Revista Art-emis
Trăieşte PDF Imprimare Email
Medic Claudiu Popescu, Doctor în Ştiinţe Medicale   
Duminică, 19 Iunie 2011 15:50
Popescu Claudiu(mărturia ascunsă a unui văzător în stare de asediu)

Mă uit la oameni şi la frica lor de moarte şi mă întreb dacă nu cumva sînt nepriceput sau dacă nu cumva sufăr de vreo boală. Căci nu mă pot îndoi de faptul că ea există şi nici de faptul că este şi o văd în tot ceea ce ei fac, în tot ceea ce ei gîndesc, crezînd că urmăresc de fapt fericirea.

Înseamnă că nu-mi dau seama de importanţa morţii şi a terorii pe care o pricinuieşte. Dar cum poate fi aşa, devreme ce şi eu am suferit cîndva, ca orice spirit treaz, tragica şi ineluctabila intransigenţă a condiţionării existenţei în timp, am trăit deplin conştientizarea vieţii mizerabile şi neînsemnate, am înţeles că totul este iluzie, în afară de această afirmaţie, am călcat în faţa maşinii, am atîrnat pe marginea unei prăpăstii, am fost aruncat la gunoi, am fost vînat, eu care am îngenuncheat de durere viscerală şi am văzut inevitabilul din pupilele dilatate? Sînt fratele mai mic al grecului vechi, al artistului şi al însinguratului suflet lucid. Îmi dau seama, recunoscător şi bucuros, de beneficiile pe care le are omul dintr-o moarte iminentă a lui sau involuntar împărtăşită altora, cum sînt cunoaşterea, întărirea şi lămurirea. Însă nu insist în această direcţie.

Rămîne că am vreo incapacitate patologică, o lipsă organică sau una funcţională. Dar oare eu nu mă tem de alte lucruri, poate nu aşa vitale, însă semnificative? Ba teama mă însoţeşte la fiecare pas, uneori prevestitoare, alteori tîrzie, şi, fiind încă departe de trăirea ei justă, îi cunosc teoretic măsura. Pentru că prima oară cînd îţi priveşti moarte în ochi eşti slab şi plîngi de frică, a doua oară o priveşti cu respect, ca pe un duşman cinstit. Trebuie ca, atunci cînd ai învins-o, să te temi de ea, nu în sine, ci de ceea ce poate însemna sau pecetlui. Eu am învins-o de trei ori, pentru că m-am născut de trei ori.

Prima dată m-a născut maica mea. Greu. Într-o toamnă, într-o lume răvăşită şi furată, într-un spital zguduit de cutremur, într-un salon fără medic. Am impresia că îmi amintesc faianţa şi becurile. Dar amintirea concretă a naşterii mele, a învingerii morţii prin nefiinţă, este chiar viaţa celulelor mele. Dinainte de autonomia relativă, nu am cum să-mi amintesc ceva, nici cuvintele pline de dragoste ale mamei către copilul nenăscut, nici muzica naturii, nici nonexistenţa. Ceea ce îmi pot aminti din perioada cînd nu ştiam de cuvînt este chiar duhul vieţii, care mărturiseşte pentru mine, prin mine că viaţa este mai bună decît nefiinţa.

A doua oară m-a născut un chirurg. Boala prevestitoare mă cuprinsese, mă consuma într-un mod răbdător. Ştiam în fiecare săptămîna ce procent de normalitate mi se mai prăpădise. Pivniţele zarcăi au avut grijă să mă condamne. Neputinţă de a mă ajuta? Frustrare? Sînt, dar nu au fost pentru mine. Curios bilanţ să strici ca să repari, să tai un piept ca să îl vindeci. Aşa a făcut salvatorul meu, nu în virtutea meseriei, ci în nădejdea a ceea ce eu nu mai consideram a fi realizabil. Deşi boala mea s-a născut odată cu mine, chirurgul mi-a explicat la insistenţele mele că pentru agravarea acestei co-incidenţe doar eu sînt de vină, prin felul meu de viaţă. Aşa este. Cum să nu te îmbolnăveşti dacă trăieşti şi gîndeşti bolnav şi ca un bolnav?

A treia oară m-a născut un preot. Un bărbat blînd şi iubitor, drept şi inteligent. Dacă maica mea m-a inserat în lanţul vieţii, iar chirurgul m-a eliberat temporar de moartea biologică, preotul mi-a arătat că Dumnezeu m-a născut cu adevărat şi m-a scăpat de moartea prin înrăire, prin îngroşare. M-a întrebat întîi de ce am zăbovit atît. Ştia doar că din îndobitocire. I-am motivat că repetatele mele încercări de a învinge local entropia, nu doar prin faptul că sînt viu, ci prin raţiune şi prin înţelepciune, nu mă conduseseră încă la o convingere stăruitoare şi uimitoare. Aşa a şi fost, am văzut într-un moment aleatoriu, dependent însă decisiv de istoria gîndirii mele, că oamenii fug de durere ca să găsească plăcere şi că durerea lor, frica, fuga, căutarea, tot, confortul, puterea, banii, sexualitatea, mîncarea, arta, toate vin din frica de moarte. Atît de mult se înşeală că de fapt caută viaţa încît uneori îmi deveneau dezgustători cei care nu mureau măcar o dată pe oră. Era trist şi dezamăgitor cînd vedeam marii artişti căutînd nemurirea din sînul fricii, cînd ascultam filosofi avuţi şi sătui vorbind cu îndrăzneală, culmea ironiei, despre ceea ei credeau a fi ţinta atacurilor lor, cînd de fapt îşi adăugau înşelării şi vălului şi încurajau mai întîi în ei acea şoaptă care umblă în sufletul fiecăruia: „trăieşte, viaţa este bună, dar aşa!". Viaţa e bună, şi orice jenare a ei e condamnabilă, nu trebuie îngrădită la niciuna din naşteri.

Desigur, rămîne posibilitatea să nu ştiu ce este moartea şi frica ei şi să le identific greşit, dintr-o eroare cinstită. Căci, cu adevărat, graţie născătorilor mei, deşi mi-a furat anumite părţi şi-mi stăpîneşte anumite domenii, încă nu am cunoscut pe deplin moartea. footer