Revista Art-emis
Despre umor şi râs PDF Imprimare Email
Mihai Batog Bujenita   
Luni, 13 Iunie 2011 18:32
Bujenita Batog Mihai„Surâsul a fost inventat de un om care nu voia să se certe" (Dany Laferrier)

Umorul este definit în dicţionare ca fiind: „Înclinare spre glume şi ironii ascunse sub o aparenţă de seriozitate; manifestare prin vorbe sau prin scris a acestei înclinaţii. (prin extindere: veselie, haz). Categorie estetică ce constă în sublinierea incompatibilităţii şi absurdităţii laturilor unor situaţii în general fireşti." (D.E.X. Enciclopedia CARTIER) Desigur eforturile dicţionarelor pentru definirea conceptului sunt admirabile, chiar dacă, foarte puţin încununate de succes, deoarece un fenomen atât de complex, precum umorul, este greu de cuprins într-o definiţie oricât de amplă ar fi ea (amplitudinea fiind de altfel contrară spiritului unei definiţii, caracterizată nu numai prin genul proxim şi diferenţa specifică, ci şi, prin conciziune, element indispensabil, cel puţin, reţinerii). Ieşind însă din domeniul dicţionarelor putem aprecia complexitatea abordării anterior definite, analizând-o prin formele de exprimare în vorbire. Apar astfel categoriile de umor: subţire, negru, facil, absurd, prostesc, fin, discret, elegant, subtil, grosolan şi cine ştie mai câte astfel de catalogări, toate vizând varietatea, diversitatea dar şi unitatea fenomenului, considerat specific rasei umane (unele manifestări ale animalelor, oarecum asemănătoare umorului omenesc, sunt doar interpretări strict subiective, asociate jocului, prin urmare, de altă natură!). Şi, nu cred că vom înţelege umorul dacă îl vom face eliptic de scopul său, râsul, acesta fiind de fapt elementul cheie al necesităţii umorului ca practică socială, pivotul (şi al) unei întregi industrii de profil (inclusiv, profit). Râsul ca finalitate a actului umoristic poate defini, la rândul său, un întreg univers emoţional, intelectual, atitudinal, relaţional şi comportamental făcând parte din fiinţa noastră biologică, psihică şi spirituala. Putem afirma de asemenea că relaţia umor-râs ne integrează complex şi trainic într-o ordine cosmică superioară, noetică, a vieţii conştiente de sine. Dar, pentru a nu părea deplasată formularea anterioară, să analizăm succint râsul, ca efect al umorului, în măsura în care, tot la nivelul cuvântului, poate exprima situaţii şi stări extrem de diverse, într-un mod de asemenea foarte concis. Iată cum putem caracteriza sau chiar cataloga persoanele cu care venim în contact, doar constatând că:

Râde: ca prostul, pe sub mustaţă, în faţă, pe la spate, de altul, ia în râs, batjocoritor, de/cu, este de tot râsul, şi/sau de batjocora şi de râsul lumii; (stări de fapt);
Surâde: blând, parşiv, rece, calculat, cald, învăluitor, îngăduitor. .etc), râde (în hohote, sincer, prefăcut, deschis... etc; (nivelul trăirilor emoţionale);
Râde: în silă, de nevoie, din toată inima, cu toată fiinţa, ochii râd-inima plânge, gura râde-ochii plâng... etc; (nivelul de satisfacţie);
Se sparge de râs, moare de râs, se umflă de râs. ..etc; (exprimări vulgare care dau notă celui care le foloseşte);
Râde toată ziua, nu râde niciodată, râde când şi când, râde mâine de ce aude azi... etc; (defineşte subtil comportamentul uman prin relaţia, aparent bizară, dintre râs şi unităţi de timp);
Sau, are râs întunecat, se luminează cerul când râde, împrăştie norii, apare soarele... etc; (definind firea omului în relaţie cu fenomenele naturale)
Dar: nu-i timp/loc de râs, acum te-a găsit râsul, nu-i deloc de râs, ce-ţi veni să râzi, ce găseşti de râs aici, nu găsesc nimic de râs la... etc; (instituie sau sancţionează coduri comportamentale);
Pe când: nu râde pentru că nu înţelege, nu ştie de ce râde, cum să râdă dacă nu pricepe... etc; (se instituie ca un indicator al culturii sau nivelului de inteligenţa şi educaţie);
Iar râsul: nechezat, behăit, ca un tril, grohăit, lătrat... etc; (caracterizează, eficient şi drastic, prin valenţe onomatopeice corespunzătoare).

Nu putem vorbi însă de umor şi râs fără să amintim de funcţiile şi atributele sale sociale pentru că, din acest punct de vedere cele două manifestări au implicaţii profunde în procesul de formare şi întreţinere a grupului în limitele profund morale ale socialului uman. Putem aminti despre funcţiile de:
Liant social: la petreceri, sărbători, oamenii se adună împreună cu principalul scop de a se simţi bine, iar acest lucru se petrece, mai ales, râzând, fiindcă acest exerciţiu creează relaxare, disponibilitate pentru comunicare, permisivitate, toleranţă, ducând şi la creşterea capacităţilor intelectuale. Să nu uităm, chiar şi cuplurile de îndrăgostiţi râd mult mai des prin comparaţie cu alte cupluri în care lipseşte afectul, iar această situaţie este, în mod sigur, provocată de creşterea nivelului endorfinelor;
Ierarhizator socio-cultural: observăm că oamenii nu râd toţi la aceleaşi glume şi ne putem întreba, ba chiar, deseori, o facem, de ce râde omul simplu (rural, urban, cu specificaţiile urban-industrializat şi urban-periferic, spre deosebire de omul cult, evoluat spiritual);
Funcţia educativă: stârnind râsul prin ironie, societatea induce ideea scăderii performanţei, cu reflectare în plan social: mai puţine şanse la promovări, cuceriri, succese, etc;
Funcţia coercitivă: râsul ridiculizator provoacă individului, senzaţia de ruşine activând astfel mecanismele ei mobilizatoare;
Funcţia socio-morală: aici străvechiul dicton „ridendo castigat mores" este, de unul singur, în măsură să dea importanţa acestei funcţii.

În plan individual, însă cu fermă reflectare în social, exerciţiul râsului, fiind eliberator de endorfine, creează relaxare, disponibilitate pentru comunicare, permisivitate, toleranţă, creşterea capacităţilor intelectuale. Şi aici cred că un exemplu se impune. În anii şaizeci vestul Europei era confruntat, la nivel social, cu actuala noastră problematică de alienare, intransigenţă nejustificată în raporturile interumane şi o, aparent nejustificată, tendinţă spre agresivitate şi, implicit, violenţă. Numai că, atunci, aceste manifestări, au fost atent studiate de psiho-sociologi, deoarece ele afectau dramatic fundamentele normalităţii sociale şi, a fost găsit remediul! Au fost înfiinţate, la sugestia cercetătorilor dar şi cu voinţă politică, cluburile: Zâmbiţi, zâmbiţi! (Surriez, surriez, varianta franceză, pentru neîncrezători). În aceste cluburi, oamenii erau învăţaţi să considere zâmbetul un factor sine qua non al comunicării interumane. Prin urmare făceau exerciţii de a se adresa unii altora, rostind mai ales banalităţi, în orice condiţii, cu zâmbetul pe buze. Exista chiar obligaţia, ca persoanele care lucrează cu publicul, să fie membri ai respectivelor cluburi. Aproape firesc, în aproximativ un deceniu, tensiunile sociale s-au diminuat considerabil, a scăzut semnificativ rata infracţionalităţii, ba chiar şi numărul accidentelor rutiere, fiind cunoscută nocivitatea agresivităţii la volan, iar, implicit, a crescut productivitatea muncii, ştiindu-se că oamenii relaxaţi se pot focaliza mult mai eficient pe rezolvarea sarcinilor ce le revin. Ei, da, ar spune cârcotaşii, a fost făcut totul pentru ca omul să fie mai bine exploatat de către om şi să crească profiturile capitaliştilor, aşa cum am învăţat noi la marxism-leninism. Da! Numai că răspunsul cel mai potrivit la această acuzaţie ar fi, paradoxal, o întrebare: şi ce dacă?

Dincolo de orice dilemă însă, trebuie să avem în vedere implicarea factorului de decizie în rezolvarea unei asemenea problematici sociale, pentru că, în absenţa unei implicări energice ale acestui nivel, orice plan este sortit eşecului. Iar acum, când mulţi dintre noi merg în ţările Europei Centrale, se mai uimesc încă de faptul că oamenii de acolo se poartă într-un mod care ne încântă dar ne şi nedumereşte. Credem că este doar efectul bunăstării, fără să ne gândim la intervenţia decisivă, la un moment dat, a factorului educativ. Iar educaţia s-a făcut folosindu-se forţa terapeutică a zâmbetului. Deci, precum vedem, se poate! Dar, numai dacă se vrea! Şi, printr-un nou recurs la dicţionar vom găsi, desigur, o definiţie a râsului: „acţiunea de a râde şi rezultatul ei; manifestare a veseliei exprimată printr-o mişcare caracteristică a feţei şi a gurii, însoţită de un sunet specific nearticulat" , putem constata, din nou, că o simplă definiţie nu poate, şi consider că nici nu îşi propune, să cuprindă o atât de largă fenomenologie. Prin urmare, dincolo de definiţii, putem afirma că râsul, ca fenomen complex şi specific determinat de umor, defineşte un întreg univers emoţional, intelectual, atitudinal, relaţional şi comportamental şi făcând parte din fiinţa noastră biologică, spirituală şi psihică, o apropie, cel mai mult, de divinitate. Deoarece, nu degeaba se spune că atunci când râzi eşti mai bun fiind mai aproape de Dumnezeu dar, probabil, este valabilă şi situaţia inversă. Iar controversele istorice referitoare la modul în care înţelepţii acestei lumi au abordat râsul, dacă ei înşişi au râs sau nu, ba chiar aprinsele şi prelungitele dezbateri teologice referitoare la întrebarea dacă Isus a râs vreodată, indiferent de rezultat, dau, fără alte comentarii, dimensiunea fenomenului. Şi, ne putem pune, la rândul nostru, întrebarea cât adevăr este oare în spusele abatelui Jorje din „Numele trandafirului", cu referire la cartea pierdută a lui Aristotel: „Dar câte minţi stricate, ca a ta, n-ar extrage din această carte silogismul cel mai mare, potrivit căruia râsul este scopul omenirii! Râsul îl îndepărtează, pentru câteva clipe, pe omul simplu, de spaimă. Dar legea se impune prin spaimă, al cărei nume adevărat este frica de Dumnezeu. Şi, de la această carte ar putea pleca scânteia luciferică, cea care ar aţâţa lumea întreagă într-un nou incendiu... Omului simplu, care râde, în clipa aceea nu-i pasă că va muri..."

Pentru că vorbim totuşi despre umor şi râs, nu putem să nu luăm în consideraţie şi modul în care aceste manifestări ne caracterizează. Asta fiindcă puţini dintre noi ştiu faptul că poţi să-ţi dai seama de caracterul omului, cu care stai de vorbă, urmărind doar felul în care acesta râde. Desigur nu vom găsi, poate niciodată, o prea mare acurateţe a râsului, dar este bine să ştim cam ce fel de oameni sunt cei ce râd astfel:
Ha, ha, ha... = deschis, spontan, sincer, activ;
Ho, ho, ho... = vesel, bine dispus, epicurian, puţin superficial, bun la suflet;
He, he, he... = nevrotic, zeflemitor, inteligent, ascuns, ironic;
Hi, hi, hi... = meschin, avar, interiorizat, schizoid;
Hâ, hâ, hâ... = rău, răzbunător, ranchiunos;
Hă, hă, hă... = grosolan, găman, demonstrativ, paranoic;
Hu, hu, hu... = prefăcut, mincinos, trădător, intrigant;

Aşadar, atenţie la felul în care râd cei cu care dorim să avem o relaţie şi, mai ales, dacă râd! footer