Revista Art-emis
Săru’mâna, doamnă Zebacinski! PDF Imprimare Email
Marian Ioan   
Miercuri, 14 Septembrie 2016 13:44

Marian Ioan, art-emisÎn primii ani ai șederii noastre în Podari, împărțeama casa în care locuiam cu familia Zebacinski. Era o casă tip, așa cum erau toate casele din zisa „colonie muncitorească" aflată chiar în curtea fabricii de ulei la care lucra tata. O casă cu două apartamente identice, cu pod, cu beci. Doar un perete ne despărțea. Iar în curte, pe vremea aia, "gard despărțitor" era o noțiune necunoscută. Numai florile din fața ferestrelor care dădeau spre aleia principală ni le puneam fiecare separat, deși și asta se discuta în prealabil, ca să se armonizeze. Dacă cei de la O.N.U. ar fi fost realmente interesați să definească buna-vecinătate, era suficient să se uite la cele două familii vreo jumătate de an și să noteze ce văd. De exemplu, să-și fi notat cum se ducea o porție din ce se gătea mai bun în familia noastră, la familia Zebacinski, dar și invers. Sau cum își lăsau copiii unii la alții, atunci când treburile îi obligau să plece de acasă și nu-i puteau lăsa singuri. Nu știu cum ajunsese familia Zebacinski acolo. El era polonez, iar ea era bucureșteancă. Adeseori, seara, tata juca șah cu domnul Zebacinski. Așa am învățat eu cum se mută piesele la șah, holbându-mă la nesfârșit la ei. Mai mult de atât n-am știut niciodată, pentru că tata era incapabil să explice de ce, și cum, face el ce face, atunci când făcea ceva. Din punctul ăsta de vedere, cred că pe mine nu m-a făcut cu mama, ci cu... un indigou. Cum se întâmplă în viață, din motive pe care nu le-am înțeles niciodată, cele două familii se mai și ciondăneau. Fie se certa mama cu doamna Zebacinski, fie tata cu domnul Zebacinski. La cum îi știu și pe unii și pe alții, sunt absolut convins că motivele de așa zisă ceartă erau din alea de care ar fi râs și un pisoi, dacă l-am fi avut. În perioadele de ceartă, care se încheiau tot cum au început, adică fără să se știe de ce, sau din cauza cui, cele două cupluri mature nu-și vorbeau. Într-una din zile, într-o perioadă în care ăi bătrâni erau certați, mergând cu tata pe alee, am trecut pe lângă doamna Zebacinski. Nici tata nu a salutat-o, nici doamna Zebacinski n-a zis nimic. Eu, am făcut și eu ca tata și am tăcut. După doi pași tata mă întreabă
- De ce nu i-ai zis săru'mâna lu' doamna Zebacincki?.
- Păi nu sunteți certați?! i-am răspuns eu, mirat de asemenea întrebare.
- Păi, te-ai certat tu? Du-te de-i zi săru'mâna femeii! mi-a replicat tata, provocându-mi o mirare și mai mare decât prima întrebare.

Să n-o mai lungesc, de câte ori s-au mai certat, eu eram răsfățatul familiei Zebacinski, pentru că le ziceam săru'mâna, deși cu ai mei nu se salutau și nu-și vorbeau. Cred că în manifestarea afecțiunii lor față de mine se ascundea și regretul că s-au certat cu ai mei și dorința de a se împăca. De-abia acuma îmi dau seama ce reacționar, ce retrograd, ce înapoiat era tata. Că, dacă era și el din ăștia mai moderni, mai democrat, m-ar fi pus să-i dau în cap doamnei Zebacinski întrucât se certase cu el, chiar dacă nu-mi făcuse mie nimic. Consecința, desigur tot democratică, ar fi fost că domnul Zebacinski mi-ar fi dat mie în cap, mama i-ar fi dat lui, apoi Nuți, fata mai mare a Zebacinștilor, i-ar fi dat în cap lui soră'mea, iar tata ar fi călcat-o în picioare pe Nina, fata mai mică a familiei Zebacinski. Da' noi n-am știut să fim democrați! Noroc cu cei actuali că întrețin flacăra democrației, și ne împing de la spate să ne luăm la bătaie cu toți, invocând ce le-au făcut ei înaintașilor noștri acum 300 de ani, sau acum 100 de ani, sau măcar ce le-au făcut pecenegii din care se trag ei, pecenegilor din care ne tragem noi.
Săru'mâna doamnă Zebacinski, acolo unde vă aflați! S-a întâlnit domnul Zebacinski cu tata? Au pus de un șah acolo unde stau ei acuma, pe ... steaua fără nume?!?
N.B. Acestui text am vrut să-i pun titlul „Steaua fără nume", dar mi-a fost teamă să nu mă atace propovăduitorii vrăjelii politice căreia ei îi zic plagiat, fără să știe ce-i aia. Mă băgau că l-am plagiat pe Mihail Sebastian, deși n-ar fi știut să spună cine este Mihail Sebastian, și ar fi adus și un martor ocular care m-a văzut cu ochii lui când îl plagiam eu pe Mihail Sebastian chiar în metrou.

P.S. Am curaj să fac pariu că acest text nu va fi preluat/promovat de nimeni. Sau, dacă va fi, cu siguranță va fi însoțit de observații critice, de trimiteri la istoria neamului, la doctrine politice, la sacrificiul soldaților români. Nu m-aș mira dacă s-ar face trimitere și la sacrificiul soldaților români care au murit în Afganistan și în Irak, deși „tata nu s-a certat niciodată nici cu afganii, nici cu irakienii". Iar la adresa mea vor fi folosite și epitete de care n-am mai beneficiat până acum, deși am o colecție impresionantă de aprecieri, care mai de care mai contradictorii și mai fără legătură cu mine.

footer