Revista Art-emis
Despre „a” mic de mână, „A” mare de tipar, școala de ieri și scoala de astăzi PDF Imprimare Email
Dr. Nicolae Balaşa   
Duminică, 20 Noiembrie 2016 18:44

AbecedarPrivesc, printre altele, cum în fiecare dimineața, părinții își duc pe cei mici spre școală. Îi iau de mână, îi urcă în mașină și... Acolo, totul! Învățători, profesori, drepturi și iar drepturi! Cât despre îndatoriri, deocamdată nimeni nu îndrăznește a scoate o vorbă. Mde, trebuie să aibă și chestiunea asta un dus și un întors, îmi șoptesc eu mirat în barbă. Alteori, de la fereastra sufletului, mă uit la câte un bătrânel, cum cară ghiozdanul nepotului. El, o ghindă parcă rătăcită într-o lume, în care musai să răsară, celălalt, bătrânul, creanga îndoită care, într-un mâine, poate să dispară. Mă uit și îmi aduc aminte cam cum a început și pentru mine. De, trebuie să recunosc, n-am încotro, așteptam și nu prea, școala. Tot ce știam eu despre ea, despre ceea ce avea să se întâmple acolo, după ce îi voi trece pragul, se rezuma la a mă muștrului învățătoarea dacă n-am să fiu cuminte. De același tratament aveam să am parte dacă, după mintea buncii, n-am să învăț carte.
- Ho, că acuș ai să vezi tu pe ăl din baltă! Nu mai e mult și începe. Până și Ghița știe a număra până la zece, numai tu, ba?! Ehe, gata! Până aci ți-a fost cu zmiorcăiala, cu..., mă amenința mamaie când îi ieșeam din vorbe sau mă puneam de-a curmezișul și nu voiam, în ruptul capului, să fac ce îmi cerea.
- Mă, fir-ai al limănitului cu pielea ta! Păi de-aia ți-am dat eu cu troaca? Se înfuria uneori bătrâna în timp ce toate orătăniile curții, înfometate, alergau spre ea.
Troaca?! Un fel de postavă mai mică, după mărimea mea, pe post de leagăn, în care m-au ținut până la vârsta de vreun an și ceva. Parcă o văd cum mă legăna în timp ce torcea lâna din furca înfiptă, cumva, între șold și betele de la brâu. Împingea cu piciorul pe marginea albiei și fusul: sfârrr, sfârrr! Cădea din caier parcă dintr-un nor, până undeva, deasupra mea, apoi iarăși de la început. Sfârrr, sfârrr! După un an, copăcel, copăcel, apoi fuga după oi, prin toate hățișurile, de primăvara până toamna.
Când abia intrasem în al șaptelea an de viață, mama, chibzuită cum era, mi-a cumpărat un ghiozdan din carton, un toc, câteva penițe și o călimară cu cerneală.
- Mă copile, de acum înainte asta va fi noua ta traistă! Acum să nu crezi că ți-am luat-o ca să te duci cu oile, ci pentru mers la școală. În ea o să pui cărțile... Până la toamnă, o să-ți cumpăr și caiete, și...
- Și-un plaivas, i-a amintit mamaie, fără a fi luată în seamă.
- Află că în vremurile viitoare, cine are carte are parte! Încerca ea să mă convingă.
- Fugi, fă, de-aci! Nu mai speria copilu'! Și-apoi, cu vitele cine se mai duce?! Tocmai mă gândeam să mai cumpărăm vreo cinci, șase oi și vreo șapte, opt capre. Lapte, brânză, lână, carne. Ai ce mânca! Dăm mai ușor cotele. Apoi, în câțiva ani, de-aci înainte, dacă le sporim, ajungem și noi în rândul lumii! Bă băiete, nu-ți fie teamă! Dă-o, Doamne, iartă-mă, de școală! Dacă n-o să-ți placă, o ungem cu untură și o s-o mânânce câinii de la stâna lui Jumară! Apoi, să-ți mai spun ceva: unul, Mărin al lui Sucală, ca să scape de ea, de școală, a băut cerneală. Nu te lua după mumă-ta! Se amuza tata pe seama mea.
- Muiculiță, eu nu știu ce o mai fi și cu cartea asta?! Pe vremea mea, nu era așa. Doar popa știa să cetească, însă și el uneori dădea așa, din gură, la biserică, fără să mai deschidă Biblia, se amesteca în vorbă și bunica.
- Mai taci, mumă! Pe vremea dumitale, pogoanele și salbele măritau slutele! Pământul s-a dus pe apa sâmbetei. L-au luat comuniștii... Păi, vezi?! Doar ce ai în cap nu poate fi luat. În plus, acum, din câte s-ar zice, școala e obligatorie, se necăjea mama.
- I-auzi, obligatorie?! Fugi, fă, de-aci! Nu mai speria copilul! După tine și mumă-ta, or să se facă toți preoți?! Tu nu vezi că ăștia au pus sigiliul pe biserici?! Aud că n-ar mai fi voie să te închini la sfinți! La vremurile de-acum, trebuie zis doar „Să trăiți"! Să trăiți!", și atât!", o lua iarăși de la capăt tata.

Priveam când la unul, când la altul, și mă bufnea răsul. Când însă rămâneam singur și vedeam cum trec căruțele încărcate cu grânele cote, despăgubiri de război, mă luau gândurile. Of, decât toată viața cu un ou și o bucată de mămăligă în traistă, mai bine... Că doar n-o să-mi frângă învățătorul oasele! În septembrie, cu vreo două săptămâni înainte de a începe anul școlar, mama mi-a cumpărat cămașa cu pătrățele alb-albastre, șapca, uniforma ce veșnic se scămoșea, și niște teniși. Pentru vremurile rele, pentru atunci când noroiul de pe drum ajungea până la genunchi, găsise prin podul casei niște cizme mai vechi de cauciuc. Îmbrăcat cu toate cele și cu ghiozdanul în spate, arătam precum soldatul lui Mardale. Din poarta casei și până unde trebuia zilnic să ajung, la școală, cam un kilometru și jumătate, însă la cât alergasem zilnic după oi, acel dus și întors mi se părea un fel de nu știu ce.

În ziua de 15 septembrie, ca și acum, ne-am strâns cu toții, copii mai mici, mai mari, în curtea școlii. Singuri, fără părinți! Ei munceau pe brânci pentru binele unora, prostia altora și îngâmfarea celor de pe atunci puternici. Ca și acum! Școala, o clădire cu o singură încăpere și o chichineață ce-i ziceau cancelarie, ambele, ceva mai mari decât ar fi fost, la un loc, două, trei cocioabe. Să zicem, a lui Ciulu, a Anicăi lui Iepanu și bordeiul lui Veleanu! O zidiseră punând, mână de la mână, materiale și zile muncă, toți oamenii din sat. În fundul curții, mai spre deal, un wc-eu cu două uși. Una pentru fete, alta pentru băieți, însă și unii și ceilalți, veșnic, le încurcam. În jurul closetului, ca de altfel pe oriunde, un fel de putoare a timpului. Ce-i drept, vremurile de atunci și oricare ar fi ele, au un iz sau put al dracului! După ce și-au rotit privirea pe deasupra noastră, dascălii ne-au împărțit în două. Am avut noroc, mă luase sub aripa sa învățătoarea. Am intrat în clasă și ne-am așezat. Băncile, niște scânduri roase, pe post și de pupitru, și de scaun. În primul rând, Iulica lui Făsui, ai lui Ivan. Ăia nu prea semănau, deși erau gemeni. Apoi, al lui Mițăle. Ăsta e deja mort. Dumnezeu să-l ierte! În rândul al doilea, Ghița, eu, Mărin al Pârvii și Ioane. În spatele nostru, alții. Printre ei, și cei ce mai făcuseră odată clasa întâi. Ăștia, ultimii, cică aveau, printre altele, și miros de prost! Una peste alta, stăteam toți înțepeniți ca niște momâi, puse în capul viei, pentru speriat graurii.
În interiorul încăperii, aerul un fel de ceva între proaspăt și var stins. Doar cu privirea am luat seama la tot ce aveam în jur. Pe albul imaculat al peretelui dinspre sud, sus, aproape de tavan, comitetul central în frunte cu Gheorghe Apostol. Șirul se încheia, dacă nu mă înșel, cu Chivu Stoica. Sau invers! Mă rog, pentru mine, tot un drac era! Spre răsărit, în fața mea, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Mai târziu, când a dat colțul, o vreme cuiul a fost liber. Între timp, ce-i drept, și ceilalți s-au mai rotit. S-au rotit conform rotirii cadrelor de partid, până în ziua în care au fost toți dați jos. Atunci, spre răsărit, a răsărit și a rămas înțepenit ani mulți doar Ceaușescu. Până în '89, că după aceea, o altfel de rotire a cadrelor de partid! Ca să nu uit, pe peretele din spatele meu, harta României. Doar în partea dinspre vest a clasei, albul rămăsese alb încât nici el, ca alb-alb, nu se simțea în firea sa. Acum, după ani și ani, din câte îmi pare, și vestul, tot o apă și-un pământ!

În fiecare zi de școală, parcă eram în ring. Doar târziu, după ce învățasem deja alfabetul și puteam să citesc poveștile lui Creangă, ale lui Slavici și să râd în hohot, pe ascuns, de personajele lui Caragiale, cam peste tot, în vremuri, alături mie, chingile m-au mai slăbit. Prinsesem deja gustul poveștii! Gustul lumii! La sfârșitul programului, doamna ne încolona doi câte doi, ca la armată. Ne întorceam spre casă doar salutând, în cor, vreun trecător. Nimic altceva. Doar după ce se îndepărta plutonul, o strigam pe Ghița:
- Ce faci, fă, vii cu caprele?
- Aha! Îmi răspundea ea.
- Ne întâlnim la Părul lui Cioacă, pe dosul Cerboaiei! Și ne întâlneam! Luam și cărțile cu mine. Mă așezam pe iarba moale și repetam. „a" mic de mână, „A" mare de tipar... „i" mic de mână, „I" mare de tipar... Cât fac, fă, cinci ori cinci? Ia să văd știi?" Aiurea, Ghițăi îi ardea de șotii!

footer