Revista Art-emis
Când ai pierdut şi ultimul tren, după el urmează cu siguranţă, dricul! PDF Imprimare Email
Dr. Nicolae Balaşa   
Luni, 23 Mai 2011 01:50
Balasa NicolaePromiteam, cu ceva timp în urmă, într-un articol, că voi reveni asupra unei chestiuni umane ce ţine de preţuirea aproapelui, în condiţiile în care iubirea sa, în sensul biblic al cuvântului, nu ne stă la îndemână. Oricum am face, ori de unde am începe, tot peste comunicare şi înţelegere dăm, iar de aici, un fel de Izvor al Tămăduirii, curge totul. Printre altele, transpunerea şi empatia. Înainte de a ajuge la aceste concepte, pentru ca firul discuţiei să aibă şi logică şi sens, trebuie să-l punem în capul mesei, de data aceasta, pe Kant, cel din Critica raţiunii practice, lucrare în care ne-a arătat că sunt domenii de investigaţie intelectuală care au o funcţie vitală în organizarea înţelegerii umane, în corespondenţă cu trei idealuri sau „idei regulatoare". Aceste domenii şi ideile lor corespondente, le-a numit:
- ontologia, care studiază Fiinţa,
- psihologia, care studiază sinele şi
- teologia, care-l studiază pe Dumnezeu. Acum să nu credeţi că autorul amintit sau noi, cu aproape cu 300 de ani mai destepţi decât el, putem formula domeniile anterioare într-o structură ermetică. Mie personal mi-ar fi chiar frică. Nu de alta, dar Apocalipsa, după Biblie, un fel de purificare prin foc, prin ardere, fie ea si doar interioară, ar căpăta doar nuanţa cenuşiului (de care oricum suntem sătui), provocat de plictisul omului scârbit de orice, până şi de cer. Totuşi, trebuie să menţionăm faptul că, deşi cele trei idei regulatoare ale metafizicii kantiene acoperă domeniul investigaţiilor posibile, există şi alte investigaţii din metaştiinţă ce pot fi structurate în funcţie de alte concepte ideale, universale şi non-empirice., iar scopul lor, evident, extraştiinţific, măcar creionează ideea de dezvoltare şi articulare a înţelegerii, de organizare a acesteia în forme comprehensive şi holistice de gândire, şi apoi exprimarea lor (a formelor), în limbaj. Cu alte cuvinte, investigaţiile extraştiinţifice ne sugerează ideea conform căreia înţelegerea nu s-ar limita doar la gândirea mentală, deoarece ea include multe feluri de identificare cu alte persoane şi popoare, prin experienţa activă de viaţă. Altfel spus, dintr-o perspectivă holistică a cunoaşterii umane, metaştiinţa ar orienta studiile din cadrul fiecărei ştiinţe sociale, analizând funcţiile potenţiale şi actuale în societatea ca ansamblu (lume şi lumi posibile), ţinând cont, în primul rând, de tot ceea ce este indoielnic sau de-a dreptul suspect.

Revenind, şi sinceri cu noi, mai trebuie să spunem că, indiferent ce spaţii de explorare ne-ar oferi metaştiinţa, fără o coerenţă a abordării, orice spusă, din interiorul oricărui domeniu, şchioapătă, iar la transpunerea lingvistică, patologia, prin cele enunţate, este mai mult decât evidentă. Filosofia ştiinţei şi analitică, în special, vine, parcă, să completeze, într-un fel, ideile kantiene, adăugând acestora teoriile coerentiste ale opiniei, ale adevărului şi ale cunoaşterii..
În loc de concluzie la cele enunţate mai sus, putem spune că stă la îndemâna oricui (specialist sau nu) cel puţin ideea conform căreia abordarea metaştiinţifică trebuie să fie extrem de prudentă, să nu respingă informaţiile sau mărturiile care nu sunt la îndemână, să aibă rezerva în judecată şi să lăse porţile deschise mai ales acolo unde nu există soluţii disponibile. Mai mult, îndeamnă la răbdare şi, pe cât posibil, la înţelepciune. Dacă în logica anterior expusă, adugăm, fie şi numai de dragul de a adăuga (nu însă oricum), conceptul de consens, calitativ şi cantitativ (adică interesul comun care uneşte), logica exprimării deja cucereşte, iar dacă vrei să faci manipulare, nici dracu (cât ar fi el de experimentat) nu te mai opreşte! Să nu credeţi că vreau să vă învăţ la prostii! M-ar bucura să ştiţi însă, măcar cum să vă păziţi de ele. Acum, pentru că tot am tras, cumva, focul pe turta noastră, ne întoarcem la transpunere, la empatie, nu de alta, dar ele, în special, trimit la OM, OM fără de care lumea, omenirea, nu prea (ca olteanul!) există. Lăsând gluma la o parte, trebuie spus că orice act de înţelegere prin transpunere presupune o anume „trăire", o participare (chiar şi de natură subiectivă), condiţionată ontologic de „o stare particulară a fiinţei, situată într-o dispoziţie favorabilă de receptivitate şi cunoaştere reciprocă" (A. Marino, Hermeneutica lui Mircea Eliade, Editura Dacia, Cluj-Napoca, p. 64).

După cât se vede, procesul înţelegerii are ca statut esenţial raportul existenţial cu obiectul înţelegerii, cu prinderea din interior a fenomenelor, a celuilalt ( a unui Eu-Altul, cu particularităţi). A-l înţelege (mai ales pe semenul meu) înseamnă a-l implica în propriul meu mod de a fi. Această chestiune echivalează cu ,,a vorbi întru ceva", după zisa lui C. Noica, şi presupune, cel puţin două existenţe de aceeaşi disponibilitate şi de aceeaşi indentificare. Trăirea din interior înseamnă, în termenii lui Hans-Georg Gadamer, în primul rând, ,,re-situare", fără a accepta intropatia (empatia), apoi, după alţi autori (de exemplu, Mircea Eliade), retrăire în sens experimental, concret, autentic şi nu simplă acceptare teoretică. Transpunerea presupune în acelaşi timp, implicare, intuiţie, afinitate reciprocă, uneori credinţă, într-un cuvânt mobilitate într-un proces ,,de re-creere" a lui, a celuilalt ca sinteză a tuturor întrepătrunderilor, asimilărilor şi totalizărilor de semnificaţii. Altfel, sau cel puţin la limită, stau lucrurile în privinţa empatiei care poate fi văzută şi ca un "produs psihic concretizat prin starea de retrăire a vieţii subiective a celuilalt" (R. Gherghinescu, Anotimpurile empatiei, Editura Atos, Bucureşti, 2001, p. 19). G. H. Mead, de exemplu, este unul din gânditorii care concep empatia ca pe o capacitate de „a prelua rolul celuilalt", însă în planul social existent şi, doar imediat. El percepe această „capacitate" a individului ca pe o formă a „inteligenţei sociale". În acest caz, trăirea interioară vizează o lume cotidiană şi contingentă, în care apare raportul „eu-călălalt", raport ca experienţă şi modalitate de înţelegere reciprocă orientată, fie spre cunoaştere psihologică (a celuilalt: el, ei etc.), fie spre comunicare. Pentru a puncta a doua mare formă a empatiei, trebuie să apelăm la cuvântul intropatie (cuvânt francez propus de Flournoy ca echivalent al empatiei, folosit pentru prima dată de către Titchener), cuvânt ce se defineşte ca „o specie de comuniune afectivă prin care cineva s-ar identifica cu o altă persoană, măsurându-se în acest fel sentimentele" (R. Gherghinescu, op. cit., p. 30) şi de la ideea conform căreia comunicarea îl conţine pe om, iar omul se înfăţişează sau se ascunde în şi prin comunicare. Comuniunea, în acest caz, este echivalentă cu comunicarea, câtă vreme, prin transpunere, se realizează o identificare parţială ce duce la comunicare implicită.
Toate bune şi la locul lor, numai că „celălalt"(fie el, individul, fie grupul din viaţa cotidiană, are mai multe „imagini", mai multe „feţe" (aş aminti şi teoria idolilor la Francis Bacon, filosof englez, apoi teoria imitaţiei la Gabriel Tarde, sociolog francez) şi anume: imaginea cu care vrea să apară în ochii altei persoane, imaginea cu care realmente apare în ochii altei persoane, imaginea cu care îşi apare sieşi, imaginea lui cea adevărată etc., în consecinţă mai multe stări ascunse.

Pentru a le depista, Kenneth Bullmer propune două căi:
- Clarificarea conduitelor „celuilalt", potrivit unghiului nostru propriu de vedere, pe baza cunoaşterii factorilor care influenţează percepţiile făcute de persoana respectivă, adăugând însă că doar simpla cunoaştere a percepţiilor făcute de persoana în cauză nu aduce după sine şi înţelegerea.
- A doua cale se referă la preluarea fenomenelor aşa cum persoana studiată le percepe interpretând deci prin optica persoanei respective. Această modalitate este mai greu de realizat, însă ea vizează explicit conduita empatică.
Principala problemă care se pune este legată de capacitatea de comprehensiune, de înţelegere din punct de vedere psihologic, înţelegere care să fie legată doar de abilităţile empatice, de transpunere în psihologia celuilalt .
Din perspectiva acestei chestiuni, au fost date diverse definiţii empatiei şi anume:
R. Dymond spune că empatia este un proces care presupune un „transport" prin intermediul imaginaţiei în gândirea, sentimentele sau acţiunile altora (R. Dymond, „Personality and Empathy", în Journal of Consulting Psychology, no 14, 1950; apud. R. Gherghinescu, Anotimpurile empatiei, Editura Atos, Bucureşti, 2001. p. 27.

J. P. Guilford consideră empatia ca o abilitate de prezicere, de recunoaştere a dispoziţiilor psihologice ale unei alte persoane, a percepţiilor, gândurilor, sentimentelor şi atitudinilor sale (J. P. Guilford, Personality, McGraw Hill Book Company, Inc., New York, 1959; apud R. Gherghinescu, op. cit., p. 27. Conform teoriei lui P. Maucorps şi R. Bassoul, empatia nu este nici cunoaştere deductivă abstractă şi nici intuiţie impresionistă, ci o intenţie cognitivă, o voinţă participativă, un efort imaginativ, o tentativă de anticipare vizând înţelegerea ,,eu-lui" altuia, o previziune a potenţialelor sale, fără însă a deveni o fuziune afectivă de tipul identificării emoţionale totale (P. Maucorps, R. Bassoul, Empathies et connaissance d'autrui, Éditions du CNRS, Paris, 1960; apud R. Gherghinescu, op. cit., p. 27). La rândul său, Kenneth B. Clark defineşte empatia ca ,,o capacitate a unui individ de a simţi trebuinţele, aspiraţiile, frustrările, bucuriile, supărările, anxietăţile, durerile, foamea altora, ca şi cum ar fi ale lui proprii" (K. B. Clark, „Empathy. A Neglected Topic in Psychological Research", în American Psychologist, vol. 35, 1980; apud R. Gherghinescu, op. cit., p. 28). Toate definiţiile anterior enumerate au în comun transpoziţia în psihologia altuia prin intermediul căreia apare un anumit tip de înţelegere atitudinală. Prin transpunerea cuiva în situaţia unei alte persoane, în viaţa de zi cu zi, este evident că persoana respectivă dobândeşte acel mod de cunoaştere şi de înţelegere a acelei persoane faţă de care se va comporta într-un anume fel.
În urma transpunerii, obiectul cunoaşterii devine modalitatea de a gândi, de a simţi, de a se comporta, al celuilalt. Trebuie precizat că la acest obiect al cunoaşterii se ajunge cunoscut tot prin gândurile, emoţia etc., unei fiinţe umane, fapt nemaiântâlnit la alte forme de cunoaştere. „Identificându-se raţional şi afectiv cu partenerul, prin raportarea comportamentului obiectiv al acestuia la propria experienţă verificată şi ea obiectiv, în practica socială, individul dobândeşte acel tip specific de înţelegere a semenilor" (R. Gherghinescu, op. cit., p. 30). În studiile de specialitate, s-au distins autori care au considerat empatia ca fiind, fie mai mult un fenomen cognitiv, fie unul mai mult afectiv, fie un fenomen inconştient cu implicaţii strict fiziologice. Unilateralitatea abordărilor este dată de separaţia dintre intuitiv şi raţional, afectiv şi intelectiv, separaţie provenită din dualitatea gnoseologică (intuiţie-raţiune) şi dualitatea psihologică (cunoaştere-trăire; intelect-afect) şi făcută de susţinătorii uneia sau alteia dintre idei.

Domnilor, toată polologhia de mai sus rămâne, cel mult o selecţie de idei cu structură teoretică incitantă, dar care nu se poate aplica în cazul angrenajului patologic „EU-TU", Eu-Celălalt. Bolnavul e însă bolnav. Regretăm şi-i trecem manifestările (chiar odioase), cu vederea. Ce ne facem în chestiunile limită, în care medicul nu poate diagnostica simplu: „sindrom maniacal cu puseuri"... sau „schizofrenie de tip paranoidal". Cum putem să-l înţelegem pe narcisist, pe cel pentru care legea juridică (raport interuman) nu există? Despre cea morală, de sub cupola Creştinismului sau a oricărei alte religii, nici că a auzit. Cum să-l înţelegem pe cel care, în rătăcirea sa (bahică), doar cuvântul lui contează? Cum putem să-l înţelegem pe frustratul, care crede că nu s-a realizat din cauza poetului „X" sau a scriitorului „Y" ? Cum putem să-l înţelegem, de exemplu, pentru că tot l-am citat, în articolele anterioare, pe „Ion de la gară, poet adevărat", care a tot pierdut trenurile vieţii arătându-şi sexul, acum sex-amintire, proslăvit în instituţii cu renume, în bălmăjeli de tipul „Şi-l arăta el domnişoarelor/ Dar numai aşa ca să le sperie cu mărimea lui colosală/ Nu-i trecea prin cap să şi-l pună în versuri/ Şi, probabil, nici în practică/Ion de la gară a fost poet adevărat.../ (...) Nu e aşa, doamnelor şi domnişoarelor, care i-aţi văzut sexul din greşeală şi v-aţi speriat/Vai de mine e cât o pisică!/..." (Nicolae Prelipceanu).
Cum să-l înţelegem pe cel care, un neisprăvit al vieţii, dă vina pe vremuri, uitând că, mai mult de jumătate din timpul său l-a petrecut la „Căţeaua leşinată", cârciuma de pe peronul vieţii, iar acum... „Noi, cei care am avut marele noroc de a nu face puşcărie la comunişti, am fost, totuşi, închişi între zidurile unei culturi imbecile, am fost opriţi de la lectura marilor cărţi, pe care le vedem astăzi şi ne gândim unde, cine am fi fost, dacă le-am fi citit la timpul potrivit" (Prelipceanu şi Hirodniceni).
„Oameni şi oameni'' ar zice un nepăsător... De, fie! „Fiecare pacient un caz'', ar spune psihologii, neuropshiatrii etc. Eu cred altceva: când ai pierdut şi ultimul tren, după el, cu siguranţă, urmează dricul! Regretabil că între una şi alta, eşti umbra pământului, degeaba! footer