Revista Art-emis
Cum am cunoscut-o pe Maria Tănase (1) PDF Imprimare Email
Marin Voican-Ghioroiu   
Miercuri, 10 Ianuarie 2018 19:00

Maria TănasePentru „Zâna mea cea bună" - Maria Tănase, la cea de a XXI-a Ediția Festivalului Maria Tănase din 2005[1], Soprana Rodica Anghelescu a cântat în sala Teatrului Marin Sorescu „Maria Tănase spune, iubește cât ești pe lume" - (un omagiu de suflet din partea mea), iar lacrimile vărsate de de copilul care nu a jucat rolul de „paj" mi-au fost șterse de frenetice leaplauze și ovații din partea spectatoriilor care s-au ridicat în picioare. Din tabloul expus pe fundal, marea Doamnă, Privighetoarea cântecului românesc, Maria Tănase mă privea admirativ și-mi spunea: „Rolul pe care ai să-l joci tu... ţi-l păstrează Dumnezeu". (Marin Voican-Ghioroiu).

Eram în ultima săptămână a lunii August, anul 1956, înainte de-a începe şcoala (cred că într-o miercuri), când mă sculasem dis-de-dimineaţă ca să merg la ştrand cu verişorii mei: Romică, Nelu şi Gigi (actualmente trăiesc în Italia). Am mâncat în grabă două felii de pâine unse cu margarină şi marmeladă, apoi mi-am băut ceaiul de măceşe în care tanti Marioara (sora lui tata) pusese câteva picături din sticluţa cu esenţă de rom, când aud telefonul sunând. În receptor aud vocea lui tata: „Marine, grăbeşte-te să ajungi cât mai repede la mine. Nu întârzii de ora zece, ai înţeles!" Nu am mai avut timp să-l întreb de ce o aşa de mare urgenţă, că am auzit un ţăcănit scurt, telefonul se închisese, iar eu am rămas cu gura căscată, ducându-mi-se toată speranţa că am să mai merg să mă scald în „lighean" - „Ştrandul Tineretului" din faţa Teatrului de Operetă care se afla peste Dâmboviţa, în dreptul podului Mihai Vodă. Imediat am zbughit-o pe poartă şi m-am îndreptat spre Piaţa Unirii, ca să ajung la restaurantul „Calu' bălan", unde tata lucra ca ospătar. Să fi fost cam ora... nouă fără un sfert, dar cum eu aveam în suflet o presimţire (nu prea bună), am început să alergat pe malul Dâmboviţei de-mi sfârâiau tălpile picioarelor, și-n douăzeci de minute am fost la tata.

Cum m-a văzut aşa transpirat, s-a îngrijorat că probabil arătam foarte speriat şi mi-a zis:
- De ce ai alergat, nu aveai ceas la mână?!... Până la zece mai era destul timp?
A sunat-o pe tanti Marioara să nu-şi facă griji pentru mine, care plecasem fără să-i spun, căci pe atunci nu eram obişnuit să dau socoteală de ce fac. Într-un târziu, după ce am mâncat câţiva mititei care musteau şi aveau un gust extraordinar de bun, iar un picolo mi-a adus şi un ţap de bere, vezi Doamne... ca să mă răcoresc (doar alergasem să ajung cât mai repede la tata, neştiind ce se întâmplase), din care am lins mai întâi spuma şi cu înghiţituri mici l-am dat gata, când o fată îmbrăcată cam sumar se apropie de mine şi-mi zice s-o urmez. M-a condus în salonul mare, unde tata era şef de sală şi supraveghea modul cum sunt serviţi clienţii la mese. Mă apucase o aşa ruşine... că, până să ajung la dânsul, m-au trecut câteva ape bune, mai ales că domnişoara care-şi pusese mâna pe umărul meu şi m-a condus într-un separeu în care am văzut pentru prima dată o „casă" de marcat (o maşinărie inteligentă care prin rotirea unei manivele, după ce ospătarii băteau preţurile, scotea un bileţel pe care era imprimată valoarea consumaţiei).
- Marine, tată, bănuieşti de ce te-am chemat?
- Nu, dar la douăsprezece trebuia să merg la ştrand...
- O să mergi în zilele următoare, acum trebuie
să-l însoţeşti pe cumătru Ţâmboi (meşter la secţie strungărie, uzina Mateiaș Rakoși care, mai târziu, s-a numit Timpuri Noi) şi pe nea Ionel Oracescu...
- Unde?!...
- Au să-ţi spună ei. Cred că-l vei ajuta pe Ionel, despre care am aflat mai târziu că era poreclit „Nenea Cinzeacă".
- Bine, tăticule, mă duc.
- Ai grijă să fii respectuos. Ne-am înţeles?
- Da.
- Ilona!...
- Da şefule, îi răspunde fetişcana care mă adusese în salonul cel mare, dar nu se mişcase din pragul uşii cât vorbise tata.
- Du-mi cavalerul în Piaţa de Flori, în spatele restaurantului „Hanu' lui Manuc", şi-l aştepţi pe unchi-tău Ion Ţâmboi până vine.
- Am înţeles, jupâne!... şi s-a apropiat de mine întinzându-mi mâna ca la unui copil, zicându-mi: „Hai Mărine după mine!"

Zgâtia m-a prins de mână şi a-nceput să mă tragă după ea. Nu era mai înaltă decât mine, iar ca vârstă... să fi avut cam şaisprezece ani, sau cel mult şaptesprezece, dar se vedea că nu era deloc timidă ca să fie aşa de prietenoasă cu un băiat pe care abia îl cunoscuse, dar mi-am zis în sinea mea: „Dacă e de la Bucureşti, ruşinea a lăsat-o la barieră".
- De ce te grăbeşti, domnișoară?!...
- Hai că-mi placi! Ha-ha-ha! Tu n-ai mai fost în compania unei fete? În loc să mă iei tu de braţ, te trag după mine ca pe un cărucior fără o roată!...
- Nu ştiu în care parte mergi.
- Gata, am ajuns. Asta e Piaţa de Flori. Îţi place? Să nu-mi spui că la tine la ţară ai văzut aşa ceva?
- De unde ştii? Ai văzut tu grădina de flori a măicuţei mele, Anica, mama tatei de la Ştirbeşti?
- N-am văzut-o, dar te văd că ai rămas cu gura căscată...
- Cred că nu ai observat prea bine... şi ochii mi s-au fixat pe dantelăria pridvorului care înconjura o căsuţă cu ferestre albastre, iar de jur împrejur se vedeau atâtea flori că într-adevăr... Ilona avea dreptate, erau extraordinare; multe nu numai că nu ştiam cum se numesc, dar nu văzusem aşa ceva în viaţa mea. Ce m-a făcut să fiu mirat şi entuziasmat, erau nişte crizanteme cu o inflorescenţă cât o pălărie de floarea soarelui, albe ca zăpada, aduse în nişte coşuri imense de doi olteni care abia mergeau sub greutatea lor, că mă-ntrebam dacă n-o să li se rupă cobiliţele.

Ilona, fără să-mi dau seama, îşi pusese mâna după gâtul meu şi mă privea (mi-am zis eu atunci) ca pe un novice, dar mai târziu am înţeles că ţinuse seama de vorba lui taică-meu care-i promisese că o s-o facă noră, fiindcă (mi-a mărturisit mai târziu) simţise de la prima vedere o atracţie deosebită pentru mine, când s-a întors foarte speriată, zicându-mi.
- A venit neica Ţâmboi, şi imediat şi-a retras mâna (iar faţa i s-a-ntunecat). Trebuie să ne despărţim...
- Ilona, ăsta-i cavalerul tău? ia la rost meşterul Ţâmboi, care avea o burtă respectabilă de cârciumar.
- Băiatul şefului, uchiule...
- Mă puţă, nu eşti aşa mic!... cum tot zice Ilie, ba văd că ai crescut destul de înalt. Câţi ani?... şi îmi întinde o mână imensă, asemănătoare tăietorilor de lemne de pe la noi.
- Cinsprezece ani, domnule. - Bravo! Mâine-poimâine am să joc la nunta ta.
- Dacă-o să te chemăm, sare Ilona cu vorba. Nu i-a răspuns, a pătruns-o cu o privire de-am intrat în pământ de ruşine, dar fătuca nici că i-a păsat, i-a întors spatele şi a zbughit-o fără a spune un cuvânt. În timp ce priveam după Ilona care alerga ca la o-ntrecere sportivă, iar cozile aurii... în vârful cărora avea câte un trandafir, se mişcau ca două frânghii atingându-i coapsele, numai că-şi face apariţia nea Ionel, zis Cinzeacă, legănându-se ca un răţoi din târgul moşilor, ducând în mână o traistă ponosită, destul de grea după cum arăta.
- Oracescule, iar întârzii?
- S-avem pardon, Zdrâmboi! Şi-a scos tacticos un ceas de buzunar, al cărui lănţişor strălucea ca soarele, l-a privit cu luare aminte după care a dat din mână, semn că-i dezgustat să asculte asemenea observaţii, și i-a spus pe un ton răguşit. - Am venit cu cinci minute înainte de ora zece..., ca atare nu vorbesc dacă mă întrebi, nu sunt aici. Ţi-e clar?

Când m-a observat a făcut ochii mari, a tras aer pe nările căscate ale nasului, care era ascuţit ca al unui vulpoi parşiv, s-a aplecat spre mine scăpând traista din mână şi, nu mică i-a fost mirarea să vadă în faţa ochilor un aşa flăcău, nu „mititel" cum mă descria tata în dragostea cu care vorbea prietenilor despre mine; iar eu îmi cer iertare că am uitat să spun: nenea Ion Ţâmboi era naşul verişorilor mei (care au să se supere că nu merg la scăldat cu ei), de unde şi gradul de rudenie (cumătru) cu familia Voican. În final mi se adreseze părinteşte, bătându-mă pe umeri.
- După cum te văd, ai stofă... o să scot din tine un meseriaş a-ntâia.
- Oracescule, eu trec prin piaţă, intru puţin prin hala de carne (Hala Ghica, prima unitate din ţară dotată cu motoare şi frigidere englezeşti care au funcţionat până a fost dărâmată odată cu sistematizarea oraşului), iar tu mergi la Franz Tănase. Vezi ce au pompele alea. Dacă sunt uzate... măsori bucşile, presetupele, axele şi le pui cotele cu toleranţele de ajustaj cu alunecare; mi-aduci schiţele şi în câteva zile îţi dau piesele de schimb... ca să le montezi. Ai grijă de nepotul Mărin să nu care cumva să se accidenteze. (Termenii tehnici pe care-i spusese ca la carete îmi erau necunoscuţi, şi abia mult mai târziu m-am familiarizat cu aceste denumiri de care v-am amintit)
- Ce!... mă crezi cretin să-l pun să ridice sau să umble la vreun motor? Nu-i am pe haidamacii francezului care au să le ridice pe bancul de lucru? Îl iau să aibă grijă de traistă şi să-mi dea la mână sculele.
- Vezi că băiatul... nu cred să le cunoască pe toate cum se numesc, aşa că explică-i.
- Păi ăsta-i primul ucenic pe care-l învăţ!...
- Ca să-ţi meargă bine, hai să te cinstesc la Ilie şi să mâncăm o ciorbă de burtă, şi au luat-o spre Calu Bălan, iar eu am simţit pentru prima dată o bucurie instantanee, că-mi ardeau urechile, abia aşteptam s-o văd din nou pe llona. Au băut, au mâncat, au mai cerut încă un rând de halbe în care şi-au pus câte-un păhărel de rom, iar mie, care eram sătul, nu-mi ardea de mâncare, ţineam morţiş s-o zăresc pe Ilona care, spre regretul meu, n-a mai apărut.

Am aflat peste vreo trei luni că o trimisese la bucătărie să cureţe zarzavat, iar câtă ceapă i-a trecut prin mâini... atâtea lacrimi a vărsat, şi zicea că se gândea la mine dacă eu am observat-o că mă place, şi uite-aşa am plecat cu buza umflată, fără niciun chef de-al urma pe neica Cinzecuţă (cum îl alintam după ce mă împrietenisem cu dânsul).
Ne-am urcat în tramvaiul unu până la Podul „Lemaitre", care trecea Dâmboviţa în dreptul uzinelor „Mateiaş Rakoşi", apoi am ţinut-o pe calea Văcăreşti, şi la a cincea sau a şasea stradă am făcut la dreapta, o cotitură cam de şaptezeci de grade tot la dreapta şi ne aflam pe strada Livedea cu Duzi nr. 23, unde am aşteptat să ni se deschidă poara, şi să-l ducă în fundul curţii pe Leu, un câine ciobănesc foarte mare, care avea pe cap câteva smocuri de păr negru, de unde-şi trăgea porecla de Pricu.
- Nene Oracescule, cum ne fu vorba că la zece eşti aici? Vrei să rămân în pană cu pompele şi să nu mai am cu ce uda grădina?
- Francezule, bine te-am găsit!
Bine ai venit..., dar la douăsprezece!... Zău că am crezut că nu mai vii.
- Doar nu cădeam în vreun butoi cu ţuică, ha-ha-ha! Îl ai pus cumva la poartă şi nu-l văd, ai?!... Tănăsache, una e vorba spusă seara, alta e pe ziuă. Până m-am dus să-l aduc pe isteţul ăsta, şi mă împinge-n faţă, de la Iliuţă, crede-mă că mi-a luat timp, ca să-l observ că-mi face şmechereşte cu ochiul.
- Cum te cheamă, băieţele? Mă întreabă nenea Franz.
- Marin.
- Tu ştii al cui e flăcăul, Tănăsecule?...
- Dacă-mi spui, desigur că voi şti.
- E băiatul lui Ilie Voican de la Calu Bălan.
- Ia uite ce flăcău mare are Iliuţă!... Să trăieşti oltenaşule! Maică-ta Neta ce face, te-a lăsat să vii singur la Bucureşti?
- Nu sunt singur, sunt cu tata. (Mama rămăsese la Ghioroiu, spera că nu ne vor lua tot pământul comuniştii, dar în 1962 ne-au lăsat săraci şi abia atunci s-a îndurat şi dânsa ca să vină lângă noi).
- Îmi placi că nu plângi după fusta maică-ti.
- Imediat mă apuc de treabă, să-mi dai o prelată să-nşir sculele, iar pompele pe care le voi inspecta, Francezule, să mi le urci pe o masă, cam la înălţimea unui taburet, că doar n-o să stau cocoşat ca la tămâiat.
- Ionică, până să vii tu, am organizat atelierul de reparaţii. Am pus două loitre de car pe nişte scaune, iar pompele deja sunt aduse, numai tu lipseai...
- Ca să vezi!... Şi-a scos şapca şi a-nceput să-şi facă vânt cu ea. Cald al dracului, nu se mai termină zăpuşeala asta!... Începuse să transpire, berea îşi făcea efectul, iar nenea Ionel, care era destul de slab, asuda abundent şi se ştergea cu un fel de faţă de masă, sau o bucată de cearşaf pe care o scosese din traista cu scule. Într-un târyiu îl întreabă pe nenea Franz Tănase:
- Ia zi-mi, Nelu Busuioc mai trăieşte?
- Bate-te peste gură!... Cum să nu trăiască? Azi-noapte a cântat până pe la două dimineaţa, că Măria când a venit de la Capşa, a avut o chermeză boierească, i-a găsit dănţuid şi chiuind. Şi cum Măria se dă-n vânt după muzica gorjenească... ce crezi, le-a zis câteva cântece de le-a mers la inimă, ca apoi... doar ştii că o respectă şi le e ruşine de coniţa: au plecat la culcare, nu voiau s-o supere cu zdrăngănitul lor.
- Când am să termin pompele, îl aduci la mine să-mi zică de dor şi inimă albastră în zumzet de motoare şi pompe aspiro-respingătoare...
- Va urma -

--------------------------------------------------------
[1] https://www.youtube.com/watch?v=_WaclknMXds&feature=youtu.be

footer