Revista Art-emis
Într-o toamnă, târziu PDF Imprimare Email
Marinela Belu-Capşa   
Luni, 23 Mai 2011 01:37
Belu Capsa MarinelaEra o zi de toamnă rece, cu ploaie mocănească, încât nici un câine nu sta pe afară; o vreme cu cerul de plumb şi zeci de umbrele ce alergau grăbite spre un adăpost mai călduros, numai în faţa unei clădiri înalte, dar elegante se găsea o mulţime curioasă să vadă ce se ascundea dincolo de geamurile frumos luminate.
Mihai Mladin se înghesuia prin mulţimea adunată în faţa noului teatru, curios să o descopere pe Ea. „Oare cum o mai fi arătând?" se tot întreba, încercând să-i ghicească chipul pe care nu-l mai văzuse de aproape 40 de ani. Fuseseră, cândva, frumoşi şi visători, încrezători în viitorul pe care-l sperau a fi glorios! Acum el era un bărbat puternic, cu umeri laţi şi privire tăioasă, directă; de departe se vedeau siguranţa, tăria de caracter şi hotărârea în mişcări. Elegant, cu un sacou de piele , cămaşă albă şi pantalon maro în a cărui dungă îţi puteai răni privirea, Mihai era colonel în rezervă, un pensionar activ, aşa cum fusese toată viaţa. Încă de tânăr descoperise că-i place să scrie mici povestiri şi acum, singur fiind, sta mult timp în faţa calculatorului, umplându-şi vremea cu scrisul sau cu comunicarea cu alte persoane pe facebook sau pe propriul blog. Deşi avea 65 de ani, învăţase taina calculatorului care, încet-încet, devenise prietenul lui fidel. Într-o zi, mare i-a fost surpriza când o necunoscută i-a trimis un mesaj ciudat:"
- Bună ziua, domnule! Îţi mai aminteşti de Mihaela Creangă?", şi atât. Pentru început numele acesta nu-i amintea de nimic, apoi s-a luminat ca trezit dintr-un lung vis. „A! Este fata aceea din tinereţe care mi-a plăcut mult, dar m-a şi supărat rău. Ce curios, cum de m-a găsit? Nu mai ştiam nimic de ea de atâta amar de vreme. Gata, îi răspund imediat!", şi aşa a aflat că şi ea e pensionară, că-şi omoară singurătatea lucrând pe calculator şi că, amintindu-şi de el, s-a gândit să vadă dacă nu cumva găseşte ceva informaţii pe google, unde a şi descoperit detalii importante despre fostul ei prieten, în special despre talentul lui de scriitor, pentru că publicase deja un volum de povestiri şi două romane. Aşa că i-a scris cu mult entuziasm, curioasă foc dacă-şi va mai aminti de ea.
- Bună ziua, domniţă! Ce surpriză plăcută! Tu eşti fata cea drăguţă, profesoara de care m-am îndrăgostit cândva. Dar cum ai reuşit să mă găseşti? a primit în scurt timp mesajul lui, pe facebook, bucurându-se enorm.
- Bună, prietene vechi! Câţi ani au trecut de la ultima noastră întâlnire? Oho, aproape 40 de ani, o viaţă de om, i-a răspuns cu o satisfacţie nedisimulată, pentru că a reacţionat la mailul ei, recunoscând-o.

Şi aşa au început să comunice aproape zilnic, pe net, bucurându-se de regăsire, graţie teribilei născociri a omului, calculatorul. Mai mult, pentru că ea colabora cu Teatrul din oraşul cu magnolii, şi cum a fost invitată la inaugurarea Teatrului din oraşul lui, iată că, după câteva luni de la regăsirea lor, urma să se revadă. Fiecare trăia emoţia reîntâlnirii, emoţie mult mai puternică decât în adolescenţa lor. Vârsta deplinei maturităţi şi experienţa unei vieţi trecute îl fac pe om mai serios, mai grijuliu în tot şi în toate. Prin mulţime, printre umbrele, ridicându-se pe vârful picioarelor, Mihai a zărit o doamnă cu un coş mare de trandafiri în braţe, distinsă şi elegantă, care urca încet scările udate de ploaia de toamnă, preocupată să-l felicite pe noul director pentru minunata realizare arhitecturală, modernă şi spaţioasă, a cărei inaugurare avea loc în clipa aceea."Ea este! Parcă nu s-a schimbat deloc, tot veselă, cu ochi scânteietori, buze senzuale şi atentă în relaţiile cu oamenii, oare cum se va comporta cu mine acum?" şi, luând un pahar de şampanie de pe masa amenajată special la intrare, s-a dus direct spre Mihaela.
- Bine-ai venit în urbea noastră, scumpă doamnă! i-a urat el cu căldură, iar ea, recunoscându-l, s-a repezit, fără nicio reţinere, şi l-a sărutat pe obraji, încântată că-l revede după atâta amar de ani."Oho! Ce bine arată! Exact ca în poza pe care mi-a trimis-o", şi-a zis, apoi a răspuns cu o voce voit tinerească:
- Salut, prietene! Nu te-ai schimbat deloc. Ba nu, ceva burtică tot ai, semn de bunăstare, a glumit ea, fericită că sunt împreună din nou. Hai să auzim cuvântările oficialilor! şi s-au oprit în holul cel mare şi elegant, plin de invitaţi. Numai că, de emoţia revederii, femeia nu mai auzea nimic, cuvintele locutorilor îi treceau pe lângă urechi ca mingile de ping-pong. „Ce bine arată! Îmi place de el la fel ca acum 40 de ani. Îmbrăcat îngrijit, galant şi atent în mişcări, se vede că a fost ofiţer de carieră. Îmi vine să-l sărut ca altădată", îşi zicea Mihaela, simţind cum inima îi tremura de bucuria revederii şi, ca o adolescentă, îl urmărea cu coada ochiului, roşindu-se discret. Văzându-i faţa plăcută, gura senzuală şi zâmbetul jucăuş, ţinuta perfect îngrijită din care emana un discret parfum masculin, având un aparat de fotografiat în mână cu care imortaliza momentul emoţionant, şi atât de aproape de ea, încât îl putea atinge, gândul i-a zburat în trecut, reamintindu-şi, cu mult regret, de ultima lor întâlnire:"Doamne, ce mult e de atunci!".

Era o iarnă cumplită. Mihaela lucra ca profesoară la un liceu din oraşul Dumbrăveni, în Ardeal. Cu Mihai avea o corespondenţă destul de bogată, el fiind student la Şcoala de Ofiţeri a M.I. din Bucureşti. Se cunoscuseră cu un an înainte, în satul ei din Oltenia, când el mersese în vizită la un prieten. S-au plăcut şi aşa s-a înfiripat o prietenie frumoasă, păcat însă că nu puteau fi mult timp împreună, drumurile lor erau diferite. Totul se rezuma la scrisorile lungi pe care şi le trimeteau periodic, suferind sincer că nu pot fi amândoi în aceeaşi localitate, dar trebuia să aibă răbdare ca el să-şi termine studiile şi apoi nu ştiau ce le va rezerva timpul. În iarna aceea, plecând în vacanţă acasă la părinţii ei, au hotărât să se întâlnească în Bucureşti. După o călătorie obositoare de câteva ore cu trenul, Mihaela a ajuns în Gara de Nord aproape de miezul nopţii. S-au îmbrăţişat fericiţi pe peron şi, cum nu mai aveau tren decât a doua zi de dimineaţă, Mihai a avut grijă să rezerve o cameră la Hotelul Union, unde s-au dus cu un tramvai neluminat, dar foarte aglomerat. Îmbrăcată elegant, cu un palton crem dintr-o stofă de lână, scurt până la genunchi, încălţată cu cizme din scai negru, strâmte şi lungi peste genunchi, cu o rochie din tergal roşu, fata îngheţase bine, încât singura ei dorinţă era să se încălzească undeva şi să doarmă puţin. Mare i-a fost mirarea când a văzut că şi Mihai va sta în cameră cu ea, ceea ce nu se mai întâmplase până atunci, să stea în aceeaşi cameră cu un băiat. De mică fusese educată în spiritul respectului de sine, al păstrării inocenţei şi al fecioriei până în momentul când se va căsători, aşa că nu concepea să i se întâmple ceva rău. Este singura cameră liberă pe care am găsit-o, aşa că te rog să nu te superi, dar vom dormi împreună, a informat-o tânărul îndrăgostit, privind-o cu coada ochiului să-i vadă reacţia.Timidă şi aproape înspăimântată pentru că nu avea altă variantă pentru noaptea aceea şi pe gerul cumplit de afară, a acceptat, cu toată fiinţa ei în stare de panică. Au intrat într-o cameră nu prea mare, foarte luminoasă, cu două paturi separate, o oglindă şi un şifonier. Tânăra şi-a ales patul de la perete, unde i se părea că e mai cald, iar Mihai s-a aşezat pe cel de lângă fereastră. Simţind-o speriată, încordată ca un animal gata să sară în apărare, băiatul s-a apropiat de ea şi a sărutat-o cu căldură şi multă tandreţe:
- Îţi place aici? E cald şi curat, şi iar a îmbrăţişat-o cu patos pentru că erau, în sfârşit, singuri.
- Da, e plăcut, bine că mă pot odihni, sunt tare obosită după aşa un drum lung! şi l-a sărutat şi ea, timid, încercând să fie drăguţă cu el, dar nu prea mult, să nu creadă că acceptă orice gest de intimitate. Fericit, Mihai a întins braţele s-o cuprindă toată, s-o strângă la piept, să-i sărute faţa şi mâinile îngheţate, dar Mihaela s-a speriat de avântul lui, s-a tras înapoi şi l-a privit dojenitor.
- E târziu. Hai să ne culcăm, dar te rog să dormim cu lumina aprinsă, te rog! a zis fata uşor. Dezamăgit, Mihai a trebuit să accepte şi fiecare s-a aşezat în patul lui. Toată noaptea fata a dormit mai mult iepureşte, de teamă să nu i se întâmple ceva neprevăzut. Nici el n-a prea fost în apele lui, pentru că o simţea atât de aproape şi se abţinea cu greu să nu se ducă din nou la ea, s-o sărute, să-i mângâie părul lung şi mătăsos, dar promisese că va fi „băiat cuminte".

Dimineaţa au prins acceleratul de Craiova, plin la refuz, doar era ajunul Anului Nou şi toată lumea mergea acasă, la rude sau să facă Revelionul prin vreo staţiune de munte. A trebuit să stea înghesuiţi pe un culoar îngheţat, cu geamuri murdare, miros de la toaletă sau de picioare transpirate, ţipete şi certuri între călătorii nemulţumiţi de condiţiile în care călătoreau, încât drumul a fost un calvar. Au coborât bucuroşi că au scăpat de chinul îndurat şi, pe peron, Mihai i-a cerut fetei să rămână în seara aceea cu el la sora şi părinţii lui, să petreacă împreună ajunul Anului Nou:
- Te rog să rămâi astă seară cu mine la părinţii mei, să fim împreună cu sora şi fratele meu şi vei pleca mâine la tine. Oricum, eşti îngheţată sloi şi călătoria în personalul ăsta murdar şi fără pic de căldură nu-ţi va face bine, poţi să răceşti chiar, a încurajat-o el, tare grijuliu. Încântată de propunerea făcută şi liniştită de faptul că el nu făcuse niciun gest jignitor până atunci, a acceptat, mai ales că părinţii ei nu ştiau exact ziua când va trebui să sosească acasă. Deci putea să mai amâne sosirea în sat cu o zi, plus că era tare curioasă să cunoască familia iubitului ei. Şi nu a greşit, pentru că au fost primiţi cu multă căldură de rude, mai ales de mama lui Mihai şi de sora lui. Au stat cu toţii la o masă plină de bunătăţi, au râs, au făcut poze lângă bradul cel mare, frumos împodobit cu globuri şi bomboane fondante, s-au bătut cu zăpadă în jurul unui hazliu om de zăpadă, a fost o seară minunată. Deşi se temuse să nu fie considerată o fată uşuratică, pentru că acceptase să meargă la părinţii lui, deşi nu erau decât nişte tineri îndrăgostiţi şi atât, Mihaela s-a simţit ocrotită şi acceptată în casa lor în modul cel mai firesc. Noaptea, s-au culcat în camere separate în apartamentul Doinei, sora lui, după ce s-au sărutat mult, cu pasiune, şi încântaţi că fuseseră mai mult timp împreună. Acum a dormit şi fata liniştită, nimic rău nu s-ar fi putut întâmpla în casa aceea atât de caldă şi de primitoare, fericită alături de iubitul ei.

- În sfârşit, au terminat cuvântările, mă plictiseam deja, i s-a adresat Mihai, atingându-i uşor umărul, trezind-o din visare. Mihaela l-a privit puţin mirată, văzându-i privirea caldă care-o îmbrăţişa cu un zâmbet discret. Lângă ea era sau nu era un străin?! „Iată-l lângă mine, mă priveşte atent, ciudat, parcă nu ne-am văzut de ieri! Îl simt atât de apropiat, atât de al meu...", îşi zicea Mihaela, analizându-şi trăirile.
- Vrei să mergem alături, într-un bar, unde să ne aşezăm şi să vorbim? Şi, de ce nu, să fumez şi eu o ţigară, am făcut o pauză cam mare. Plus că am stat prea mult în picioare şi mă doare uşor spatele, a continuat, prinzând-o de braţ cu tandreţe. Păcat că plouă, altfel te-aş fi invitat la o plimbare în parc, aşa, ca altădată!
- De acord, bună ideea, aş bea şi eu o cafea caldă, pe vremea asta! i-a răspuns Mihaela, vrând şi ea să iasă din aglomeraţie, simţind nevoia să fie undeva numai ei singuri. „Nu ştiu cum se face că mai mereu noi n-am putut fi singuri!", a observat femeia în sinea ei. Acum, însă, era tare curioasă cum va explica Mihai atitudinea lui din gară, în dimineaţa aceea geroasă de decembrie, când a condus-o pe o vreme splendidă, pentru că ningea cu fulgi mari şi tot oraşul era împodobit cu o haină albă. Astăzi venise special în oraşul lui, să-l vadă, folosind, ca pretext, momentul inaugural al teatrului, la care fusese invitată mai demult. Altfel, dacă n-ar fi fost această ocazie, cu siguranţă n-ar fi venit, pentru că distanţa dintre cele două oraşe în care locuiau era destul de mare. Iar afară era atât de frig şi de neprimitor! Ploua mărunt, mărunt, se fereau de bălţile de pe trotuar şi de maşinile care treceau pe bulevard cu viteză, stropind trecătorii, de aceea au intrat repede în primul local întâlnit în cale. Cam plictisitoare inaugurarea asta, bine că n-au vorbit prea mult edilii oraşului, a încercat el să închege o conversaţie, scuturându-şi umbrela cu care o apărase pe Mihaela de picăturile mici şi reci care loveau feţele oamenilor grăbiţi.

Întotdeauna se procedează aşa! E bine, totuşi, că în urbea voastră s-a mai gândit cineva şi la cultură, nu numai la afacerile lor bănoase, în defavoarea celor mulţi, plătitori de impozite, a replicat profesoara, cu o tristeţe nedisimulată în glas. S-au aşezat la o masă mai retrasă, într-un bar elegant şi liniştit, nu departe de noul Teatru, au comandat câte o cafea şi apă plată, apoi, timizi ca doi adolescenţi, s-au privit lung, pentru prima oară văzându-se cu adevărat. Se descopereau reciproc, căutând, cu discreţie, ce mai rămăsese din tinereţea lor, fie ochii, fie zâmbetul, fie buzele încă senzuale. Totuşi, micile riduri din jurul ochilor sau de pe frunte, firele albe din păr, trupurile mult împlinite dar frumos proporţionate în continuare, spre norocul lor, trădau vârsta deplinei maturităţi. Doar inima le bătea la fel, ca în tinereţe.
- Ce vreme urâtă! Hai, povesteşte-mi despre tine! Ce ai făcut în toţi aceşti ani?! Să ştii că de multe ori m-am gândit la tine, mai ales când treceam spre ai mei şi traversam oraşul tău, l-a îndemnat ea, curioasă şi nerăbdătoare să afle cât mai multe despre el, ca orice femeie. Cu o mare tristeţe în glas, trăgând cu nesaţ din ţigară şi privind-o fix, Mihai s-a destăinuit cu greu:
- Am terminat Şcoala de Ofiţeri M.I., după cum ştii, apoi am lucrat ca profesor într-o şcoală de subofiţeri a M.I. Acum sunt pensionat, la termen. Am fost căsătorit, am doi copii, o fată şi un băiat, amândoi avocaţi în capitală, necăsătoriţi. Aici locuiesc singur, pentru că soţia mea a murit acum câţiva ani, după o boală grea. Şi a tăcut."Ciudat, în câteva cuvinte am spus tot!", s-a minunat Mihai şi a tras din ţigară, nevenindu-i să creadă că tot zbuciumul lui de o viaţă se putea rezuma în câteva propoziţii. O linişte apăsătoare s-a aşezat între ei. La vârsta lor - aveau 63, respectiv 65 de ani - moartea oricărui apropiat lăsa un gol dureros, resimţit cu toată fiinţa.
- O, îmi pare foarte rău. Dumnezeu s-o odihnească! Dar părinţii tăi, sora ta, fratele tău mai mare...? s-a interesat Mihaela, cu glasul gâtuit de emoţie, căutând să treacă repede peste momentul dureros al amintirii, percepând suferinţa bărbatului.
- Din păcate, şi mama, şi tata şi Doina au decedat..., fratele meu trăieşte. Mai am doar o nepoată şi o strănepoată din partea lor, şi a tras din nou puternic din ţigară, oftând din greu. Asta e viaţa...! Simţindu-i profunda durere, Mihaela a căzut pe gânduri, ochii i s-au umezit şi, oftând şi ea, a realizat că viaţa lor a trecut aşa de repede, că drumurile fiecăruia au fost presărate cu multe bucurii şi dureri, iar acum se găsesc la o ultimă haltă a existenţei lor. Privind pe fereastra barului, vedea cum bărbaţi şi femei se strecurau zgribuliţi prin ploaie, grăbindu-se spre casele lor.
- Îmi pare nespus de rău de părinţii tăi, mai ales de mama ta care a fost atât de bună cu mine şi căreia i-am păstrat o amintire dragă. Să ştii că în ziua aceea, când am fost la voi acasă, a stat de vorbă cu mine şi, printre altele, m-a rugat să am grijă de tine, în special de studiile tale, să nu cumva să le întrerupi. Din păcate, n-am putut să mă ţin de promisiune şi ştii bine de ce. Îmi pare rău şi de Doina, o femeie nespus de frumoasă, cu un zâmbet minunat, la care m-am gândit ori de câte ori treceam cu trenul prin oraşul tău. Apoi, oftând din nou, a lăsat privirea în pământ, simţind o mare şi sinceră durere în suflet. Mâinile îi tremurau uşor şi lacrimi ascunse stau să-i curgă pe obraz. Se gândea şi la părinţii ei care nu mai erau şi de care îi era tare dor.
După un moment de tăcere grea, Mihai a îndemnat-o să povestească şi ea câte ceva despre viaţa ei, privind-o curios şi sorbind din băutura care-i încălzea uşor trupul.
- Şi eu m-am căsătorit, am o fetiţă frumoasă şi deşteaptă, pe care o iubesc mult, am lucrat ca profesoară la un renumit Colegiu din oraşul meu şi acum sunt o tânără şi neliniştită pensionară. Soţul meu a murit de curând, ca şi părinţii mei. - Se pare că persoanele dragi nouă ne-au părăsit repede. „Doamne, ce discuţii triste purtăm! De fapt, ce altceva ne-am putea spune?!", se gândea cu multă durere în suflet Mihaela şi brusc, călcându-şi pe inimă, s-a hotărât să-i pună întrebarea care o frământa de atâta amar de ani:
- Mihai, te rog, spune-mi şi mie, dar sincer, de ce te-ai purtat aşa de urât cu mine, atunci în gară? Cu ce greşisem? Cum ai putut să mă ameninţi aşa, din senin? „Să ştii că ne vom căsători, dar dacă n-ai să fii fată-mare, te omor!", apoi ai întors spatele, fără să mai dai mâna cu mine, şi ai plecat. Din tot felul meu de a fi, aşa lăsasem să înţelegi?! Află acum că m-am urcat în tren, paralizată de mirare, că pe culoarul îngheţat am început să plâng şi că atunci mi-am promis să nu te mai văd niciodată, pentru că nu aveai deloc încredere în mine. N-am uitat nicio clipă momentul acela umilitor şi, de aceea, deseori m-am gândit la tine, în toţi aceşti ani, pentru că mereu am vrut să ştiu adevărul. Tu, tu ce ai gândit atunci?!

În sfârşit, sosise momentul aflării adevărului. Simţea cum inima îi bate tare în piept, aproape că se auzea. Sub masă, mâinile îi tremurau de teama de a nu auzi cine ştie ce grozăvie. Făcând o pauză ce Mihaelei i s-a părut un veac, Mihai a râs mai întâi, şi-a frecat bărbia, a mai tras un fum în piept, apoi s-a explicat, cu o doză de ironie în glas:
- Sincer, în cele două nopţi cât am fost împreună, fără să mă laşi să mă apropii de tine, am crezut că ai jucat teatru, că la vârsta ta nu mai puteai fi fată mare şi, mai ales, că aveai un fel prea prietenos de a vorbi cu bărbaţii. Sau, cel puţin, aşa mi s-a părut mie. Să ştii că, atunci când te-am vizitat la Dumbrăveni, în toamna aceea ploioasă, te-ai purtat urât cu mine, pentru că eu venisem să te văd pe tine, iar tu m-ai dus la un bal al elevilor, unde ai dansat toată seara cu un profesor de sport, pe mine lăsându-mă singur la o masă , cu o sticlă de bere în faţă. Am plecat de acolo cu o mare durere în suflet şi nu ţi-am putut ierta comportarea. Iar când ne-am întâlnit la Bucureşti, am vrut să mă răzbun, dar fragilitatea ta şi inima mea iubitoare m-au împiedicat s-o fac. De aceea ţi-am zis aşa pe peronul acela trist şi îngheţat, de fapt mă pedepseam pe mine. Terminând mărturisirea, Mihai s-a simţit uşurat sufleteşte pentru că purtase în el, atâţia ani, ura şi umilinţa clipelor acelea de nefericire:" Gata, am spus ce mă durea; mult am iubit-o pe femeia asta, iar ea n-a simţit, cu adevărat, ce sentimente am avut pentru ea. E clar, a fost o totală lipsă de comunicare, dar a fost şi vina mea, asta e! Ce-a fost, a fost!" şi şi-a continuat liniştit ţigara, privind-o parcă cu alţi ochi, iertând-o.
Mihaela, auzind o asemenea explicaţie tristă şi absurdă, a rămas cu ochii fixaţi pe gura care rostise astfel de acuze, înţelegând că lipsa de încredere, că orgoliul bărbătesc nemăsurat şi distanţa dintre ei făcuseră ca el să n-o cunoască cu adevărat, ceea ce dusese la destrămarea unei sincere iubiri. „ De ce n-om fi comunicat atunci?! A fost şi vina mea, e clar! Oricum, sunt fericită că ne-am regăsit, că suntem din nou împreună.", şi l-a privit cu mult drag, aşa cum n-o mai făcuse din tinereţe. Cel puţin în inima ei fusese o mare iubire, pe care n-o uitase niciodată!

În momentul acela , în uşa barului a apărut o doamnă elegantă, coafată şi parfumată, care căuta ceva cu privirile uşor agitate. Descoperindu-i la o masă, s-a îndreptat către ei cu un pas hotărât, un zâmbet maliţios şi multă siguranţă de sine. Tresărind, Mihai s-a ridicat şi a făcut prezentările, cu un glas abia auzit:
Prietena mea, profesoara Florenţa Popescu...! Şocată de ceea ce a auzit, privindu-l mirat pe Mihai, care sta stingher în picioare, şi înţelegând că el nu era atât de singur, precum zisese, Mihaela a simţit cum inima a început să-i bată cu putere, a panică. A întins o mână moale şi a şoptit:
- Mihaela Creangă, îmi pare bine...! Nu mai auzea nimic, totul în jurul ei se prăbuşea. Brusc, ca să nu izbucnească în plâns în faţa lor şi să nu cadă în ridicol, s-a ridicat, şi-a luat geanta şi s-a îndreptat tăcută spre ieşire, sub privirile lui triste şi neputincioase...

Într-o toamnă, târziu, ghemuită în colţul maşinii care o ducea înapoi, în oraşul ei cu multe morminte, femeia aceea, lovită a doua oară sufleteşte, îşi plângea tinereţea şi speranţele pierdute definitiv. Afară continua o ploaie măruntă şi rece, pe geamuri picături mari se prelingeau râuri-râuri, vântul bătea tot mai tare, scuturând ultimele frunze din copacii ce defilau de-a lungul şoselei. footer