Revista Art-emis
PDF Imprimare Email
Constantin Stoica   
Duminică, 03 Iulie 2011 22:12
Stoica ConstantinScoas? la drumu-?l mare, merge lin c?ru?a. Negril? ?i Rujan calc? alene ??râna cald?. Nori alburii stârnesc în jurul copitelor. Rumeg? boii. Ion N?b?dae nu-i mai îndeamn? la drum. „I-am silit toat? ziua. Le-ajunge. ?-ap?i, îmb?trânir?. Trecur? d? doi?pe ani". Î?i reazem? spinarea de cositura r?coroas?, cu mâinile sub cap. Prive?te departe. La cap?tul drumului e satul. Aprins în lumina apusului. Îi vine în minte scena unui incendiu simulat. Abia-?i mai aminte?te cuvântul. Era pe front, la o instruc?ie de trageri. Prin toamna lui '916. Pe Arge?, spre Bucure?ti. Locotenentul îi ordonase s? escaladeze. Alt cuvânt greu de re?inut. Prin foc. A reu?it, ?i locotenentul i-a dat permisie. O zi. Tot pe drumu-?sta ajunsese în sat. De la Corbii Mari o t?iase peste câmp. Doisprezece kilometri. ?i-a v?zut p?rin?ii. ?i vecinii. De mult nu-i mai v?zuse. A intrat ?i în grajd. Nu-l uitaser? vitele. Dar seara a trebuit s? se întoarc? la unitate. „Cu armata nu te joci", i-a spus mamei la plecare. Coama dealului de dup? sat se profileaz? pe cerul ro?iatic. În stânga se vede turla cimitirului. Înv?luit? în purpura serii. În dreapta – p?durea. Departe de sat. „M?rie, M?rie, s? duce soarili la culcare. D? zece ani trece p? dasupra ta ?i tu nu-l mai vezi. Uite, acu' s? duce la vizunia lui. Mâine r?sare iar, tot tân?r ?i frumos". De fiecare dat? când se apropia de pu?, se deslu?ea turla de pe deal. Atunci îl n?p?dea dorul de fat?. Ca o v?paie îl cuprindea. De când îi murise femeia o crescuse singur. De pe la ?ase ani. Cu femeia de-a doua se luase când Maria se f?cuse de treisprezece ani. Era trupe?? ?i atr?g?toare fata. Îl mo?tenea. Avea p?rul castaniu ?i ochii azurii. Ca ?i el, era harnic? ?i chibzuit?. Cânta frumos, cu o voce plin?. Uneori, la câmp, cântau amândoi. Ea, din gur?, el, din caval. „M?rie, M?rie, vezi tu ciocârlia cum s-a oprit acoló sus s? te-asculte? C? alt? treab? n-are." Nevasta de-a doua adusese ?i ea o fat?, cu doi ani mai mic? decât sora vitreg?. Era frumoas? Ioana, dar cam pl?pând?. Se iubeau surorile. Ca dou? surori bune se iubeau.

St? dreapt? ?i neclintit? cump?na. Proptea între p?mânt ?i cer. Iu?ir? pasul boii. De sete. O luar? pe drumeagul ce se abate pe lâng? tubul larg de piatr?. Se oprir? la jgheab. Î?i b?gar? cu l?comie boturile în adâncitura lui. Dar nu sim?ir? decât fierbin?eala pietrei masive. Ion N?b?dae î?i f?cu semnul crucii. Apuc? ciutura grea de pe marginea ghizdului ?i trase cu putere în jos de lumânare. O bubuitur? ca de tunet ie?i din adânc. Boii sorb cu nesa? apa viorie turnat? în jgheab. Bea ?i st?pânul. Din ciutur?. „Bun? mai e apa, M?rie. Limpede, ca ochii t?i, M?rie". Era cam la jum?tatea drumului pu?ul. Dup? ce ad?p? boii î?i scoase cavalul din lada c?ru?ei. Se auzea pân?-n sat cavalul. P?rea c? istorise?te cu vorbe. Ca l?utaru satului. Cânta la logodna Mariei l?utarul. Ion Giuglea, vestit în toat? Vla?ca. Surâzând printre lacrimi cânta. C? la nunta mea/ a c?zut o stea/... „Nea Ioane, ?i s-a pr?p?dit fata". De ftizie murise L?cr?mioara. Nem?ritat?, la nou?sprezece ani, când suratele ei aveau deja câte doi-trei copii. Nu se oprise din cântat l?utarul. Dup? balad?, cântase cel mai duios dintre cântecele lui. Mierli?a când mi-e bolnav?. A încheiat cu un chiot puternic ?i prelung, dup? obiceiul localnicilor. S-au stins l?mpile. „Mi-a murit fataaa!", a urlat cânt?re?ul în întunericul greu al casei. A ie?it t?cut, cu trupul lui de?irat încovoiat sub durere.
„Nu e d-a bun? Mario c? muri fat-asta taman d? logonda ta". „Ce-o vrea Dumnezeu, did? Leano, parc-am vrut eu s? moar??" „Unde nu e l?utar, nu e nici petrecere", rostise Ion N?b?dae. Ceilal?i au în?eles c? trebuie s? plece. „Are dreptate nea Ion", vorbeau între ele rubedeniile în drum spre cas?. Cobora în p?dure soarele. L?sa deasupra o vâlv?taie ro?ie. Ion N?b?dae prive?te printre coarnele boilor orizontul însângerat. Are inima potopit? de dor. Ofteaz? prelung cavalul. O dat? cu sufletul lui ofteaz?.

„Nu e d-a bun?", reflecta ?i Ion Giuglea. Trecea ca o n?luc? pe uli?a bisericii. Acolo locuia, chiar lâng? biseric?. Se tânguia clopotul. „De ce, L?cr?mioaro, nu mai a?tepta?i? M?car pân? mâine, fata tatii, s? fi a?teptat". Î?i aminti cu durere de femeia lui, mama L?cr?mioarei. Murise în timp ce el cânta la o nunt?. La Udeni, nu departe de Gratia. Tot de ftizie murise. Tat?l miresei nu l-a l?sat atunci s? plece. „Nea Ioane, te-am tocmit pân? mar?i diminea??". Nunta începuse sâmb?t? seara. A?a era obiceiul. Ca pentru sine cânta l?utarul. Privea în gol, pe deasupra mesenilor. Zidu se suia/ ?i mi-o cuprindea/... Câte o lacrim? i se desprindea de pe obrazul cutat de vreme. Se rostogolea pe fa?a viorii. Plângea o dat? cu el vioara. La scurt timp dup? nunt? s-a auzit c? mireasa se înecase în Jirnov. În locul acela mirele v?duv a a?ezat o punte. Puntea Miresii i se spune ?i ast?zi. Ca o fantom? intr? în camera moartei. Avea vioara sub bra?. Chipul de cear? al L?cr?mioarei se vedea prin voalul sub?ire. Fusese purtat de mama ei la nunt? voalul. I-l p?strase pentru când va fi mireas?. S?rut? îndelung fruntea fetei. Î?i duse apoi vioara la gât. Pentru multe mirese cântase el. Mirese vesele, fericite. Dar ?i pentru mirese nefericite. Puse în racl?. Ia-?i, mireas?, ziua bun?/ De la tat?, de la mum?,/... Ie?i pe prispa casei ?i îngenunche acolo unde z?cuse bolnava toat? vara. „De ce, Doamne? De ce, Dumnezeule mare, m? la?i singur ?i nenorocit?". Stelele, la care se uita, îl priveau tremurând. Ca în nop?ile de toamn? târzie. Sau poate c? nu erau stelele, ci înse?i lacrimile cerului. Îndurerat de durerile lumii.

„O s? m?-ntorc, Marioar?. Pentru tine o s? m?-ntorc". ?terse cu dosul palmei lacrima de pe obrazul logodnicei. O s?rut?. Îl s?rut? ?i ea. Pentru prima ?i ultima dat? se s?rutaser?. Trecuse aproape un an de la logodn?. ?i cam tot atât de când Tudor fusese încorporat. Era pe front, în r?s?rit... Marioar?, e greu aici. St?m în tran?ee. Nemânca?i ?i nesp?la?i. Plini de p?duchi. Unii mor de tifos. Dar tu a?teapt?-m?, Marioar?, c? Dumnezeu e mare ?i poate scap. Cu creion chimic era scris? scrisoarea. Lacrimile Mariei l?sau pete liliachii peste scrisul lui Tudor. ?i a?a greu de descifrat. Dup? câteva luni, Petre Gornistu umbla cu lista celor c?zu?i pe front. La Cotu' Donului. Se oprea la r?spântii ?i citea hârtia tip?rit?. „Cum adic?, nea Petre, c?zu?i", îl întreb? Maria pe omul prim?riei, f?cându-?i loc prin mul?ime. "Du-te ?i-l întreab? p? nea Ion, Mario". Era la coas? Ion N?b?dae. „Tata e la trifoi". „Mor?i, adic?. A?i auzit? Mor?i.", preciz? pentru to?i cei de fa?? gornistul. Trei kilometri alergase Maria. Cu sufletul la gur? alergase. I se lipise c?ma?a de trup. O v?zu de departe Ion N?b?dae. „Nu e-a bun?", î?i zise. Scrut? albastrul nesfâr?it de deasupra. Î?i f?cu semnul crucii. Înfipse coasa în p?mânt ?i ie?i la capul locului. „Ce e cu tine, Marioar??". Fata se pr?bu?i pe trifoiul cosit de lâng? drum. Le?in?. Tat?l scoase ulciorul cu ap? de sub brazda de al?turi. O stropi pe fa?? ?i pe bra?ele goale. Î?i f?cu efectul apa rece. Maria scutur? din cap. Se ridic? într-o rân? ?i-?i privi îngrozit? tat?l. „Tu-dor", silabisi neputincioas?. C?zu iar??i pe trifoiul înviorat de ap?. I se zguduia trupul de plâns. Ion N?b?dae înjug? boii. O ridic? pe Maria ?i o a?ez? pe cositura verde din c?ru??. Trecuse de amiaz?. Cutreierase toate uli?ele gornistul. „C?zu?i înseamn? mor?i. Asta-nseamn?, mor?i, c? dac? erea disp?ru?i, putea s? fie vii unii. Da' c?zu?i, înseamn? indetifica?i ca mor?i", medita el, cu goarna pe um?r. Ajuns la prim?rie, lipi hârtia ?ifonat? pe panoul de la intrare. O lu? spre cârcium?. Î?i ispr?vise treaba. Era mult? jale în sat. Auzind sun?torile c?ru?ei, Leana, femeia lui N?b?dae, deschise poarta mare. Se oprir? în fundul cur?ii boii. Sub dudul uria?. Suflau din greu. Îi zorise st?pânul. Ca niciodat?, când veneau de la câmp. C?zuse la pat Maria. Avea frisoane, aiura. „Nu intra, Tudore. E apa adânc?, Tudore!... Pleac?, pleac? odat?!"

Cam la un kilometru de sat î?i avea locuin?a doctorul. Pe drumul Bucure?ti - Pite?ti, între dou? a?ez?ri mari ?i vechi, Cartojani ?i Sârbeni. Era o construc?ie simpl?, în form? cubic?. Alb? ?i înalt?, cu etaj, se vedea din toate satele vecine. Casa Doctorului. Cel mai cunoscut reper din zon?. Terminase medicina la Bucure?ti tân?rul clujean Bor?eanu. Cu pu?in înainte de r?zboi. În studen?ie f?cea excursii în jurul Capitalei. Str?b?tea 50-60 de kilometri pe fiecare direc?ie. Giurgiu, Alexandria, Pite?ti, Târgovi?te, Ploie?ti sau Urziceni. Se documenta. Cerceta condi?iile de via??, gradul de civiliza?ie ?i starea de s?n?tate din zonele investigate. Alesese Gratia din ra?iuni practice: 1) 60 de kilometri de Bucure?ti. Localit??ile mai apropiate î?i c?utau s?n?tatea la doctorii din Capital?. (Prin defini?ie - geniali, chiar ?i când erau incompeten?i. Sau escroci). 2) Comun? mare. Cinci sate. 3) Resurse bogate. 4) Mult? ignoran??. 5) Trai prost. 6) Tuberculoz?. Doar cu hainele de pe el ?i cu diploma venise în Gratia proasp?tul absolvent. Se însurase cu o fat? pu?in mai vârstnic?. Ne?colit?, dar înst?rit?. Nu era urât? ?i era supus?. Tipul perfect al so?iei-menajere. În mai pu?in de un an fusese ridicat? casa. La scurt timp a fost dotat ?i cabinetul.

Ion N?b?dae lovi cu codiri?tea în poarta metalic?. Clopo?elul de la intrare sun? de dou? ori. „Intr?!". R?spunsese chiar doctorul. Era mare curtea doctorului. Bine gospod?rit?. Livad?, vie, gr?din? de zarzavat ?i de legume. O gr?dini?? de flori ?i arbu?ti exotici înconjura casa. Mai mult singur î?i gospod?rea curtea. Avea palmele la fel de b?tucite ca Gheorghe-al Barbului. Omul de serviciu al cabinetului ?i argatul gospod?riei. Un gard înalt de stejar ap?ra partea dinspre drumul principal a cur?ii. Cu sârm? ghimpat? pe deasupra. Perpendicular? pe prima, latura dinspre uli?a satului era asigurat? cu un grilaj metalic. Se vedea fa?ada casei prin grilaj. ?i partea cea mai frumoas? a gr?dini?ei se vedea. Aleea de la intrare era str?juit? pe fiecare parte de un gard viu de tuia, t?iat în form? paralelipipedic?. Pe locul viran de peste uli?? dejugau c?ru?ele cu bolnavi. Contrasta violent maidanul cu ograda doctorului. De o parte - covorul verde, arbu?tii viguro?i, trandafirii multicolori ?i p?unii înfoia?i. De cealalt? - c?ru?ele d?r?p?nate, vitele sl?b?noage, b?legarul ?i bolnavii. Jalnici. Rar se întâmpla ca maidanul s? fie gol, ca acum. De multe ori înnoptau pe el c?ru?e venite mai de departe. De la Corbi, din Sârbeni sau de la Roata. Ca la un han al mizeriei. ?i al speran?ei. Ion N?b?dae tr?sese c?ru?a în poarta doctorului. Era nou? c?ru?a. ?i boii, tineri, bine îngriji?i. „Intr?, nea Ioane. Ce-ai p??it?". „Maria, dom-le doctor..."
Durase mult consulta?ia. Maria vorbea incoerent. Delira. De la tat?l fetei aflase doctorul cam tot ce-l interesa. „R?zboiul, nea Ioane. Nu-i ajung vie?ile secerate pe front... E?ti un om tare, ai trecut prin multe. Vei trece ?i prin asta. Gr?be?te-te s? ajungi cu fata acas?". Apunea soarele. Era ultimul asfin?it pentru Maria. Închisese ochii privind chipul rotund ?i stacojiu coborând dincolo de sat. Zâmbea. Ca orice mireas? care-?i prive?te mirele. footer