Revista Art-emis
La buza cafelei de dimineaţă în a doua zi din ultima decadă a cuptiorului aista PDF Imprimare Email
Nicolae Ciobanu   
Duminică, 23 Iulie 2017 15:32

Veveri'[ cu con de brad22 iulie 2017

Potriveală cu chiteală, dar cam de o săptămînă, am făcut exact ce - acuma-s doi ani -, făceam subt suliţele ardente ale lui Moşilie... Am recitit cu plăcere. Poate, şi Voi veţi recidiva!

22 cuptior 17

Patru oare subt un de plumb topit soare, am reînflorit partea superioară a sepulcrului evocat mai jos. Ca să constat ce ştiam tot de peste vreun pol de ani: dela gropari, la ultimul cerşetor şi mai toţi cîinii oploşiţi pe acolo, toţi calcă (era să mai precizez ceva, dar prea ar fi mirosit) peste bietele flori abia plantate, de parcă ar fi chiori... Mai degrabă-s nişte răuvoitori, fără niciun respect pentru cei duşi, bipezi reduşi la mintea, instinctele cîinilor fără stăpîni... Şi, totuşi, de vreo doi ani, aist cimitir „s-a privatizat"! Stăpînul nu se prea vede, dar cerşetori mai mereu şi ciocli stricători de răzoare...

22 iulie 2015

La ziua de ieri gîndesc, fiindcă deşi marţi, n-au fost nici trei ceasuri cu pocinog, nici măcar trei clipe... Doar cîteva momente de derută-n căutarea uneia măcar din cele două şepcuţe decalotate ce le folosesc pentru cozorocul parasolar. Ia-le de unde nu-s, pitite mai ceva decît chimiţă, decît cineva care „uită" prin toată casa chei, ochelari... Cu chiu-vai apare una de pe unde era picată şi pot ieşi înfine unde mi-am propus. Plouase de Sîntilie cel darnic în de toate spaimele, şuvoaiele, grindinele, aşa că speram să aflu stratul de pe mormîntul socrilor prielnic plivitului, bibilitului; şi aşa a şi fost. Doar că, de nişte pacosti de scaieţi ce nu voiau să „plece" cu tot cu rădăcini, a trebuit să năduşesc vreo 2-3 ceasuri în plus, subt soarele tot mai inclement. Sumă toată, stratul va respira încă vreo lună în pace bună cu cîte un tufan generos de zorele la cele 4 colţuri. Doi se vor cocoţa pe cruce, unde vor deschide jerbe de flori mov şi roz(e), pînă toamna-„tîrliu". Celalţi au fost dirijaţi pe barele împrejmuirii, ca şi anul trecut. Din restul „florilor de pajişte" nimic n-a mai rămas, cu excepţia unor albăstrele trecute, pe care le-am scuturat înainte de a le smulge. Din crucea de flori ornamentale s-a păstrat doar conturul, restul fiind amintire a unor colori cîndva proaspete.

Dar, asta n-a fost tot!... Terminînd acolo cu treaba, m-am retras leoarcă de sudori, însă victorios şi cîştigat cu două snop'şoare de zorele ce le voi planta prin Semiramidal, pe balcoane - în locul celor jigărite de musca albă, făinare şi nu mai ştiu ce pacosti venite „la pachet" cu canicula. N-am ieşit bine pe poarta secundă din dreptul porţii V.I.P.-erelor către stadion, că-n coada ochiului stîng surprind ceva ca un mîţ costeliv, alergînd dinspre bordura trotuarului către gardul zonei Eroi, se cocoaţă acolo şi Acolo-a stătut minute bune, fără să miaune ori să arate foarte alarmat. Aşa că, amuzat, la umbra unui castan reînviat, în aşteptarea unui microbuz care a făcut bine c-a mai tras de timp, mi-am ocupat ochii cu minima arătare. Nu, nu era mîţ şi ast-am remarcat după codiţa stufoasă, îmbîrzoietă şi lungă, mai mare decît restul corpului ca de zvîrlugă.

Veveriţă sau veveriţel, c-un căpşor nici cît un merişor sintiliesc ori ou de puicuţă americană, cu urechi semirotunde, dar fără smoc şi poate nici 30 de cm de lung, la o grosime de 4-5. Stătea pe gard, nepăsătoare la trafic, ba chiar interesată de linia castanilor înşiraţi de o parte şi alta a străzii, la bordură. A coborît cu acelaşi nestîmpăr agil către drum, iar eu a trebuit să mă mut puţin ca s-o pot urmări. A tot trecut de la un castan la altul căutînd ceva prin adulmec, n-a aflat şi s-a tot apropiat de mine, devenit stană vie... În dreptul meu, a ales o traversare către castanii de peste drum, dar tocmai atunci a trecut în goană un nebun pe 4 roţi, care-a obligat-o să ţină linia bordurii, să se caţere-n castanul din stînga-mi, dar nu prea sus: doar, cît să-mi ajungă la nas, frunte, ochi, pîndindu-mă cînd de-o parte, cînd de alta a trunchiului, să se dumirească de hramul ce-l port. Şi ce purtam, se pare că n-a speriat-o; că, la un alt vîjîit de nebun pe lîngă bordură, a primit în codiţă un imbold ce aproape a catapultat-o-n castanul din dreapta, dar nu în coroană, ci la rădăcină.

De acolo, tot jucînd mijoarca şi neslăbindu-mă din ochi, a urcat în zigzag bănuit, pînă la prima despicare în crăci a trunchiului, la nici doi metri... Aşa am observat-o mai bine: avea capul, spinarea, coastele coada-n maron trist-cernit, dar plastronul şi burtica la culoarea fildeşului obosit. Neinteresat de sexu-i, ci de vietate, chiar nu m-a interesat ce are subt coadă..., poate nici nu mi-a arătat ostentativ, ca unii dintre bipezi, ce are acolo... Sătulă de mine şi de castanul proxim, a luat-o cît pe bordură, cît pe trotuar, către actuala jandarmerie, dar nu mai departe de oprirea BUS. Că, mai înainte era un Brad nu pot spune falnic, dar Brad. I-a făcut o vizită pînă subt coroană zigzagînd pe trunchi; ca de la o anume înălţime să observe pesemne ce căuta. A coborît-săgeată, a înhăţat de sub o bancă un con picat; şi cu el în botic, m-a salutat muteşte de pe gard şi a dispărut în genunea coroanei. Asta a fost tot.

Deşi aveam apartul foto la mine, era-n raniţă, ca şi mobailul, şi ăla „dotat". Mai bine! Că dacă-i „trăgeam" cîteva poze, mă limitam poate să vi le postez, voi să mi le like-uiţi şi basta... Aşa, am pus de o întîmplare Vie din a mea viaţă Mornă. Şi, pe drum, tot gîndindu-mă la cele petrecute, am reţinut că doar două femei s-au interesat în treacăt de scenă, ca să revină la istoriile lor orale. Şoferii nu, „bodigardul" de peste drum nu... Un pensionar ciufut pe care degeaba l-am atenţionat muteşte să vină mai cătinel, arătîndu-i animăluţul, şi-a văzut în ritmu-i nelent de drum, pierzîndu-se-n cimitir. Nu de tot încă.

Şi mi-am adus aminte că-n Iarna-n care socrul meu s-a mutat la Cei Drepţi, eu a trebuit să mă ocup de groapă şi de gropari. Era ger după o ninsoare deja îngheţată şi groparii trebuiau cît struniţi, cît „alimentaţi"... După ce au plecat ăia la alte trebi, la adăpost poate, am rămas singur în tot cimitirul, doar cu groapa nouă, crucile vechi, copacii rebegiţi şi cîteva vietăţi. Din bradul de la căpătîiul mormîntului deschis, m-am pomenit lovit c-un con de brad drept în căciulă. Pînă atunci, nu luasem în seamă decît ciocănit de ciocănitori, ţivuit de sticleţi, croncănul unor corbi mereu în pereche... Am dat capul pe spate, ca să văd cine-mi ţintea în urît. Mai mult ca sigur, era străbuna veveriţei de ieri, care stătea pe codiţă şi scobea la conuri de brad, ca chivuţele „bomboane agricole" nevîndute.

Nici bradul, nici ziua de-Atunci nu mai sunt. Cum nici ziua de ieri, niet. Şi cum nici eu cît de curînd. Va rămîne doar această istorisire, visat-scrisă la buza cafelei de dimineaţă în a doua zi din ultima decadă a cuptiorului aista, 2015... Cîţi vor ceti-o, tot atîţia o vor reînvia. Poate că şi pe mine, somnitu-n adîncul gliei de unde nimeni nu s-a mai trezit. Totu-i părelnicie. Chiar veşnicia.

footer