(fotografie temporală a unui demers secret)

Veneam de la un om care era sigur că ştie adevărul. Nu pot să nu preiau din pasiunea unei mărturisiri atît de cuprinzătoare, pentru că omul e bun conducător de emoţie. Eu ştiu, îmi spunea, am certitudinea, nicio îndoială nu-mi mai viciază raţiunea, sînt un om fericit pentru că am ceea ce au dorit în zadar de-a lungul istoriei fraţi mai vrednici decît mine, am certitudinea; chiar dacă ştiu că am ratat momentul, sînt liber de tirania şovăielii, totul este clar: sunt vinovat de o greşeală strategică iremediabilă, nu mai pot face ceva din cauza ireversibilităţii timpului, am pierdut fericirea concretă şi am cîştigat fericirea abstractă; acum îmi pot reorganiza eforturile, pot rescrie scopul lor, pot reformula obiectivele, pot actualiza strategia – de aceea nici teama nu mă mai stăpâneşte. Iată, îmi spunea, iată cum am scăpat de cei trei mari monştri ai minţii: îndoiala, robia şi frica.

Mă duceam la un om torturat de propria-i atenţie. Nu pot să nu admir o asemenea rezistenţă continuă, pentru că revoluţia ei răzbună şi eroul din mine. Totul este luptă, îmi spunea, pentru că totul tinde către mereu altă stare; eu m-am coborît în arenă, gol, uns şi mă lupt cu moartea – perfid cameleon care se ascunde în cele mai apropiate lucruri. Am în ajutor cincisprezece milioane de îngeri, care deşi suflete tinere, sunt mai înţelepţi decît toţi învăţaţii. Mi-au arătat că lupta e uşoară, trebuie să fiu cînd piatră, cînd lance, să ţin paza, să iscodesc şi să atac în acelaşi timp. Să mă întreb mereu care va fi mînerul de care mă va apuca slăbiciunea. Am nevoie de acest război, îmi spunea, am nevoie să mă ţină viu, să-mi sporească înţelepciunea. Pînă acum cea mai de preţ învăţăminte este că, sculîndu-mă singur la luptă, negreşit voi muri.

Pe drum am întîlnit un om liniştit. Nu pot să-mi stăpînesc uimirea în faţa păcii, pentru că pacea este unicul mediu natural pentru fire. De ce umbli aşa împrăştiat, mă întreba, adună-te şi ia aminte la paşii tăi, ca să ştii de ce vii şi de ce te duci.