Revista Art-emis
Studiu: veşnicia PDF Imprimare Email
Medic Claudiu Popescu, Doctor în Ştiinţe Medicale   
Miercuri, 13 Aprilie 2011 20:41
Popescu Claudiu(Crochiul ideii în patru interviuri)

Pînă şi vulpile au vizuina lor, noi de ce nu am avea? Prima casă în care am stat a fost cea a bunicilor. Era din lut, construită pe la 1800 şi ceva. Ce mare mi se părea! Uriaşă. Mai e şi acum pe deal, lîngă vie, dar e dărăpănată. Aşa se întîmplă cînd nu trăieşte om în ea. Nu degeaba zice lumea că omul sfinţeşte locul. Aşa e, am văzut chiar eu. Cînd pleacă cineva din casa lui, începe să se urîţească, parcă îşi pierde viaţa. Şi nu e că nu mai munceşte şi nu mai face curat în casă. Cred că şi dacă ar veni cineva o dată pe săptămînă să îngrijească o casă părăsită, tot ţi-ai da seama că e părăsită. N-aţi văzut cum întinereşte o casă cînd se mută cineva în ea, parcă ia şi ea din viaţa omului. Era aici mai la vale o vecină, îi zicea Ileana, după ce i-a murit bărbatul, s-a prăpădit şi ea la cîteva luni; copiii plecaţi la oraş, nu am mai ţinut de casă, şi la o lună i-a căzut acoperişul, aşa de unul singur. Ţin minte, eram angajat, cînd s-a aciuat în casa Ilenei un amărît. Ei, aşa fără acoperiş cum era, puteai să juri că e suflet de om în casă! Vedeţi? Acuma nu ştiu eu cum e, felul în care omul dă din viaţa lui casei în care stă, dar una ştiu, că atîta cîtă viaţă ai în tine se vede şi în casa ta şi dacă ai trăi veşnic, ţi-ai lua şi casa după tine.

(cultivatorul G. I., fragment de interviu realizat cu ocazia tîrgului de vară din Târgovişte, GamaTV, „Ştiri", ediţia 15.07.1995)

Da, este adevărat, problema este mult mai complexă şi trebuie abordată multidisciplinar, atît în conţinut, cît şi ca metodă. Cuantica a forţat ştiinţa contemporană să admită că există ceva peste o anumită limită de mărime sau de proces, ceva despre care nu numai că nu ştie nimic, dar nici nu poate şti, folosind metoda ştiinţei: observaţie, raţionament şi experiment. Nu vreau să intru în detalii, să nu vă scadă audienţa. Ca să vă răspund la întrebare, trebuie totuşi să precizez că se poate concepe lipsa timpului, dar nu ştim dacă lipsa lui echivalează cu eternitatea, deoarece acest ultim concept e primul care iese din aria ştiinţei. Dacă în spatele proceselor fizice stă ceva incognoscibil şi atemporal, e logic să gîndim că şi în spatele vieţii omului, care, conform observaţiei, derivă tot din nişte transformări, stă ceva asemănător, ce nu poate fi cunoscut din interiorul ei şi ce iese din timpul ei. Singurul lucru pe care îl poate afirma ştiinţa despre acest ceva este că indubitabil conţine informaţie.

(fizicianul I. H., fragment de interviu realizat în cadrul emisiunii „Ştiinţa pentru noi", TelePlus, 5.09.2005)

Nu, aici vă înşelaţi, iertaţi-mă, ortodocşii nu resping ştiinţa şi nici roadele ei. Spunem doar că mai există ceva în plus, cunoaşterea nu e un scop în sine, ci un mijloc către ceea ce o depăşeşte. Aţi pomenit de veşnicie. Ei bine, veşnicia este peste tot. Ştiu că e greu de crezut, mai ales în lumea aceasta mereu grăbită, în care fizica a arătat clar că totul merge spre dezordine. Duhul lui Dumnezeu se află în toate, spune înţelepciunea lui Solomon. Lumea pe care o vedem, aşa rea cum o facem noi, este totuşi ţinută de nişte energii necreate, nişte raţiuni. Fiecare lucru are o picătură de veşnicie, iar sufletul care s-a deprins să o vadă, nu numai că trăieşte în pace cu toate şi este fericit, dar ştie de la Cine vine, cu „c" mare. Aşadar, Dumnezeu este prezent în tot, afară de păcat, deci iată de ce spun că veşnicia este peste tot. Chiar sufletul nostru este veşnic, tocmai de aceea ştie să-şi facă propriul trup şi să-l alcătuiască în pîntecele mamei, pentru că i s-a poruncit, aşa e firea lui am putea spune. De aici trebuie să ne dăm seama că sufletul vieţii noastre este din afara acestei lumi, anume din felul cum omul, prin exercitarea capacităţilor sufletului său, reuşeşte să schimbe materia din jurul lui.

(preotul M. C., fragment de interviu realizat cu ocazia lansării cărţii domniei sale „Religia şi Ştiinţa: dialog deschis", TVPublic, „Jurnal", ediţia 24.01.2000)

Să înţeleg că nu trebuie să fie imaginar. Bun, încercăm un monolog cu o persoană adevărată, în sensul că ea are trup, are suflet şi există nu numai în mintea mea. Am înţeles, poate fi chiar iubita mea. Iată. Am învăţat să privesc ochii aşa cum înţeleptul priveşte cerul şi cum cercetătorul priveşte proba. De aceea nu sînt un poet blînd. Pentru că am puterea să hotărăsc latura poligonului vieţii tale la fiecare frîngere. Uimirea şi teama se scriu pe cornee. Iubirea pe cristalin. Adevărul, cauza şi emoţia însă se ascund mai adînc, în negrul luminat al ochiului tău viu. Prin el privind, îţi văd mişcarea şi programele ei, trec prin tine la cei din urma ta, te individualizez în mulţimea vieţilor care s-au continuat în tine, te abstractizez într-o fire eternă. Da, fiinţa ta nu minte: nu ai niciun timp în veşnicie, poate o secundă cît ai coborît. Nu te ascunde, nu vreau viaţa ta, ci doar să ştiu că nu vei greşi în acest nod îngust al timpului, că nu te vei face vinovată de oprirea veşniciei la ora alegerii.

(poetul C. R., fragment de interviu realizat în cadrul simpozionului „Ars Magna", Radio România culturală, „Actualitatea", ediţia 15.03.1998)

© Claudiu Popescu
16.09.nouă footer