Revista Art-emis
În vizită la socrii-mari PDF Imprimare Email
Marinela Belu-Capşa   
Vineri, 22 Aprilie 2011 20:23
In vizita la socrii-mariÎn anul acela era sărăcie mare. Secetă, foamete,suferinţă. Geta şi Nicolau locuiau într-o casă mică dar cochetă , într-un cartier curat şi liniştit, nu departe de uzina Electroputere, unde lucrau amândoi. El era dirijorul fanfarei, cânta şi la saxofon, ea muncea ca bobinatoare într-o hală uriaşă, unde erau asamblate locomotivele Diesel. Se cunoscuseră la un bal dat în cinstea muncitorilor fruntaşi, când el a cântat câteva cântece patriotice. Geta participa în calitate de reprezentantă a femeilor şi, fiind o femeie tare frumoasă, i-a atras atenţia profesorului care s-a îndrăgostit imediat de ea. Necazul era că el avea patruzeci de ani şi ea doar douăzeci. A cucerit-o cu vorba blândă, caldă şi cu faptul că avea casă în oraş. Tare supărat a fost tatăl Getei când a auzit că vrea să se mărite cu un bărbat de aceeaşi vârstă cu el. Când s-au cununat, nici maică-sa, nici taică-său nu s-au dus la Sfatul Popular, le era ruşine de ce-o să zică lumea, dar ei s-au căsătorit fără să ţină cont de gura lumii, se iubeau şi gata. Nicolau era foarte atent cu tânăra lui nevastă cu care se plimba mândru prin parc, ţinându-se de mână, atrăgând privirile mirate ale trecătorilor; zilnic îi aducea flori, o ajuta la treburile casei, păcat că era cam zgârcit şi gelos. Ceea ce îl necăjea mai mult era faţa tristă a soţiei lui căreia, cu timpul, îi era tot mai dor de părinţii pe care nu-i mai văzuse de când se măritase, şi înţelegea că trebuie făcut cumva să meargă la ei, în vizită.

Părinţii Getei locuiau într-un sat frumos de câmpie, la câţiva km distanţă de oraş şi până acolo trebuia să meargă cu trenul. Deşi era o toamnă rece şi ploioasă, Nicolau s-a hotărât să plece în sat la socri, să stea de vorbă cu ei, să-i convingă că el o iubeşte foarte mult pe fata lor, că face totul ca ea să fie fericită şi că nu trebuie să ţină cont de diferenţa de vârstă dintre ei, fericirea lor contează. Zis şi făcut. Timid, şi-a anunţat soţia că vrea să meargă în vizită la socrii-mari, ceea ce a bucurat-o foarte mult, dar nu a avut curajul să-l însoţească, pentru că îi era ruşine de ce o să zică lumea din sat când o va vedea cu un bărbat aşa de bătrân. „Mai bine să se ducă el singur să vadă cum stau lucrurile"şi-a zis în gând. Deja îşi închipuia vecinele cu capul agăţat în gard, privind curioase şi bârfind:
- Cine e, fă, ăla care a intrat la Nea Gheorghe?
- E gineri-său, ăla de la Craiova, bărbatul Getei.
- Aoleu, biata fată, ce i-o fi venit să ia unul aşa bătrân! Ea e frumoasă, tânără, câţi băieţi din sat n-au peţit-o, dar ea nu, că se duce la oraş. Şi uite cu ce s-a ales!
- Ce-o zice Nea Gheorghe când l-o vedea? Poate îi dă vreo două şi-l alungă din casă!...şi tot aşa vor cleveti femeile pe seama lor, îşi imagina ea cu ciudă în suflet şi nu i-a spus nimic lui Nicolau, l-a lăsat să se descurce. „Ştie el ce face. Cu mine se poartă frumos, mă alintă, îmi face toate poftele, am tot ce-mi trebuie, ce ştiu ele, femeile de la ţară!?!"se încuraja Geta. „ Tata se va purta frumos cu el, chiar dacă e supărat pe mine, mama îl va pofti la masă, o să iasă bine...şi apoi o să mă duc şi eu acasă să-i văd. Dar ce să le trimit, că nu prea am ce!? Poate nişte pâine, câteva conserve, ceva de mâncare, cu seceta asta, acolo în sat la ei precis n-au de nici unele!" Seara, când s-a întors de la fabrică, l-a găsit pe Nicolau cu bagajul făcut. Umpluse un geamantan mare, de nu-l puteai ridica. Văzând că bărbatul era atât de atent cu părinţii ei, l-a privit cu multă dragoste şi
i-a mulţumit sărutându-l cu foc, spre încântarea lui.

A doua zi, pe o vreme friguroasă şi umedă, Nicolau a plecat cu noaptea în cap să prindă trenul, târând după el geamantanul cel greu. În compartimentul personalului erau un frig şi o mizerie de la seminţele de floarea soarelui aruncate pe jos de călători, încât a stat mai mult pe coridor, plimbându-se de colo până colo să nu îngheţe. Mai rău a fost când a sosit în sat pentru că de la haltă până la casa socrilor era distanţă mare, aproape un kilometru, aşa că s-a luptat mult cu bagajul lui, care-i rupea mâinile. Se uitau ţăranii cu mirare la el: „Ce-o căra omul ăla, se vede că vine de la oraş, noroc de Nea Gheorghe, are ginere harnic, cam bătrân, dar bun." Şi transpirat tot, cu dureri de spate şi cu inima bătând rău a ajuns acasă la socri. Aceştia, miraţi, l-au primit în curte, doar nu era să se facă de râs în faţa vecinilor care şi apăruseră pe la gard.
- Sărut mâna! şi-a salutat politicos soacra, o femeie simplă, harnică şi cu priviri vioaie.
- Bună ziua! s-a întors apoi către bărbatul care părea de-o vârstă cu el. Am venit să vă cunosc, să mă cunoaşteţi, ne pare rău că n-aţi fost deloc pe la noi! Getuţei îi e dor de dumneavoastră, şi a întins mâna să dea noroc cu tatăl socru. Socru-său îl măsura de sus până jos şi-l cântărea din priviri, cu căciula trasă pe ceafă, făcându-se că nu vede mâna întinsă.
- Dacă îi e aşa dor, de ce n-a venit Ea pe-acasă? Îi e ruşine cu noi, ăştia de la ţară? i-a răspuns ironic Nea Gheorghe.
- Ştiţi, Geta are un program fix, nu poate pleca de la lucru, vă rog s-o înţelegeţi. Eu, ca profesor, am mai mult timp liber, a căutat s-o scuze, schiţând un zâmbet, apoi a rugat-o pe soacră să golească undeva ceea ce era în geamantan, deschizând clapele şi ridicând capacul.
Cei doi au rămas înmărmuriţi, privind holbaţi: în ditamai valiza erau câteva kilograme de cărbuni, rotunzi şi negri.
- Pe sărăcia asta n-am ştiut ce să vă aduc şi , ca să nu vin cu mâna goală, am adus nişte cărbuni de foc. Aşa n-o să zică vecinii că am venit cu mâinile în buzunar. Unde să-i pun? s-a explicat, frecându-şi mâinile, mulţumit de gestul lui.
Neştiind ce să facă, să râdă sau să înjure, Nea Gheorghe l-a lăsat pe Nicolau în mijlocul curţii, lângă valiza lui, şi a ieşit la poartă, altfel ar fi făcut scandal: „Ăsta ne crede proşti sau ce-o fi în capul lui, tâmpitul dracului! Uite cu cine s-a procopsit deşteapta de fie-mea! Auzi, să nu vină cu mâna goală...!"
- Ei, Nea Gheorghe, ţi-a venit ginerele de la oraş! l-a luat în primire un sătean, curios foc şi invidios pe norocul vecinului. Da ce v-a adus, bre, că trăgea de geamantanul ăla parcă avea pietre de moară în el?
- Mai nimic, bă, mai nimic. Un viţel gras, aşa ca tine, să ne ajungă toată iarna! Nu vrei şi tu o bucată? Vezi să nu mori de curiozitate! i-a răspuns cu năduf, scărpinându-se după urechi, întorcându-i spatele şi intrând în grădina casei unde tocmai atunci avea de îndreptat nişte araci la vie... footer