Revista Art-emis
Amintirea lui Grigoriu PDF Imprimare Email
Medic Claudiu Popescu, Doctor în Ştiinţe Medicale   
Duminică, 08 Mai 2011 20:37
Popescu ClaudiuNu ştiu cum am auzit de chirurgul Grigoriu. Poate că de la vînzătoarea cu care vorbeam în vremea aceea. O cunoştinţă de-a ei ar fi auzit şi ea de Grigoriu, că era fată de avocat, şi, cînd s-a lăsat cu jale mare, s-ar fi dus la el şi l-ar fi rugat să o ajute să ascundă o bijuterie boierească de familie, o broşă de argint am impresia, foarte veche şi foarte valoroasă, care pe deasupra îi era şi dragă. Chirurgul, om de bun simţ, s-ar fi arătat foarte mirat, că de ce nu merge la un prieten de încredere, unul aşa de suflet, care să o pitească undeva în pod, sau în pămînt. Fata, că nu, că ştia ea bine că a mai făcut astfel de operaţii, că vrea neapărat să o poarte asupra sa şi că oricum nu are încredere în nimeni, acum nu mai există prieteni, ci demoni şi sfinţi. I-ar fi trebuit mult să-l convingă pe Grigoriu, care o ţinea una şi bună că e nebunie curată, că sînt riscuri prea mari, că au fost alte condiţii în cazul de care auzise ea. Pînă la urmă s-ar fi învoit văzînd disperarea fetei. După ce a analizat cu priceperea lui de chirurg toate posibilităţile, a hotărît să bage broşa în canalul inghinal, undeva pe sub pielea de la şold, că în sîn era prea riscat şi la îndemînă, iar în altă parte ar fi jenat. A învelit-o în nişte zgîrciuri luate de pe muşchii fetei, mă rog, a dat-o cu soluţii, cu prafuri, şi-a făcut magia lui de chirurg şi broşa a dispărut. Peste cîteva zile, fata ar fi fost ridicată, şi-ar fi aplicat metoda Göring, iar broşa ar fi dispărut cu tot cu ea într-un mormînt neştiut. Dar vînzătoarea era cam ciudată, citea cărţi dubioase şi nu o dată m-a minţit cu neruşinare.

Poate că am auzit de chirurgul Grigoriu de la prietenul meu creţ, angajat la o librărie. De cîte ori mă duceam să iau vreo carte păstrată special, mă invita în bîrlogul lui din depozitul de cărţi, unde beam şi povesteam tot felul de butade cuminţi, nu la adresa partidului. E posibil să-mi fi spus de un scriitor, cît timp rîdea de el că vine mereu cu capsa pusă la librărie să vadă dacă i s-au epuizat poemele, scriitor care ar fi fost urmărit, un amic de-al lui mai informat l-ar fi avertizat că e pe ţeavă şi atunci s-ar fi dus la Grigoriu să-l ajute să scape de o piesă de aur, o stea de la bunicul lui, pe nume Moschowitz. Grigoriu, un om de bun simţ, l-ar fi îndrumat către rudele lui, dar scriitorul l-ar fi implorat motivînd că nu are pe nimeni de încredere, toţi s-au prăpădit şi că nu se poate despărţi de acel obiect. După insistenţe susţinute, Grigoriu ar fi acceptat şi, folosindu-şi geniul chirurgical, ar fi introdus steaua în ţesutul unei vechi cicatrici de pe coapsa scriitorului. Nu după mult timp de la intervenţie, scriitorul ar fi fost ridicat şi ar fi dispărut complet, urmînd să înţeleg că steaua nu a mai fost găsită niciodată. Dar creţul era tot un individ suspect, avea în pivniţa de la depozit un scaun de lemn, care semăna cu un tron şi pe care îl făcuse rost de la un teatru, iar servilismul lui îmi dădea impresia că mă folosea să-şi satisfacă mania de elucubraţie şi cheful de vorbit.

Poate că am auzit de chirurgul Grigoriu de la prietenul meu creţ, angajat la o librărie. De cîte ori mă duceam să iau vreo carte păstrată special, mă invita în bîrlogul lui din depozitul de cărţi, unde beam şi povesteam tot felul de butade cuminţi, nu la adresa partidului. E posibil să-mi fi spus de un scriitor, cît timp rîdea de el că vine mereu cu capsa pusă la librărie să vadă dacă i s-au epuizat poemele, scriitor care ar fi fost urmărit, un amic de-al lui mai informat l-ar fi avertizat că e pe ţeavă şi atunci s-ar fi dus la Grigoriu să-l ajute să scape de o piesă de aur, o stea de la bunicul lui, pe nume Moschowitz. Grigoriu, un om de bun simţ, l-ar fi îndrumat către rudele lui, dar scriitorul l-ar fi implorat motivînd că nu are pe nimeni de încredere, toţi s-au prăpădit şi că nu se poate despărţi de acel obiect. După insistenţe susţinute, Grigoriu ar fi acceptat şi, folosindu-şi geniul chirurgical, ar fi introdus steaua în ţesutul unei vechi cicatrici de pe coapsa scriitorului. Nu după mult timp de la intervenţie, scriitorul ar fi fost ridicat şi ar fi dispărut complet, urmînd să înţeleg că steaua nu a mai fost găsită niciodată. Dar creţul era tot un individ suspect, avea în pivniţa de la depozit un scaun de lemn, care semăna cu un tron şi pe care îl făcuse rost de la un teatru, iar servilismul lui îmi dădea impresia că mă folosea să-şi satisfacă mania de elucubraţie şi cheful de vorbit.

Vînzătoarea şi creţul dispăruseră. Ştiam despre ultimul, cel puţin, că fugise în străinătate, dîndu-se actor pe lîngă o trupă invitată. Îşi luase şi tronul. În biblioteci găsisem o lucrare de patologie chirurgicală la care era coautor Grigoriu, dar în spitale nu auzise nimeni de el. Şansa mea a fost un interviu publicat în ziar, luat unui doctor care operase un important activist printr-o tehnică în premieră la noi, şi care, lămurind jurnalistul cu privire la felul cum ajunsese să perfecteze acea manevră, a răspuns că reuşise performanţa după multe ore de sală şi după multe cazuri dificile, de-a dreapta colegului lui mai mare de facultate, prieten apropiat, desăvîrşitul practician, nimeni altul decît chirurgul Grigoriu, ieşit la pensie. Da, ieşit la pensie. Nu-mi rămînea decît să-l întreb pe acest coleg al lui, minţind cu vreun motiv întemeiat, ceea ce am şi făcut, cît s-a putut de repede.

Chirurgul Grigoriu stătea într-un apartament ca al meu. I-am luat întîi adresa şi i-am scris o scrisoare simplă, cum i-ar scrie un om îndurerat, măgulindu-l şi rugîndu-l pentru o consultaţie. M-a primit binevoitor. Era un om cam cît mine de înalt, cu mustaţă albă şi sprîncene stufoase, îndesat, cu trăsături dure, sever, dar politicos şi nobil. M-a poftit în camera de zi. Pe lîngă biblioteca plină ochi, stăteau înşirate grămezi de cărţi, iar la geam o mulţime de plante aproape că nu mai lăsa lumina să pătrundă. După ce i-am mărturisit adevăratul motiv pentru care venisem, şi-a dezbrăcat halatul, uşor dezamăgit şi nostalgic, şi m-a ascultat multă vreme tăcut, cu mîna la frunte. Îmi amintesc că i-am povestit de fată şi de scriitor, de urmăritorii mei, de problemele de memorie, de obiectul pe care trebuia neapărat să-l ascund, de optimismul şi de bucuria pe care mi le inspira. Mă privea ca pe un condamnat la moarte, şi poate, cine ştie, cu milă de tată. L-am întrebat: credeţi că este posibilă o astfel de operaţie. Nu am făcut şi nu ştiu să se fi menţionat în literatură, însă există varianta de a combina procedee vechi care să aibă succes, cu sau fără elemente pur noi, pe care le-aş rezolva nevoit în timpul intervenţiei, a răspuns ridicîndu-se către bibliotecă. Oricum, este o provocare, a adăugat deschizînd un atlas de anatomie. I-am zis: chiar se poate să-l puneţi în inimă, oare nu va pleca de acolo la cap? Nu, nici vorbă, a spus arătîndu-mi o planşă cu secţiuni prin inimă, va rămîne ataşat de perete, acolo, chiar în centrul cavităţii, lipit şi mulat pe suprafaţa lui, sîngele va curge nestînjenit, inima va bate poate un alt ritm, dar..., se va integra perfect ca şi cum a fost dintotdeauna acolo, şi pentru celule chiar va fi aşa pentru că ele sînt altele mereu, este ascunzătoarea perfectă, nu-şi vor da seama decît dacă vă vor pune la radiografie, atunci inima va mărturisi ce ascunde, e firesc aşa, dar nu cred că le trec prin minte astfel de investigaţii, nu au ajuns chiar pînă acolo, fiţi pe pace. Însă, permiteţi-mi o întrebare. Vă rog. De ce tocmai în inimă, de ce aţi dorit să-l ascundeţi aşa adînc? footer