Revista Art-emis
Trei magi PDF Imprimare Email
Medic Claudiu Popescu, Doctor în Ştiinţe Medicale   
Sâmbătă, 09 Aprilie 2011 21:54
Popescu Claudiu(după cuvintele XLVIII, 21; LXXXI 6-7; VIII, 5-6)

I.
Leonid a fost cel mai puternic bărbat pe care l-am cunoscut. A luptat alături de tatăl meu pentru întregirea neamului în primul război. Îmi povestea că dacă Leonid apuca să intre în vreun tranşeu inamic sau în vreo întăritură de mitraliori, nu mai scăpa nimeni. Făcea minuni cu armele. Nu omorau şobolanii, puricii, broaştele, foamea, schijele sau gloanţele la fel de repede ca el. Fusese împuşcat de trei ori şi înjunghiat, dar ceruse de fiecare dată să fie trimis înapoi pe prima linie. Am şi o fotografie de pe front împreună cu tatăl meu: Leonid e cu un cap mai înalt, îşi ţine puşca Steyr ca pe o bîtă şi arată cu mîna cealaltă către cîmpul din spatele lor. După război, s-a întors la pasiunea lui, îmblînzitul animalelor. Lucra numai pentru case regale şi pentru cei mai bogaţi boieri şi industriaşi ai Europei libere. Făcuse nenumărate excursii de vînătoare în Africa şi în Australia. Nu se dădea înapoi din faţa niciunei bestii, pe toate le cuminţea cu forţa lui de Samson. Se spunea că s-a luptat cu un leu, care a apucat doar să-l zgîrie pe spinare. Despre crocodili spunea că sînt cele mai proaste fiare, adesea ţinea cîte unul de coadă învîrtindu-se odată cu el şi lovind-l cu bocancul peste bot. Ura şerpii mici şi veninoşi, călcîndu-le capul pe unde-i găsea. Nu avea cîini în curtea casei, ci un urs brun, pe care-l educase de mic, nu fără accidente. Pe cît era de neînfricat, pe atît i se dusese vestea de mare petrecăreţ. Cînd îl supăra cineva, nu ezita prea mult şi-i arunca o lovitură ca muşcătura de viperă. Se năpustea peste cei care-l supărau ca un taur înfuriat şi lua ce i se cuvenea ca un lup lacom. Nu prea ştia să danseze, dar iubea muzica de pahar şi sărea pe ritmul ei ca un măgar încăpăţînat. Cu femeile era la fel de voinic, necheza după ele ca un armăsar la curse. La mîncare era mai lacom decît porcul scăpat între dovleci. Dacă era supărat de ceva, era la fel de ranchiunos ca un cîine care-şi păzeşte osul. Mulţi îl strigau numai cu porecla de Junglă, care-l enerva la culme. Dar cu adevărat tulburat a fost cînd a vrut să meargă la o nuntă, iar preotul de acolo nu i-a dat voie să intre în biserică, zicîndu-i: „Îmblînzeşti sălbăticia animalelor, dar te sălbăticeşti din blîndeţea ta; faci ca fiarele să semene cu oamenii, iar pe tine te pui în locul lor. Om cu raţiune, în cinste fiind de la Dumnezeu, n-ai priceput; te-ai alăturat dobitoacelor celor fără de minte şi te-ai asemănat lor! Cînd ţi-oi îmblînzi mînia, atunci să cauţi să intri în casa Domnului!".

II.
David a fost cel mai apreciat filosof din ultimii treizeci de ani. Am lucrat şi eu împreună cu el, pe vremea cînd edita revista Eunoia. Am şi o fotografie din redacţie: David stătea la birou, cu maşina de scris în faţă, ţinea o coală albă în mînă şi cu cealaltă arăta spre tîmplă. Deşi publicase multe dizertaţii şi compendii de specialitate, era cunoscut şi de publicul larg datorită apariţiilor sale de la televiziune şi mai ales datorită curajului său de a reproşa politicienilor lipsa lor de principialitate. Catedra de la facultate, unde prinsese de tînăr postul de conferenţiar, i se potrivea ca o mînuşă. Se strîngeau să-l asculte şi studenţii altor facultăţi. Nimeni nu-i rezista argumentaţiei ineluctabile. Raţionamentele sale erau adevărate opere de artă, magii de cuvinte. Ca vorbitor, era egalat poate doar de cei zece oratori ai Aticii la un loc. Cartea care a cîştigat respectul mediului academic a fost un tratat de morală, atît pentru conţinutul său, cît şi prin formă, fiind scrisă ca o piesă de teatru, în care diferiţi oameni discutau chestiunile legate de subtilităţile spiritului şi de contemplaţie. Lucrase la ea şapte ani. Ştia foarte bine de exemplu că virtuţile stoicilor erau alegerea binelui, curajul, dreptatea şi auto-controlul, a căror existenţă intricată depindea de reciprocitate; că pentru Platon, virtutea era un scop în sine, iar pentru Nietzsche virtutea nu era nimic în sine, fiind o negaţie a realităţii. Se străduia să fie cît mai obiectiv în studiile sale, să nu se lase influenţat de opiniile predecesorilor. Pentru el, ideea de om era esenţială în orice întreprindere a intelectului, însă toate aceste excursii şi incursiuni ale minţii nu-l feriseră de tristeţe.

Încadrarea universitară, revista, editura pe care o crease, terenurile închiriate din capitală, dreptul de autor îi aduceau un venit decent. Mesele de la restaurant îi dădeau ocazia să vorbească, la cererea prietenilor, despre virtuţi, cum ar fi cumpătarea şi mila. A fost odată surprins de o cameră cît polemiza cu un adversar despre solidaritatea socială, la un semafor, ordonîndu-i şoferului său să parcheze maşina pe trotuar. În cele din urmă David a obţinut şi o emisiune la postul de cultură, mai ales după ce s-a aflat că are cancer la cap. Într-una din ele, a invitat şi un preot care i se propusese, fiind şi doctor în filosofie. După cum mi-a spus neoficial regizorul de pe atunci, ceea ce a reuşit să-i stîrnească cele mai adînci întrebări şi să-i tulbure mintea lui David au fost cuvintele interlocutorului: „Vă respect pentru munca dumneavoastră, dar mă tem că e zadarnică, aşa cum sînt singur că vă spune şi conştiinţa. Aţi pierdut din vedere ce e mai important, dintr-o eroare de clasificare, căci nicio virtute nu vă va desăvîrşi singură atît timp cît lipseşte un principiu transcendent, nemuritor. Iată ce spune Dumnezeu despre om prin gura omonimului dumneavoastră: Eu am zis: «Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt». Dar voi ca nişte oameni muriţi şi ca unul din căpetenii cădeţi".

III.
Ioan a fost cel mai bun sclav al meu. L-am cumpărat ca prizonier de război, din port, de la un vînzător vechi, prieten bun al chestorului. În cetatea lui, Ioan fusese cizmar, dar de multe ori minţeau plăcuţele pe care le atîrnau de gîtul sclavilor de vînzare. Nimeni nu-l cumpăra pentru că era firav şi uscat, iar palmele erau curate, fără împunsături. Mi-l amintesc că atunci cînd roata s-a nimerit în dreptul meu, el se ruga plîngînd zeului părinţilor săi, cu mîinile împreunate, ţinîndu-şi lanţul, cu faţa plecată la pămînt. Eu socotind că e vreun învăţat, avînd nevoie pentru gramatica şi oratoria copiilor mei, l-am întrebat pe elineşte dacă plînge de frică şi mi-a răspuns că îi pare rău de păcatele lui, pe care le-a făcut în tinereţe. Pe sănătatea cezarului, dacă mai auzisem aşa ceva, deşi mai vorbisem cu doi creştini înaintea lui. Acasă, l-am încercat întîi să văd dacă ştie meşteşugul cizmăriei şi i-am poruncit să-mi facă nişte sandale noi. El mi-a zis că va împlini cu bucurie porunca şi că voi avea cele mai bune sandale dacă îl voi lăsa mai întîi singur să se roage. I-am dat o rogojină şi l-am aşezat într-un grajd vechi de cai, pe care nu-l mai deschisesem demult. Dacă Jupiter ar fi coborît prin praful pieţii lui Traian, pe gloria Romei dacă nu ar fi cerut încălţăminte ca sandalele pe care mi le-a făcut mie Ioan. L-am luat odată la cules, că nu mai aveam la vremea aceea pe cine să-mi care lucrurile şi s-a întîmplat că s-a stricat un fier la culegătorul roadelor. Nimeni nu putea să-l pună la loc, pentru că-l luasem de la un meşter briton. Văzînd Ioan că mă mîhneam mult din cauza pagubei, că aveam numai şapte zile să termin ţarina, a îngenuncheat lîngă roată şi şi-a ridicat mîinile la cer, apoi luînd fierul, a cerut să se facă un foc, a călit puţin un capăt şi l-a bătut tare cu ciocanul la locul lui, de parcă ar fi lucrat săbii toată viaţa. Atunci m-am uimit şi l-am luat deoparte să-l întreb. El mi-a mărturisit că nu era nici cizmar, nici armurier, ci fusese grămătic, precum socotisem.

Mereu mă miram de viaţa lui. Copiii mei, fiind pui de dregător, mai băteau sclavii. Şi pe Ioan l-au bătut de multe ori, îi luau mîncarea fără ştirea mea, îi făceau tot felul de înjosiri. El nu numai că nu se mînia, ci se bucura, zicînd că nu este vrednic de nicio cinste, ci ca animalele să se socotească. Auzind feciorul meu mai mare judecata aceasta, i-a dat pace şi-l urmărea să vadă ce face. Mi-a povestit că, dacă Ioan nu mînca în vreo seară, nişte păsări veneau cu poame în cioc şi i le dădeau prin acoperişul grajdului, iar cînd îi sîngera vreo rană, un bărbat strălucitor, mai frumos decît nimfele, i-o îngrijea. Sub jurămînt punîndu-l, fiul meu nu s-a lepădat de ce spusese. Atunci m-am speriat. Mă gîndeam cine este omul acesta mai bun şi mai blînd decît toate nereidele, mag al smereniei, căruia îi slujeau animalele şi toată făptura ca unui stăpîn. De parcă îmi auzise gîndul, îmi răspunse spre marea mea tulburare: „Eu sînt robul tău aici, pentru păcatele mele, dar sînt liberat al Domnului meu prin har. Stăpînul meu Hristos îmi ajută din marea Lui milă. El ne-a cheamă pe toţi în Împărăţia Sa, unde nu este nici întristare, nici suspin. Acesta este destinul omului, să se asemene cu Dumnezeu. Că zice psalmistul: micşoratu-l-ai pe om cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe el. Pusu-l-ai pe dânsul peste lucrul mâinilor Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui".
© Claudiu Popescu
04.01.unsprezece footer