifoi. Da' dacă tot ş-a vârât în cap să să facă iepure, dă ce s-aştepte milioane dă ani? Când Dumnezeu a zis să dea pământu vietăţi, într-o singură zi au apărut toate vietăţili dă pă pământ. N-a fost nevoie dă milioane dă ani". Ca orice adolescent, Alexandru era fascinat de Originea şi evoluţia speciilor. Magnifica lucrare era biblia generaţiei lui. "Eu cred că ştiinţa va putea să explice tot ce le este încă neclar oamenilor. Totul va putea fi cunoscut." „Zău? Ar putea ştinţa să esplice dă ce cântă ciocârlia dă dasupra noastră? Cine-a-nvăţat-o să cânte? Că materia nevie, cum îi zisăşi, vezi bine că nu cântă. Poate o fiinţă care cântă să provie dân ceva care nu cântă? Ce-a fost ciocârlia-nainte d-a fi ciocârlie? Vietatea aia care-a devenit ciocârlie cânta sau nu cânta? O să-mi spui că nu cânta. Atunci cum a apărut cântecu ciocârliii? Asta să-mi spui tu mie." Alexandru trecea aceste întrebări pe seama ignoranţei bătrânului. Şi totuşi, o logică simplă, sănătoasă răzbătea prin ele. Privea în sus, în punctul din care veneau trilurile. Ca o ploaie de sunete. Nu se vedea nimic pe bolta albastră. "S-ar părea că însuşi cerul cântă", gândi. Mult mai târziu, după ce va citi Psalmii şi Evangheliile, i se va transforma în certitudine această părere de copil. O certitudine respinsă de ideologia clasei muncitoare cu care, după ce o va accepta, conştiinţa lui va intra în conflict. Un conflict latent, care va răbufni peste ani, când el va fi profesor la un liceu.

Şedinţă de partid deschisă. Pe ordinea de zi - o temă majoră (recomandată de organul superior): Educaţia ateist-ştiinţifică a elevilor, în lumina sarcinilor trasate de tovarăşul Nicolae Ceauşescu pentru noul an şcolar 1989-'90.Circa o sută de slugi didactice ale partidului stau ca nişte manechine, prefăcându-se că ascultă materialul. Aşezat într-o bancă din fundul sălii, Alexandru rezolvă, ca de obicei în şedinţe, o problemă de matematică. Urechea lui, îndreptată din când în când spre lectura materialului, înregistrează la un moment dat o frază care depăşeşte nivelul cunoscut al obrăzniciei şi prostiei de partid: Dascălii noştri, în frunte cu comuniştii, au reuşit să-i facă pe elevi să-şi însuşească dialectica devenirii lumii, ferindu-i astfel de obscurantismul religios. Urmează discuţii. Nu se înscrie nimeni. Din comoditate. Sau din laşitate. Secretara cu propaganda pe municipiu (invitată în prezidiu) ia atitudine: "Tovarăşi, nu putem încheia procesul verbal fără nici o înscriere la cuvânt. Vă rog, nu mă obligaţi să vă dau cuvântul din oficiu." Urmează o tăcere şi mai penibilă prin laşitatea ei. Iritat de această lâncezeală, ridică mâna Alexandru. „Da, tovarăşu Albu. ...Gheaţa fiind spartă, poate se mai înscriu şi alţi tovarăşi." Aceeaşi tăcere. Perversă. „Aveţi cuvântu, tovarăşu Albu." Cunoscându-l pe Alexandru pentru nonconformismul lui, cei din prezidiu se mişcă în scaunele lor.

„Vreau să fac o propunere", anunţă apăsat Alexandru. „Da, avem nevoie de propuneri. Aşa că aşteptăm cât mai multe. Poftiţi." „Propun ca aceia dintre noi, profesorii, care nu şi-au însuşit încă dialectica devenirii lumii, să fie primiţi în clasa a noua la acest liceu. Pentru a şi-o însuşi. Cum s-a spus în material despre elevii noştri. Cer să fiu înscris primul." Un zumzet pluteşte pe deasupra asistenţei. Până când mâna autoritară a secretarei de partid din liceu îl anihilează. Atmosfera devine, în sfârşit, încordată. Chiar şi somnoroşii se trezesc. Cunoscând starea de spirit şi conformismul abject al majorităţii celor prezenţi, secretara cu propaganda intervine cu un ton sarcastic: „Aţi auzit propunerea tovarăşului Albu. Vrem să ştim dacă, în afară de dânsul, mai e cineva care recunoaşte, în plen, că nu şi-a însuşit dialectica marxistă, promovată de partidul nostru." Şi, rotindu-şi privirea pe deasupra manechinelor din bănci, continuă, sigură de sine, cu acelaşi sarcasm: „Cine este pentru propunerea tovarăşului Albu? ...Nimeni. Vă mulţumesc. După cum vedeţi, nimeni din această sală nu vrea să vă fie coleg de liceu, tovarăşu Albu." „Asta nu înseamnă că toţi care suntem aici ne-am însuşit dialectica devenirii lumii, din moment ce Platon, Kant şi Hegel nu şi-au însuşit-o." „Nu şi-au însuşit-o, pentru că au fost idealişti. De ce nu-i luaţi ca exemple pe Marx, pe Engels şi pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu, care şi-au însuşit-o? Nu cumva vreţi să ne faceţi chiar aici, în adunarea de partid, adepţii idealismului reacţionar? ...Mai aveţi şi altceva de spus, tovarăşu Albu?" „Îmi menţin propunerea pe care am făcut-o. Şi-i rog pe colegii mei să se mai gândească la această propunere."

Secretara cu propaganda şopteşte ceva la urechea secretarei de partid (preşedinta prezidiului). Aceasta se ridică şi anunţă sentenţios, cu vocea tremurând de indignare şi de teamă pentru ce va urma: „Dată fiind situaţia creată, şedinţa se încheie. Cazul tovarăşului Albu va fi prezentat altor organe. Mă bucur că nimeni dintre noi nu i s-a alăturat." „Dacă voi lipsi o vreme, să le spui băieţilor că sunt plecat pentru cercetare. Ei vor crede că e vorba de cercetare ştiinţifică. Şi, într-un fel, e adevărat", îi spune Alexandru soţiei (profesoară de istorie la un alt liceu din oraş) când ajunge acasă. La vreo două săptămâni după funesta adunare de partid deschisă, Alexandru fu căutat de un fost elev, cu grad mare la alte organe, care, cu acelaşi respect şi cu aceeaşi simpatie, pe care i le arătase totdeauna ca elev, îi spuse confidenţial: „Domnule profesor, vă stimez prea mult ca să nu vă previn că e foarte imprudent să-i deranjaţi pe cei care n-au nici un dumnezeu. Şi mulţumiţi-i Celui de Sus că de cazul dumneavoastră m-am ocupat eu. " În ianuarie 1990, când va trebui ales noul director al liceului, Alexandru va avea unanimitate de voturi. Unul dintre colegii lui mai apropiaţi va încerca să-l felicite. El se va ridica şi-i va privi pe toţi cu un zâmbet condescendent: „În care din cele două unanimităţi să cred: în cea de astăzi sau în cea de acum trei luni? Vă mulţumesc, dar nu primesc funcţia pe care mi-o oferiţi cu atâta generozitate."

Coboară soarele. Alexandru îşi priveşte umbra alungită. Până la puţ îi ajunge umbra. „Du tu boii la jgheab, Sandule. Ia câte unu, să nu te trântească." Îl dezlegă mai întâi pe Negrilă, care-l urmă supus până la puţ. Cu oarecare efort scoase ciutura plină. „Pune-i şi la jug dacă poţi. Că mai am niţăluş şi mergem acasă." Cu multă greutate ridică proţapul. Ştiind ce are de făcut, Negrilă băgă gâtul în jug. La fel făcu şi Rujan. Le mângâie boturile umede băiatul. „Stai coleá pă cositură nepoate. Pân-acasă o să-ţi fac o cântare. Eee, Mărie, dac-ai fi şi tu aci-n căruţă. Să te-auză Sandu cântând." S-aşterne peste lanuri cântecul cavalului. Ca o mângâiere duioasă s-aşterne. Alexandru contemplă cerul trandafiriu de deasupra satului. Turla cimitirului veghează peste morţi. footer