Când piere de moarte bună (ce stupizenie: moarte bună!?) un om devine o amintire. Plăcută sau urâtă. Oricum, pentru cineva este un regretat. Când este ucis, un om devine caz. Un dosar şi o serie de activităţi ale altor oameni. „Cazul" se consideră rezolvat când este descoperit şi, eventual, pedepsit asasinul. Sunt, însă, şi „cazuri" rămase cu autori neidentificaţi. Atunci dosarul se consideră clasat. Şi pentru acest ultim aspect un număr de oameni (poliţişti, medici legişti, experţi criminalişti, procurori, tehnicieni etc.) au muncit. Fără rezultat. Deşi se spune că nu există crimă perfectă, sunt cazuri când criminalul dispare şi el de moarte bună, bătrân, ros de remuşcări, cu conştiinţa pătată (eventual spovedindu-se unui duhovnic şi cerându-i iertarea acelui păcat de căpetenie!), fără a mai putea suporta pedeapsa aspră a legii. Rămâne, deci, ca legea divină să acţioneze dincolo de mormânt, în viaţa de apoi. Cât timp am lucrat ca jurnalist profesionist la revista „Scutul Ţării" am răscolit prin arhivele poliţiei făcând o bogată colecţie de „cazuri". Nu pentru că un şef cu nume de băutură răcoritoare ne-o cerea (Să puneţi accent pe cauzistică! zicea Brifcor, deşi el voia să spună cazuistică!), ci pentru că lumea aceasta a contrastului, a conflictului, a luptei pe viaţă şi pe moarte dintre asasinul care premeditează fapta şi victimă care se apară neputincios, la fel ca un animal sortit sacrificiului, m-a pasionat, mi-a hrănit foamea de subiect reportericesc, epic, psihologic. Cazurile (rezolvate sau clasate) îmi stârnesc şi acum o curiozitate şi o pasiune ciudate. Mă simt ca acel puştan ce tot scăpa un tacâm sub masă ca să poată, apoi, aplecându-se pentru a-l recupera, să privească sub fusta domnişoarei de vizavi care nu purta chiloţi. E un joc al misterului, al suspansului, al tensiunii.

Am găsit motivaţii ale gestului nesăbuit dintre cele mai stranii. De la răzbunările pricinuite de trădarea în dragoste ori în căsnicie la acţiunea punitivă ca rod al devianţei, de la miza materială la asasinatul ritualic, toate „cazurile" au un ce, o particularitate, un ceva specific. Nimic n-ar trebui să pară anormal. Chiar anormalitatea este un aspect al normalităţii, cum incultura e o treaptă a culturii şi cum moartea e un stadiu pe drumul vieţii. Comportamentul uman ţine de o anumită circumstanţiere, de context, de stimuli. Aşa cum un motor cu ardere internă se poate opri, ori un mecanism de direcţie sau de frânare (ca să rămân tot la automobil) se pot defecta, şi „omul-maşină" (omul-robot cum am putea spune, post La Mettrie!) poate căpăta afecţiuni ce determină reacţii neprevăzute.
Acel preot care a terorizat o biată femeie până a ucis-o, chiar a fost convins că victima era posedată de diavol şi că menirea lui de sacerdot este să-i scoată dracii din trup. (Consoarta mea, atunci când mă vede chinuit de durerile poliarticulare ce nu mă lasă să adorm, aşa încât fac mişcări şi emit gemete, îmi aminteşte că ar trebui să mă adresez unui preot care să mă supună exorcizării, fiindcă supliciul reumatic este înteţit de dracii pe care-i tot invoc în înjurăturile de peste zi!) Convingeri şi convingeri. Şi, apoi, constrângerile, privaţiunile, legămintele, cutumele.

Uneori mă întreb (conclusiv!) de ce ne formalizăm că un om este ucis. Formula „moarte pentru moarte", ghilotina, inchiziţia, cruciadele şi, mai ales, sacrificiile umane pentru îmbunarea zeilor, fac parte din drumul către civilizaţia genocidului al omului modern. Inchiziţia atomică, globalizarea terorii, înfometarea unor populaţii, acţiunile beligene punitive cu victime numeroase nu sunt ... cazuri? Pentru asemenea atrocităţi nu sunt vinovaţi? Nu sunt tribunale? Nu sunt pedepse? S-a dus orice romantism, orice renaştere, orice modernism! Trăim în veacul luminilor stinse. Iluminism al întunericului. Moartea ca pedeapsă. Pedeapsa ca acceptanţă. A cinismului şi neputinţei. Moartea ca subiect de scris. Ca invocaţie şi ca evocare. Dacă nu cumva ca elogiu! „Encomioanele morţii" am notat undeva. Laus mori! Aleluia! Osana! Amin!