Revista Art-emis
Despre scărpinat, ursitul omului şi „înţelepciunea” diavolului PDF Imprimare Email
Dr. Nicolae Balaşa   
Duminică, 18 Septembrie 2016 17:43

Casa la taraFraţilor, lăsând gluma la o parte, după câte aud şi eu, bine ar fi să nu te scarpini dacă nu te mănâncă, însă cum parcă le căutăm cu lumânarea aprinsă, chiar din ziua în care tragem pe nas pentru prima dată, din această lume (respirăm, am vrut să spun, nu cumva să vă ducă mintea în altă parte. Însă, la un adică, cam totul, tot un fel de drog!), ne tot frecăm. Uneori cu spatele, de tocul uşii, alteori cu câte un mătăuz pe şira spinării... Când eşti mai la tinereţe, te scarpină muierea pe şale şi te plesneşte cât să te bage în draci, apoi... Se întâmplă uneori ca ea să dea prea mult din cleanţă şi atunci o scarpini tu... Revenind, pe vremea când eram eu înfăşat în scutece, de cum scăpam din pripon, mă scărpinam de velinţa de pe pat. Una cu flori, făcută în şapte iţe... Simţeam mirosul de lână toarsă, bătută în război. Mă rog, unii, ce-i drept mai târziu, chiar şi acum, în vremurile noastre, când se văd pe picior mare, se scarpină în cur, sub pretextul că acolo i-ar durea de alţii. Aud că mai nou, chestiunea asta, pentru ei ar fi un fel de preocupare zilnică. ...Cică spre binele omului şi al poporului, în general. Că tot spre binele lui a fost şi atunci când s-a scos omul din firescul lui. Întâi şi întâi, prin '49, i-au luat la scărmănat pe cei cu fabricile, apoi pe ăilalţi cu... Au rămas mai pe urmă cei ce aveau câte un han sau vreo cârciumă mai. „Naţionalizare! Aşa se cheamă treaba mai nou făcută de partidul...!'', încerca să-mi explice tata din ceea ce nici el nu înţelesese :
- Bă, cum să-ţi spun? Cică la un adică ce s-a luat au fost date spre folosul poporului.
- Bine, mă băiete, da' şi bordelurile? - l-ar fi întrebat bunicul meu, cu gândul la aventurile din tinereţe.
- Vai de capul dumitale! Om bătrân, şi tot la destrăbălatele alea ţi-e gândul! Talpa iadului o să te mânânce! De-asta şi sfârşitul sfâşitului! - l-ar fi dojenit mamaie.
- Da! şi curvele, ca să vezi şi dumneata întorsură în istorie?! - i-ar fi răspuns tata - cică şi ele pot servi partidului şi binelui general!
Mde! - mă minunez eu acum, după ce am trecut oarecum prin timp. I se urcase şi lui, în tinereţe, politica la cap! Probabil auzise de la vreun activist al vremurilor, că până şi Platon ar fi pus problema comunizării femeii. Dar una a zis geniul Antichităţii şi alta au speculat cretinii modernităţii!

A doua zi din viaţa mea, când tocmai trăgeam din răsputeri să-mi dezlipesc şi eu pleoapele şi să trag cu ochiul prin prezentul istoric, s-a colectivizat şi pământul, nu înainte de a-l întovărăşi, că tot uitaseră să mai plece de pe aici to'arăşii. E, şi voi, cum care? Ăia din răsărit, veniţi călare pe tancuri, cu sfârşitul începutului! Nu, nu înjuraţi că şi latifundiarii de acum, tot un drac bălţat, numai că se vor a fi umani! Din câte ţin minte şi comuniştii doreau aceeaşi chestiune! Producţii şi iar producţii la hectar - zic regimurile politice, oricare ar fi în vremuri. - ...spre îndestularea păcătosului de oriunde ar fi pe faţa pământului! Aiurea! Rabdă ăia de prin Africa, de prin India sau de te miri unde, încât te apucă plânsul. Ieri, alalteri, pământul la colectiv, azi, într-un fel de asociaţii, spre încasarea subvenţiilor de la statul român. Altfel nici că ar avea cum. Ţăranul stă cu coşciugul în pod sau pe capul prispei şi îşi urează singur ,,drum bun!" Casele stau şi ele într-o rână, gata, gata să apună. Ce să mai vorbim, mă fraţilor, de satul românesc s-a ales praful! Simt cum mă apucă plânsul, însă cu ce folos? Mă rog, trebuie să vă spun că de evenimentul ăsta, cu luatul pământului, atunci, cam pe la începuturile colectivizării, nu au scăpat nici bunicii din partea mamei. Ba mai mult, ca să-şi bage minţile în cap, i-au mai şi scărpinat niţel cei angrenaţi în treaba cu scărpinatul, apoi i-au trimis tocmai în Bărăgan. Mai pe româneşte, i-au mutat cu domiciliul forţat de la conacul mehedinţean, într-o groapă acoperită cu ciulini, undeva, dincolo de Ciulniţa. Un loc unde nici dracu nu îşi putuse înţărca iapa, din cauza vânturilor ce spulberau iarna totul, în calea lor. Târziu, într-o toamnă, când au văzut că nu dau ortul popii, deşi încă năuci, bieţii mei bunici şi-au zidit un fel de semibordei, o cameră şi un fel de vatră, din chirpici, nişte pămânţoaie din lut galben, amestecat cu paie şi ierburi. Când s-a pus frigul şi au făcut în cocioabă focul, a răsărit şi grâul sălbatic, şi buruienile pe pereţii încă umezi. Afară, în câmp, urlau lupii, zbierau vulpile, croncăneau cârduri de ciori şi mârâiau cine mai ştie ce alte arătări... Strânge hrană, rădăcini, că altceva ce, de te miri unde, dacă poţi? În acelaşi timp, pe străzile capitalei, la marile manifestări, se striga în gura mare: Stalin şi poporul rus fericirea ne-a adus?!"
- Rabdă, omule, că de-aia ţi-a fost dată răbdarea! - îl tot domolea bunică-mea, pe bietul tataie. A răbdat el, au răbdat şi alţii din cauza fanatismului, de parcă istoria omului ar fi fost şi încă mai e doar venire şi ieşire din lume prin răbdarea vărsării de sânge. De-asta ar zice unii şi acum că iadul e aici, pe pământ, şi nu pe cine mai ştie ce lume! Mda! Când dădea, la câţiva paşi de bordeiul lor, în laţ, vreo dropie sau vreun iepure, era mare sărbătoare.
- Aia hrană sănătoasă, aia ecologie! - au încercat a mă lămuri ecologiştii de astăzi. Politică! Şi aci, în politică, e la fel. Totul e să fii mârlan şi să şti a o întoarce din vorbe. Că de spus oricum nu ai nimic a spune. Vai de mama ei de ecopolitichie! Bă fraţilor, când te bagi în tagma ăstora, nu mai merge aşa, cu una, cu alta. Îţi pui laurii pe frunte, te umpli de merite, îţi asumi nişte atribute şi minţi... Bă, minţi până şi pe cei din groapă, de mii de ani morţi. Apoi te pui pe furat. Şi furi, nu te încurci, furi până ajungi la a-ţi fura căciula! Abia atunci mai faci un popas cât să-ţi muţi agoniseala, ehe, tocmai la dracu în praznic, apoi „trai, nineacă!" pe banii poporului, că jupân' Dumitrache, personajul maestrului, între timp, a dat ortul popii. A dat, că avea cui, nu ca cei din Bărăganul nostru, pe vremea colectivizării, când muribundul musai să-şi citească singur slujba înmormântării înainte de a închide ochii. Dar asta e! Vremuri şi vremuri! Tot timpul, ca într-un blestem. Aceeaşi Mărie cu aceeaşi pălărie! Sub ea am rămas tot noi, ăia de dinaintea lui Noe. Şi atunci mă întreb: la ce folos potopul? E, uite aşa ca să se mai sperie prostimea, cum se sperie acum, când manipulatorii pun pe ecranul televizorului acţiunile D.N.A.-ului.

Doamne, cât circ?! Tot ca pe vremea anticilor, pe când la Roma, ţâşnea sângele din pieptul gladiatorilor. Numai că atunci, şi circul, şi pâinea erau gratis. În plus, sclavii, în arenă, deveneau liberi. Suflete spre cer! Doamne, ce libertate? Şi afaţi că era câtă vreme sărmanii stăteau clipă de clipă cu moartea în sân. Tot ca şi acum! Cu toate astea, de imperii tot praful şi... Ieşirea din firesc, mai întâi bate la ochi, deranjează, supără, apoi foc, fum, scrum şi pulbere. Mda! Şi uite aşa o să se supere iarăşi Dumnezeu şi iar o să dea cu potopul. Dacă nu o da careva cu vreo ghiulea de curând botezată. Cică de data asta chiar ar spăla păcatele! Bă, vedeţi-vă dracu' de ale voastre! Că de spălat nu prea mai e ce! S-a ales praful şi de de trup, şi de suflet, şi de toate câte au fost lăsate pe pământ. Omul nu mai e om, grâul nu mai e grâu... Nici chiar iarba nu mai e iarbă. Din ea au dispărut până şi aglicele ce parfumau fânarul din spatele curţii. Lăsaţi-l pe Cel de Sus, că are el grijă! Apoi în Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul e prescris totul. Trecerea prin foc! Noi am vrut-o! Dacă va trebui să trecem, trecem. Probabil, musai să fim într-o zi şi fum şi scrum, şi numai după ce vom trece iar prin vămile cerului, abia atunci pacea de mii de ani despre care încă se pomeneşte. Cât s-o mai pomeni şi ea că prea cântă şi zi şi noapte cucuvelele! S-au înmulţit şobolanii, şoarecii, hârciogii... Cu alte cuvinte, prea s-au înmulţit toţi ăştia ce doar ronţăie şi nu pun nimic la loc! „Ehe, bă nene! - vorba lui moş Pătru - după ce că nu eram cine ştie ce din cei cu frica de Dumnezeu, s-au dus şi ăia. La vremurile de acum, unii grohăie, alţii gem sub povara zilei... Nu mai e omenie, nu mai e nimic!"

Dragii mei, ar fi multe de zis, însă nu prea mai e vreme. De asta zic, să mă întorc la primele mele zile şi să vă spun că în ciuda a orice, pe atunci, când m-a adus Dumnezeu şi pe mine în lume, ceea ce era rânduit se făcea cu sfinţenie. Din câte mi-a spus moaşa mea, mai târziu, că de ţinut minte nu prea mai ţin, însă de ştiut ştiu. Doar ce plecaseră lăutarii şi adormise tata beat de bucurie, că mă făcuse pe mine, şi spre miezul nopţii când el sforăia, au intrat pe geam ursitorile. Ce să vă spun? Parcă le ştiam de undeva. De-asta nici nu m-am speriat, chiar dacă şi mama, şi moaşa dormeau, însă ele, înainte de a se culca, arajaseră masa, semn că le aşteptau. Pe masă, trei farfurii din porţelan. Piese scumpe, aduse de tataie, din partea mamei, tocmai de la Viena, trei tacâmuri din argint aurit, câţiva bani din argint şi un galben din salba bunicii, un „Franz Joseph", scos, pe moment, de sub tocul uşii, unde fusese ascuns. La mijlocul mesei, între farfurii şi tacâmuri, un fuior de lână, altul de cânepă, o carte, un pahar cu apă şi o oală cu vin.
- Ancuţo, fată, ascultă-mă, lasă aşa, dacă o fi şi o fi, măcar să mai uite de necazuri! - îi zisese moaşe, maică-mi ce se împotrivise la măsura cu băutură - tu nu vezi ce vânzoleli?! Tâlharii ne-au scos din timp, din vremuri. Of, iar ăsta al tău?!... Fănică?! Lasă-l păcatelor! Decât cu ăia de dinainte... Cu legionarii? Până acum îl împuşcau fără să-l judece. Ca pe Chirţu... Mai bine cu ăi...
- Auzi tu, nici cu ăia, nici cu ăştia!'' - s-a împotrivit moaşe-mea.
- Atunci cu cine, că de unul singur n-ai cum răzbii? s-a arătat, pe moment, nedumerită, mama.
- Cu Dumnezeu, fată, cu Dumnezeu!
- Mda! Ce să mai zic? - s-a arătat iarăşi încurcată, mama, moţăind.
- S-a luat după ei... apoi tu nu vezi că ruşii sunt la noi... O şti el ce face! - a intervenit ea convinsă de faptul că doar cu cel ce se cununase o să aibă un rost în viaţă.
- Mda! - le-am aprobat şi eu, de unul singur, în încercarea de a nu băga prea mult în seamă vremurile ce încă nu-mi erau la îndemână. Revin! Cum vă spuneam, ursitorile au venit, mi-au făcut cu ochiul, m-au sărutat pe frunte, una chiar mi-a şoptit ceva la ureche, apoi au ieşit pe unde au intrat şi duse au fost în lumea ursitorilor. Am rămas meditativ, cu degetul în gură, în încercarea de a ghici cumva gustul vieţii de aici, însă sforăitul celor din jur m-a adormit. M-am trezit în ziua următoare supărat foc pe faptul că trebuia să iau iarăşi o zi de la capăt. O zi în care trebuia să învăţ a trăi şi a muri în acelaşi timp. A muri în primul rând! Din câte mi-am dat seama, nimic complicat! Moartea înseamnă ardere şi re-întoarcere. Fiecare din cei ce erau deja aici, pe pământ, veniseră şi se reîntorceau, unul după altul, după trecerea prin focul devenirii. Că omul tinde să devină! Doar unii! Pentru cei ce merg aşa cu capul între umeri, foc şi atât! Mai complicată mi s-a părut cealaltă chestiune. Să învăţ lumea în care abia crăpasem ochii?! M-am tot zbătut, am pus ochii pe tavanul camerei, ca pe o carte deschisă pe boltă cerească şi am încercat să-mi reamintesc din cele deja ştiute: azi, ce este una, mâine, ce înseamnă alta... La prima vedere, mi se părut că tot învăţatul meu însemna reamintire, însă mai târziu mi-am dat seama că era un fel de uitare sau mai degrabă o înmuiere a luminii din care venisem întru-un fel de mâzgă a vremurilor de pământeni trăite.
- Asta e! - mi-am zis a nu ştiu câta oară în ideea de a trece în rând cu semenii. Asta e! -mi-am zis, însă odată întunecat, cu greu îţi mai luminezi minţile. Şi cel mai greu în viaţă e să tot orbecăi fără a şti încotro! - am repetat în timp ce mă cuibăream lângă sânul mamei, în încercarea de a-mi recăpăta ştiutul.

Ce să vă mai spun? La început de drum, în lume, cam toate de-aiurea! Expresia „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră, ca să stăpânească peste...", mi se pare doar o frază din Biblie, câtă vreme povestea cu făcutul e doar ceva abia intuit pe parcursul marilor dezbateri ştiinţifice, iar partea cu stăpânitul „peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste toate dobitoacele" [...] este la fel de greu de conceput, cât timp, la vremurile de acum, doar unii stăpânesc, iar alţii doar cerşesc. Cerşesc ziua în care trăiesc, o cerşesc şi pe cea de mâine şi tot aşa rămân doar un fel de cerşetori ai zilei. Atunci, imediat, după ce mi-a şoptit una dintre ursitori, nu am idee dacă aveam să fiu deja trecut pe vreuna din liste: a celor ce stăpânesc sau a celor ce tot stau cu mâna întinsă, la mila mitocanului sus pus! Cert e că între şi între, mai circula foaia cu muritorii în rândul lumii. Şi totuşi, nu! Nu eram pe niciuna dintre ele. Atunci, în primele zile de viaţă, încă nu aveam un nume. În consecinţă, cred că nici măcar cei din slujba Domnului nu ştiau unde a mă înscrie. Abia după o oarecare învoială a mamei cu cei ce aveau să mă boteze, mi s-a spus... Nu mai repet. Mă ştiţi voi! Pentru unii, cică aş fi pâinea lui Dumnezeu, pentru alţii, doar dracu' gol. Cam pe la mijloc, între ei, sunt şi din cei ce amestecă chestiunile în virtutea firescului pământesc, însă... Ce pot să zic?! Îmi aduc aminte tot de una a lui moş Pătru: „când hoţ pe hoţ s-a înşelat şi dracu' s-a mirat!" Mda! Acum, cel puţin pentru mine, stăruie o mare nedumerire: o şti oare dracul să se mire?!

footer