Revista Art-emis
Banchetul cu amintiri PDF Imprimare Email
Marinela Belu-Capşa   
Sâmbătă, 25 Iunie 2011 23:59
Belu Capsa MarinelaMaria a trecut prin anii de liceu ba stând la internatul de fete, ba făcând naveta cu trenul, ba locuind în gazdă. Invăţa mult, nu ştia ce-i aia distracţie, reuniune tovărăşească, bal sau întâlnire cu prietenii, doar uneori se plimba duminica pe Strada Mare sau mergea la film şi atât. Prima dată când a dansat cu băieţii a fost la banchet când i-a făcut mama o rochie nouă dintr-un tergal vernil, i-a luat pantofi cu toc şi ciorapi de mătase. Şi, pentru prima dată, în seara aceea a renunţat la codiţe. I-au făcut un coc caraghios de care era tare încântată. Fostei secretare U.T.C. pe liceu, fostei premiante i se părea că era în centrul atenţiei. Cu câte emoţii a dansat! Pentru ea a rămas o seară de neuitat. În sala de sport a liceului au fost aranjate mesele pline cu fel de fel de bunătăţi, dar cel mai impresionant era faptul că acolo erau toţi profesorii, în frunte cu directorul, care a ţinut o scurtă cuvântare prezentând succesele obţinute de elevi în cei patru ani de studiu, apoi le-a urat să aibă un drum bun, presărat cu succese în viaţă, adăugând că de acum înainte reuşita va depinde numai de ei, că vor pleca departe de părinţi, de profesori şi că va trebui să fie atenţi la felul în care îşi vor construi viitorul. Deosebit de emoţionaţi, elevii au aplaudat îndelung, unii având chiar lacrimi în ochi. Cu multă tristeţe în suflet, prin mintea Mariei s-au derulat, ca un fulger, imagini din cei patru ani de liceu. „Se vedea" cu uniforma ei albastră - un sarafan drept, prins cu un cordon la mijloc, cu emblema liceului pe piept, cu o bluză bleu şi cu o cordeluţă albă pe cap; cum dimineaţa, la intrarea în şcoală elevii erau aşteptaţi de profesorul de serviciu pe liceu, însoţit de un elev, care făceau controlul ţinutei, pentru că lungimea fustei trebuia să fie până sub genunchi, adesea fiind măsurată cu o riglă. Dacă se întâmpla ca fusta să fie ceva mai scurtă decât semnul trasat pe riglă, atunci eleva era trimisă acasă să desfacă tivul şi să-l coase regulamentar. Băieţii purtau şi ei costum bleumarin, cămaşă albă sau bleu, cravată şi şapcă. Mai târziu, sarafanul fetelor a fost înlocuit cu o rochie bleumarin închis, cu guler alb, la care Maria a pus manşete albe şi o cureluşă tot albă, ca să o facă mai plăcută. Săptămânal avea grijă să apreteze cele şapte rânduri de manşete şi guleraşe, pentru a fi permanent curate şi bine călcate.

Pentru liceeni, buclucaşă era emblema, fiindcă pe ea era trecut numărul matricol al fiecărui elev, astfel că oricând puteai şti, din registrul matricol, cine e acela care greşea cu ceva în liceu sau în afara lui. De aceea, deseori emblema era prinsă doar cu un ac de siguranţă, pentru a fi uşor desprinsă la ieşirea din şcoală. Directorul şi profesorii diriginţi se aflau mereu în „război" cu elevii pe această temă şi desfăşurau o adevărată vânătoare de embleme ce nu erau bine cusute pe mâneca stângă a uniformei, altfel se aplica sancţiunea cu nota scăzută la purtare sau cu exmatricularea pentru câteva zile. Şi mai neplăcută era obligaţia pe care o aveau elevii care locuiau în internatul liceului, să vină la cursuri încolonaţi doi câte doi, în mare linişte, fiind supravegheaţi strict de pedagogi. La prânz, altă încolonare în faţa sălii de mese unde aşteptau tot în linişte, fie soare, fie ploaie sau ninsoare, până ce primeau aprobarea să intre şi să se aşeze în ordine la mese. Şi aici n-aveau voie să vorbească: „Doar lingura în castron să aud!", ţipau supraveghetorii la ei, „dacă nu, ieşiţi imediat afară!". Mâncau bieţii copii cu noduri în gât, dar nu aveau de ales, foamea nu ţinea cont de disciplină şi, apoi, părinţii nu aveau posibilitatea să-i ducă la gazdă, unde chiria era peste puterile lor. Ce să mai vorbim despre gimnastica de înviorare de dimineaţa! La ora şase se da scularea şi fiecare copil, în pijama, ieşea în curte şi cu toţii începeau exerciţiile: „alergaţi ! stâng, drept, stângul ! braţele sus..., în lateral, mers pe vârful picioarelor, genuflexiuni, respiraţi, hai, treziţi-vă!" şi tot aşa o jumătate de oră. Somnul sărea cu precizie cât colo, de-l puteai prinde. Reveniţi în dormitoare, ca la armată, trebuia patul perfect aranjat, cu pătura şi cearceaful întinse la dungă, apoi îmbrăcarea, fuga la masă şi... la şcoală. Ca în vis Maria „se vedea" în clasă, în banca a doua, rândul din mijloc, aproape de catedră, alături de colega ei, Lili, o fată micuţă, liniştită, blondă cu părul tuns scurt, ochi verzi şi nas mic, destul de prietenoasă, nu îngâmfată ca alte fete de la oraş. Ea învăţa destul de bine, dar adeseori o mai ruga pe Maria s-o ajute la efectuarea temelor, fiind mai timidă şi mai greoaie la înţelegerea unor formule la matematică sau la fizică. Îi plăcea mult chimia, la care aveau o profesoară foarte severă, dar care preda minunat. Circula o glumă prin şcoală că, atunci când domnişoara Găină - aşa o chema pe profesoara de chimie - a sosit în liceu şi au fost făcute prezentările în cancelarie, profesorul de rusă s-a supărat rău, crezând că glumeau pe seama lui pentru că îl chema Cocoş.

În clasă se făcuseră două tabere: cei care erau din oraş şi cei veniţi de la ţară. Mare concurenţă era între cele două grupe şi mare era încântarea Mariei când lua mereu premiu la sfârşitul anilor şcolari, întrecându-i pe mulţi dintre cei care erau „de la oraş". Dar premiul întâi tot n-a putut să-l ia. Colega ei, Tanţa, o fată inteligentă, talentată, dar şi preferata profesorilor, o întrecea întotdeauna căci era şi tare inventivă. Odată, nu învăţase şi tocmai atunci profesorul de istorie a vrut să o asculte. Când şi-a auzit numele, brusc, Tanţei i s-a făcut rău, o durea burta, o durea capul :
- Vă rog să mă scuzaţi, trebuie să merg la toaletă, îmi vine să vomit... " şi a zbughit-o pe uşă afară din clasă. Înţelegător, tovarăşul profesor n-a sancţionat-o şi a scăpat fără notă, iar copiii s-au prăpădit de râs în pauză. Numai ea putea să joace un astfel de teatru. Uniţi, nimeni n-a pârât-o profesorului, doar era premianta clasei, plus că le câştigase inima tuturor pentru curajul ei. La serbările şcolare, ea recita cel mai bine, cum ar fi poemul „Regina ostrogoţilor" de G. Coşbuc, încât elevilor le venea să plângă, emoţionaţi de soarta tragică a reginei. Altădată, la ora de geografie, Nichi a fost chemat să arate la hartă punctele cardinale. Acesta s-a pierdut şi a greşit, încurcându-se cu indicatorul în mână.
- Ce faci, flăcău ? Nici atâta lucru nu mai ştii? s-a răstit profesorul, ridicându-se de la catedră şi apropiindu-se de băiat, ameninţător.
- Ştiţi, eu..., a îngăimat elevul, dar n-a mai avut timp să se justifice că o ploaie de pumni s-a abătut asupra lui. Un pumn în vârful capului - „Nord", un altul sub bărbie - „Sud", unul la dreapta - „Est", altul la stânga - „Vest".
- Acum repetă! şi i-a mai dat câteva ghionturi, să nu mai uite niciodată situarea punctelor cardinale pe hartă. Mare haz au făcut colegii lui în recreaţie, dar nici el, nici ceilalţi n-au mai îndrăznit să nu înveţe la geografie, vorba ceea: bătaia era ruptă din rai.

Fiind o fire sensibilă şi cam bolnăvicioasă, Maria nu făcea faţă la orele de sport. Nu alerga în timpii necesari, nu putea să arunce cu greutatea, la volei cădea mereu, iar la gimnastică era un dezastru. Când a trebuit să sară calul, nu şi-a luat avântul necesar şi s-a lovit rău de tot la spate, încât a trebuit să vină o asistentă s-o ajute. Pe bârnă nu s-a mai urcat, pentru ea era cu adevărat puntea suspinelor. De atunci, tovarăşul profesor n-a mai forţat-o să facă exerciţiile, dar nici nota în catalog nu i-a scăzut-o, doar nu putea să-i strice media! Pentru ea, lecţiile cele mai plăcute erau cele de limba română, predate de tovarăşa profesoară Stănescu, o femeie frumoasă, întotdeauna îmbrăcată elegant, cu mult gust, mereu coafată şi cu un zâmbet cuceritor, admirată de bărbaţi şi de elevi, spre ciuda multor colege de cancelarie. Orele dânsei aduceau o oază de linişte în sufletul copiilor, pentru că vocea ei caldă şi muzicală, multitudinea de informaţii, pasiunea cu care realiza analiza unui text literar, modul cum recita din memorie versuri din Eminescu, tactul cu care asculta părerile tinerilor despre o operă literară sau alta, toate astea făceau ca obiectul pe care-l preda să fie cel mai îndrăgit din şcoală. Multe fete încercau să copieze modul cum zâmbea dânsa, cum îşi asorta toaletele sau cum răspundea la un salut, zâmbind larg şi sincer. Maria nu putea uita ora aceea în care tovarăşa profesoară le-a citit din „perlele" culese de dânsa din tezele elevilor sau din lucrările scrise la bacalaureat - examen de maturitate pe atunci: „Mihai Eminescu era un tânăr veşnic tânăr şi feroce.", „Călin ţine de mână mireasa care are părul lung de fericire", „ În poezia „Peneşi curcanul" e vorba despre...", „Poezia lui Labiş este o poezie relaxată în care poetul caută acea coardă sensibilă care înlesneşte cunoaşterea şi nu numai un suflet răsună ci o lume întreagă", „Baiazid îl primeşte cu obrăznicie pe Mircea cel Bătrân şi-l face în tot felul ca pe o albie de porci"... şi tot aşa, numai aberaţii. În clasă au izbucnit hohote de râs atât de tari încât a venit directorul, speriat, să vadă ce s-a întâmplat. Auzind şi el trăznăile alea, a râs alături de elevi, neuitând apoi să-i avertizeze să nu procedeze şi ei la fel, să nu se facă de râs.

Tare simpatic era şi profesorul de latină, un domn mai în vârstă, scund, grăsuţ, cu faţa roşcată, ochi micuţi şi veseli, cu o chelie mare ce se termina cu un smoc de păr pe ceafă, cu un ascuţit simţ al umorului. Cu toate acestea, nu prea era simpatizat de elevi din cauza obiectului său de studiu destul de arid. La prima oră a lui de curs, după ce s-a prezentat, a dorit să-i cunoască pe elevi, cum e normal, şi a început să-i strige din catalog :
- Aspra Elena!
- Prezent!
- Bărbulescu Ana!
- Prezent !
- Chivu Ioana!
- Prezent!...şi mereu aşa, până a ajuns la un coleg mai zburdalnic al clasei.
- Mircea Dorin! - şi brusc, profesorul s-a oprit, privindu-l peste rama ochelarilor. Tu eşti Mircea?!
- Da, împărate! a venit răspunsul prompt al băiatului, preluând replica lui Mircea cel Bătrân din „Scrisoarea a III-a" de Mihai Eminescu. În clasă s-a făcut linişte, aşteptându-se reacţia tovarăşului profesor. După câteva secunde, acesta a izbucnit în hohote de râs, plăcându-i gluma.
- Bravo ţie, băiete ! Nu degeaba se vorbeşte mult de tine prin cancelarie. Eşti isteţ, dar cam prea îndrăzneţ. Voi avea grijă să văd câtă carte ştii, pe deasupra! şi a continuat să strige numele celorlalţi elevi. După nu multă vreme, i-a venit rândul lui Mircea să răspundă la limba latină: aveau lecţia cu pronumele demonstrativ. Băiatul s-a ridicat încet în picioare, a privit uimit la colegi ca şi cum nu despre el era vorba, s-a bâlbâit, a încercat să decline, n-a reuşit, s-a mutat de pe un picior pe altul, se vedea limpede că nu prea era pregătit şi atunci tovarăşul profesor, cu un zâmbet ironic în colţul gurii, a conchis: „Hic, hec, hoc,/ Treci la loc,/ Eşti un dobitoc,/ Patru-n catalog." şi toată clasa a îngheţat. Glumă, glumă, dar trebuia să înveţi serios, că, altfel, nimănui nu-i plăcea un tânăr simpatic, dar cu creierul odihnit.

Ca trezită din vis, în sala de sport, unde erau mesele îmbelşugate şi o mulţime gălăgioasă de elevi, profesori şi invitaţi, Maria îşi imagina viaţa ca pe un bloc înalt, cu multe etaje, agăţat de cer precum un ţurţur de cristal în pomul de Crăciun pe care trebuia să se caţere cu toate forţele şi cu toată ambiţia. Ce se afla sus, pe acoperiş, nu ştia, dar trebuia să ajungă acolo! Mătura cu privirea aglomeraţia aceea deodată străină ei şi înţelegea că o altă viaţă va începe de acum, că va pleca pe un drum necunoscut, că bucuria acelei nopţi era, în fapt, falsă, că inima ei era tristă pentru că se despărţea cu adevărat de copilărie, doar gândurile erau ca picăturile de ploaie care vin repede, spală totul şi apoi se duc în infinit. Hotărâtă să ia viaţa în piept, s-a scuturat ca de ceva deosebit de greu ce se aşezase pe umerii ei, a ridicat mândră capul cu cocul lui caraghios şi s-a îndreptat spre ringul de dans. Dacă-i bal, bal să fie, doar nu e banchet toată viaţa! footer