Revista Art-emis
Mica burghezie americană PDF Imprimare Email
Grid Modorcea, Dr. în arte   
Duminică, 30 Iulie 2017 12:02

SwingtimeBinecuvântat fie oceanul! Mă duc de dimineaţă la Coney Island, fiindcă apa e liniştită şi pot să înot în voie. Cam până la amiază. Dar pe la 2 sau 3 p.m., oceanul începe să se agite, de parcă un balaur uriaş se trezeşte în adâncuri şi răscoleşte apa. La fel, vântul. Apare şi el şi începe să spulbere nisipul, să-şi arate neliniştea. Şi pe întinsa oglindă a apei apar întâi valuri mici, apoi tot mai mari, tot mai puternice, uriaşe, care te doboară. Şi valurile lovesc nemilos malul, ca un metronom, de o mie de ori, de un milion de ori, de un milion de milion de ori. Şi tot aşa, la infinit. Apa vine pe ţărm, pe nisip, înaintează cu fiecare nou val. Te împinge să-ţi muţi prosopul şi hainele tot mai sus, spre dig. Abia pe la orele 7 sau 8 p.m. valurile se mai potolesc şi apusul prinde din nou oceanul liniştit, de parcă balaurul din el s-a retras, merge din nou la culcare.

Şi zilnic fac asta, acum, când e o vara ca în basme, cu zile perfecte, una şi una, calde, sănătoase. Deunăzi am plecat mai devreme, nu am mai stat să văd apusul, fiindcă voiam să prind concertul de pe faleza de acasă, de la Schurz Park, unde oaspete era o faimoasa formaţie, o glorie a Americii. Am ajuns la timp. Am văzut la lucru orchestra „Swingtime Big Band", condusă de Steve Shaiman. În faţa lui se aflau 17 instrumentişti, 13 suflători, un pianist, un basist, un chitarist şi percuţionistul. Toţi erau îmbrăcaţi în albastru, ca adâncul cerului unei zile toride. Lor li s-au adăugat şi doi solişti, cu discuri la vânzare, Bobbie Ruth şi Jerry Stendo. Atacau numai muzica din anii '30 - '50 de la Hollywood, pe placul asistenţei, în general bătrâni albi, printre care se aflau şi mulatri, indieni, chinezi, mexicani sau de alte naţionalităţi. Era muzică foarte populară, din filmele cu Gene Kelly şi Fred Astaire. De fapt, aparţinea aşa-numitei Swing Era, din anii de glorie ai unor staruri că Artie Shaw, Glenn Miller, Benny Goodman, Duke Ellington, Harry James, Tommy Dorsey, Les Brown, Count Basie, Charlie Bârneţ sau Stan Kenton. Din păcate, nu s-a cântat nici o melodie lansată de aceste legende, s-a cântat amestecat, cam de toate pentru toţi.

Muzica de promenadă, gen James Last, se îmbină cu muzică de jazz şi dans latino. Dar atacau şi rock'n roll, charleston, fox-trot, vals, o piesă Bip-Bap, zeci de melodii vechi scoase de la naftalină. A cam lipsit tocmai swing-ul. Însă muzicienii erau de first class, formau chiar o Big Band! Steve Shaiman, când anunţa ce se cânta, întreba, cine a auzit de melodia „X" sau „Y", care urmează? Şi distinşii moşi şi babe scheletice ridicau iute mâna. Şi atunci el intră parcă în pământ şi de acolo tasnea în sunete de alămuri.

Solistul interpreta melodii de Frank Sinatra - îl imită întrutotul, dar a cântat şi o melodie de Dean Martin, iar solistă le imită pe Ella Fitzgerald, Liza Minnelli şi doar ea ştie pe mai cine. Totul era déjà vu. Întreg acest efort se făcea spre voia bună a spectatorilor, care asta voiau, dovadă că toată faleză era plină de dansatori. Erau şi unii foarte bătrâni, de peste 90 de ani, care dansau cu fete foarte săltăreţe. Unul dintre bătrâni, cocârjat, parcă era venit din lada lui Nosferatu, te speria, dar el dansa cu o tânăra foarte elastică. Apoi, când se termina melodia, scotea dintr-un rucsac un spray, cu care se dădea pe mâini, adică se proteja, se ferea de microbi, mai ales când între el şi ea se baga şi o bătrână, care i-a făcut ochi dulci probabil din tinereţe. Alţii stăteau pe cearceafuri şi mâncau, cei mai mulţi îşi ţineau câinii în braţe, care lătrau la instrumentişti, pesemne nu le plăcea cum sună trompetă sau trombonul! Sau poate că lătrau la luna care se vedea deasupra pădurii, după ce a dispărut soarele. Mai toţi mâncau şi se foiau, îşi aruncau vorbe printre rânduri.

Cei din altă sfera, sportivii, îşi făceau alergările de seară, fugeau pe faleză, cu torsul gol, printre spectatori. Şi ce mai spectatori, spectre, nu alta! La un moment dat, un spectru s-a ridicat de pe scaun şi i-a cerut altui spectru să-i facă un selfie cu orchestra ca fundal. S-a terminat cântecul şi nu a reuşit, fiindcă nu nimerea butonul. Cică ar avea o sută de ani şi încă nu a făcut un selfie! Pe mulţi îi aştepta moartea acasă, am spune noi, dar ne înşelăm, aici nu funcţionează această vorba populară, fiindcă aceste cadavre vii sunt nemuritoare, le vezi şi la anul, şi peste zece ani, fiindcă au Obamacare, care le ţine în viaţă până la ultima suflare, care nu mai vine. Se plictiseşte familia de moarte, mor între timp membrii familiei, şi ele, cadavrele, nu mai mor. Fiindcă de aceea sunt cadavre. Cred că şi în sicriu dansează sau joacă baseball, jocul naţional. Nu ştiu ce spun copiii care joacă basketball, care sunt câtă frunză şi iarbă. Oricum, toţi aspiră să fie că aceşti oameni, şi chinezii, şi românii, şi ruşii, şi turcii, toţi. E oare bine?

Ce fel de oameni sunt americanii? Oameni care fac exact ceea ce nu am face noi, ceilalţi, ne-americanii. De pildă, nu ar găti acasă să-i omorî. Şi-au făcut obiceiul să mănânce numai la restaurant. Până şi homelessii au prferinţe, nu acceptă să-i serveşti decât la restaurantele la care vor ei! Nu mai vorbesc despre felul cum se îmbracă şi coafează, imaginaţia lor nu are măsură. Şi totul este aşa, că nicăieri, aparte. Mă intrigă felul cum îşi educa odraslele sau cum fac sport, comportamentul lor în general. Dar unii, precum chinezii, s-au adaptat. Fac şi ei ce văd la americanii get-beget, adică născuţi aici. Sunt cei mai adaptabili dintre noii veniţi, spre deosebire de mexicani, de pildă, care se consideră întemeietori ai Americii, de aceea ei nu se adaptează, vor să se adapteze americanii la obiceiurile lor. Sunt însă că nuca-n perete, fiindcă americanii ţin la tipicul lor. Şi sunt de neclintit. Cum ar fi dansul. Dansul e mişcare, adică terapie, tratament. Ar dansa de dimineaţă până seară, continuu, ca valurile marii. Această este mică burghezie americană. De la naşterea ei ca stat independent, America este singură ţară din lume care a dezvoltat constant clasa de mijloc, de fapt, s-a născut ca o ţară a clasei de mijloc. Şi ea ţine la acest statut.
Lumea mea este lumea elitei, lumea artei, acolo mă simt cu adevărat bine, ba chiar mă simt fericit. Dar acum lumea elitei e în vacanţă, la vilele ei din Long Island, Southampton, Miami şi alte mii de oaze. Lumea galeriilor, a expoziţiilor noi din muzee, a târgurilor de artă, de carte sau antichităţi, focarul artelor Lincoln Center, oază concertelor, Carnagie Hall, freamătul magic al Caselor de licitaţii şi alte focare de cultură şi-au închis porţile până la toamna. De aceea, mă refugiez în natură. Natura îmi da aceeaşi satisfacţie ca viaţă în lumea elitei. Ea are aceeaşi măreţie, acelaşi mister, aceleaşi surse de imprevizibil. O, Oceanul, ce lume elitistă ascunde, cum nu bănuim, dar e suficient să-i măsurăm valurile timp de o clipă, să le punem în balanţă cu norii mişcători, care sunt valurile cerului, care fac ca şi cerul să pară un ocean răsturnat, sau să studiem o până care cade din zborul unui albatros. Omul nu a creat încă aşa ceva, dar frumuseţea lui este că vrea şi încearcă să se ia la întrecere cu natura.

Corespondenta de la New York
 

Grafica - I.M.

footer