Revista Art-emis
Mica burghezie american? PDF Imprimare Email
  
Duminică, 30 Iulie 2017 12:02

SwingtimeBinecuvântat fie oceanul! M? duc de diminea?? la Coney Island, fiindc? apa e lini?tit? ?i pot s? înot în voie. Cam pân? la amiaz?. Dar pe la 2 sau 3 p.m., oceanul începe s? se agite, de parc? un balaur uria? se treze?te în adâncuri ?i r?scole?te apa. La fel, vântul. Apare ?i el ?i începe s? spulbere nisipul, s?-?i arate nelini?tea. ?i pe întinsa oglind? a apei apar întâi valuri mici, apoi tot mai mari, tot mai puternice, uria?e, care te doboar?. ?i valurile lovesc nemilos malul, ca un metronom, de o mie de ori, de un milion de ori, de un milion de milion de ori. ?i tot a?a, la infinit. Apa vine pe ??rm, pe nisip, înainteaz? cu fiecare nou val. Te împinge s?-?i mu?i prosopul ?i hainele tot mai sus, spre dig. Abia pe la orele 7 sau 8 p.m. valurile se mai potolesc ?i apusul prinde din nou oceanul lini?tit, de parc? balaurul din el s-a retras, merge din nou la culcare.

?i zilnic fac asta, acum, când e o vara ca în basme, cu zile perfecte, una ?i una, calde, s?n?toase. Deun?zi am plecat mai devreme, nu am mai stat s? v?d apusul, fiindc? voiam s? prind concertul de pe faleza de acas?, de la Schurz Park, unde oaspete era o faimoasa forma?ie, o glorie a Americii. Am ajuns la timp. Am v?zut la lucru orchestra „Swingtime Big Band", condus? de Steve Shaiman. În fa?a lui se aflau 17 instrumenti?ti, 13 sufl?tori, un pianist, un basist, un chitarist ?i percu?ionistul. To?i erau îmbr?ca?i în albastru, ca adâncul cerului unei zile toride. Lor li s-au ad?ugat ?i doi soli?ti, cu discuri la vânzare, Bobbie Ruth ?i Jerry Stendo. Atacau numai muzica din anii '30 - '50 de la Hollywood, pe placul asisten?ei, în general b?trâni albi, printre care se aflau ?i mulatri, indieni, chinezi, mexicani sau de alte na?ionalit??i. Era muzic? foarte popular?, din filmele cu Gene Kelly ?i Fred Astaire. De fapt, apar?inea a?a-numitei Swing Era, din anii de glorie ai unor staruri c? Artie Shaw, Glenn Miller, Benny Goodman, Duke Ellington, Harry James, Tommy Dorsey, Les Brown, Count Basie, Charlie Bârne? sau Stan Kenton. Din p?cate, nu s-a cântat nici o melodie lansat? de aceste legende, s-a cântat amestecat, cam de toate pentru to?i.

Muzica de promenad?, gen James Last, se îmbin? cu muzic? de jazz ?i dans latino. Dar atacau ?i rock'n roll, charleston, fox-trot, vals, o pies? Bip-Bap, zeci de melodii vechi scoase de la naftalin?. A cam lipsit tocmai swing-ul. Îns? muzicienii erau de first class, formau chiar o Big Band! Steve Shaiman, când anun?a ce se cânta, întreba, cine a auzit de melodia „X" sau „Y", care urmeaz?? ?i distin?ii mo?i ?i babe scheletice ridicau iute mâna. ?i atunci el intr? parc? în p?mânt ?i de acolo tasnea în sunete de al?muri.

Solistul interpreta melodii de Frank Sinatra - îl imit? întrutotul, dar a cântat ?i o melodie de Dean Martin, iar solist? le imit? pe Ella Fitzgerald, Liza Minnelli ?i doar ea ?tie pe mai cine. Totul era déjà vu. Întreg acest efort se f?cea spre voia bun? a spectatorilor, care asta voiau, dovad? c? toat? falez? era plin? de dansatori. Erau ?i unii foarte b?trâni, de peste 90 de ani, care dansau cu fete foarte s?lt?re?e. Unul dintre b?trâni, cocârjat, parc? era venit din lada lui Nosferatu, te speria, dar el dansa cu o tân?ra foarte elastic?. Apoi, când se termina melodia, scotea dintr-un rucsac un spray, cu care se d?dea pe mâini, adic? se proteja, se ferea de microbi, mai ales când între el ?i ea se baga ?i o b?trân?, care i-a f?cut ochi dulci probabil din tinere?e. Al?ii st?teau pe cearceafuri ?i mâncau, cei mai mul?i î?i ?ineau câinii în bra?e, care l?trau la instrumenti?ti, pesemne nu le pl?cea cum sun? trompet? sau trombonul! Sau poate c? l?trau la luna care se vedea deasupra p?durii, dup? ce a disp?rut soarele. Mai to?i mâncau ?i se foiau, î?i aruncau vorbe printre rânduri.

Cei din alt? sfera, sportivii, î?i f?ceau alerg?rile de sear?, fugeau pe falez?, cu torsul gol, printre spectatori. ?i ce mai spectatori, spectre, nu alta! La un moment dat, un spectru s-a ridicat de pe scaun ?i i-a cerut altui spectru s?-i fac? un selfie cu orchestra ca fundal. S-a terminat cântecul ?i nu a reu?it, fiindc? nu nimerea butonul. Cic? ar avea o sut? de ani ?i înc? nu a f?cut un selfie! Pe mul?i îi a?tepta moartea acas?, am spune noi, dar ne în?el?m, aici nu func?ioneaz? aceast? vorba popular?, fiindc? aceste cadavre vii sunt nemuritoare, le vezi ?i la anul, ?i peste zece ani, fiindc? au Obamacare, care le ?ine în via?? pân? la ultima suflare, care nu mai vine. Se plictise?te familia de moarte, mor între timp membrii familiei, ?i ele, cadavrele, nu mai mor. Fiindc? de aceea sunt cadavre. Cred c? ?i în sicriu danseaz? sau joac? baseball, jocul na?ional. Nu ?tiu ce spun copiii care joac? basketball, care sunt cât? frunz? ?i iarb?. Oricum, to?i aspir? s? fie c? ace?ti oameni, ?i chinezii, ?i românii, ?i ru?ii, ?i turcii, to?i. E oare bine?

Ce fel de oameni sunt americanii? Oameni care fac exact ceea ce nu am face noi, ceilal?i, ne-americanii. De pild?, nu ar g?ti acas? s?-i omorî. ?i-au f?cut obiceiul s? m?nânce numai la restaurant. Pân? ?i homelessii au prferin?e, nu accept? s?-i serve?ti decât la restaurantele la care vor ei! Nu mai vorbesc despre felul cum se îmbrac? ?i coafeaz?, imagina?ia lor nu are m?sur?. ?i totul este a?a, c? nic?ieri, aparte. M? intrig? felul cum î?i educa odraslele sau cum fac sport, comportamentul lor în general. Dar unii, precum chinezii, s-au adaptat. Fac ?i ei ce v?d la americanii get-beget, adic? n?scu?i aici. Sunt cei mai adaptabili dintre noii veni?i, spre deosebire de mexicani, de pild?, care se consider? întemeietori ai Americii, de aceea ei nu se adapteaz?, vor s? se adapteze americanii la obiceiurile lor. Sunt îns? c? nuca-n perete, fiindc? americanii ?in la tipicul lor. ?i sunt de neclintit. Cum ar fi dansul. Dansul e mi?care, adic? terapie, tratament. Ar dansa de diminea?? pân? sear?, continuu, ca valurile marii. Aceast? este mic? burghezie american?. De la na?terea ei ca stat independent, America este singur? ?ar? din lume care a dezvoltat constant clasa de mijloc, de fapt, s-a n?scut ca o ?ar? a clasei de mijloc. ?i ea ?ine la acest statut.
Lumea mea este lumea elitei, lumea artei, acolo m? simt cu adev?rat bine, ba chiar m? simt fericit. Dar acum lumea elitei e în vacan??, la vilele ei din Long Island, Southampton, Miami ?i alte mii de oaze. Lumea galeriilor, a expozi?iilor noi din muzee, a târgurilor de art?, de carte sau antichit??i, focarul artelor Lincoln Center, oaz? concertelor, Carnagie Hall, fream?tul magic al Caselor de licita?ii ?i alte focare de cultur? ?i-au închis por?ile pân? la toamna. De aceea, m? refugiez în natur?. Natura îmi da aceea?i satisfac?ie ca via?? în lumea elitei. Ea are aceea?i m?re?ie, acela?i mister, acelea?i surse de imprevizibil. O, Oceanul, ce lume elitist? ascunde, cum nu b?nuim, dar e suficient s?-i m?sur?m valurile timp de o clip?, s? le punem în balan?? cu norii mi?c?tori, care sunt valurile cerului, care fac ca ?i cerul s? par? un ocean r?sturnat, sau s? studiem o pân? care cade din zborul unui albatros. Omul nu a creat înc? a?a ceva, dar frumuse?ea lui este c? vrea ?i încearc? s? se ia la întrecere cu natura.

Corespondenta de la New York
 

Grafica - I.M.

footer