Revista Art-emis
Nicolae Mătcaș - Un poet de talent și un remarcabil sonetist PDF Imprimare Email
Acad. Mihail Dolgan, Chișinău   
Miercuri, 04 Noiembrie 2015 21:42

prof. univ. dr. Nicolae Mătcaş, art-emis[...] Încălecarea Pegasului de către cunoscutul lingvist moldovean Nicolae Mătcaș s-a produs destul de târziu. Ceea ce nu înseamnă, desigur, că autorul nu și-ar fi exercitat aptitudinile-i creative neîndoioase pe parcursul întregii sale vieți, publicând din când în când cicluri de versuri disparate în diverse ziare și reviste din republică. E vorba de volumele miezoase: „Surâsul Giocondei" (1997), „Trenul cu un singur pasager" (1998), „Azur" (2002), „Coloana infinitului" (2003), „Câte-s visele, multele... " (2003), „Roată de olar (2008), „Vernale ploi" (2009). Am citit aceste cărți cu o plăcere estetică mereu în creștere și mereu incitatoare, mereu atras de noi frumuseți de imagini și metafore, de simboluri și mituri, dar și de prospețimi de gânduri și sentimente, de dezvăluiri sufletești abisale, de nobile frământuri și năzuințe. Când sub ochi mi-a nimerit admirabila carte de sonete „Roată de olar", m-am lăsat total vrăjit și cucerit de un poet de mare vocație și rafinament, înzestrat cu un cult al mitologiei naționale și universale, cu o rarisimă cultură a artisticului și lingvisticului în genere. Nu numai că sus-numitele sonete pot fi puse alături de cele mai împlinite forme fixe ale lui Paul Mihnea sau Valentin Roșca, Anatol Ciocanu sau chiar Vasile Voiculescu, dar, în multe privințe, ele sunt superioare: ca substanță filozofică actualizată, ca gândire mistică tensionată, ca împletire dialectică a tezei, antitezei și sintezei aforistice - cele trei rigurozități obligatorii ale speciei, în sfârșit, ca tehnici lirice de virtuozitate și de inovații în potrivirea de armonii, sunete, rime perfecte. Decenii în șir ostenind asupra interpretării poeziei contemporane, regret mult că în vizorul meu critic n-am reușit să atrag și poezia-revelație a dlui Nicolae Mătcaș, cum, de altfel, n-a reușit s-o facă niciunul dintre criticii moldoveni. Cauza e simplă de tot: volumele de versuri ale autorului sunt absolut necunoscute în arealul dintre Nistru și Prut. E de datoria noastră - de acum înainte! - de a le include organic în circuitul poetic al șaizeciștilor basarabeni, „generația de aur", cum o numea Grigore Vieru. Chiar dacă s-a afirmat ca poet mult mai târziu, locul firesc al lui N. Mătcaș ar trebui să fie alături de L.Damian și A. Codru, V. Teleucă și An. Ciocanu, P. Boțu și D. Matcovschi ș.a. E semnificativ faptul că „lucrarea în cuvânt" a lui N. Mătcaș se identifică (și se deduce) cu munca măiastră (și din această muncă) de modelator al olarului, simbol autohton al plămădirii frumosului prin „arderea" de materie primă și crez magistral nu numai artistico-poetic, ci și civico-patriotic, ontologic chiar.

Frumoasa poezie care dă titlul cărții de sonete - „O roată de olar ni-i viața noastră" - este nu numai definitorie în cel mai înalt grad, ci și încarcă, pregnant, cu grele conotații polivalente întreaga lucrare: „Strămoșii mei sunt oale și ulcioare./ Când beau din țâța sânului de lut,/ Răcoarea de izvor sau de licoare,/ A inimii bătaie le-o aud.// Când țin în mâini naiada ta, olare,/ Când mai să-l mușc, burluiul, ca pe-un but,/ Simt anii tăi cum curg prin capilare/ Și-al vieții drum, din palme,-n lut crescut.// O roată de olar ni-i viața noastră,/ Pe care timpul, crudul, ne-o tot mână/ Ca vântul valul, setea gândul, zi de zi,// Până-ntr-o zi ne-o smulge, samulastră,/ Ca să ajungem iarăși în țărână,/ Din care, peste ani, vom reveni."

Vasta și temeinica pentru ritmul excesiv de accelerat al vieții de cultură artistico-literară, cunoașterea pe orizontală și verticală a poeziei române din Țară și din Republica Moldova, explorarea din belșug a coliziunilor și personajelor mitologice, dar și a tradițiilor folclorice naționale, a legendelor și basmelor, combinate inspirat cu o sensibilitate superfină și cu gust estetic elevat, având în permanență în suflet o stare de poezie și o stare de limbă, - toate acestea, luate împreună, au făcut ca opera poetică a lui Nicolae Mătcaș să se impună (trebuie să se impună!) printr-o autenticitate aparte și printr-o aleasă ținută ideatică și imaginativă. Scrisă într-o perioadă de timp când postmodernismul românesc a căpătat un neobișnuit avânt, poezia lui N. Mătcaș n-a putut să nu „reacționeze", într-un mod particular, la această mișcare lirică zgomotoasă și dornică de revoluționarizare. Prin urmare, și la el vom atesta o pasiune nepotolită pentru factorul de cultură, pentru livresc și intertextualitate, pentru valorificarea miturilor și a personajelor literare devenite embleme, pentru ironie și poante paradoxale, pentru „"erotisme" și "născocire" de cuvinte etc. Dar toate aceste particularități de poetică, dictate de spiritul înnoitor al timpului, sunt utilizate în accepție „"pozitivă", și nu „"negativă". De exemplu, la N. Mătcaș nciodată nu vom întâlni demolarea unui mit consacrat sau chiar persiflarea grotescă a acestuia (interpretarea lui în cheie personală, modernizată - e altceva!), chiar dacă în cartea de sonete autorul întrece măsura în apelul ostentativ la valorile mitice, fapt care nu poate să nu îngreuieze, într-o anumită măsură, perceperea lor în adâncime de către cititorii neversați în mitologia greacă sau latină, în universul de personaje simbolice al literaturii antice. Numi câteva exemple aproape la întâmplare: Prometeu, Zamolxe, Orfeu, (patul lui) Procust, Dedal, Penelopa, Heracle, Artemis, Fedra, Tantal, Prozerpina, Zeus, Afrodita, Ulysse, Minos, Parce etc., etc.

Operând cu cuantumuri estetice deja constituite, purtătoare de simboluri nelimitate, autorul își multiplică ponderea ideatică a poeziei sale, iar atunci când reușeșete să le treacă (miturile și personajele respective) prin optici insolite, câștigă mult în semnificații și artisticitate. Ca în sonetele dezbătând vii probleme de actualitate: „Amic mi-i Pláton, totuși, adevărul...", „Ce-o fi puterea, setea ei opacă", „Dar când o fi haína să mă cate" ș.a. Nicolae Mătcaș este cu precădere un poet romantic și oniric al iubirii, al unei iubiri-patimă, rost și destin, saturate de doruri ardente și vibratile, de stări totale și de senzualități erotice de irezistibilă vrajă, un fel de dragoste sortită de divinitate și imitată (în sensul bun al cuvântului) după cuplul biblic Adam și Eva, în convingerea cărora lucrează axioma „dacă dragoste nu e, nimic nu e" (aforismul predean al lui Victor Petrini este intertextualizat și într-o poezie aparte). Toate stările contradictorii ale sentimentului - de la admirație la zeificare, de la vrăjire la sublimare, apoi până la gelozie, infidelitate și despărțiri amare - și-au aflat în lirica erotică a lui N. Mătcaș întruchipări artistice inspirate și memorabile. Năzuința autorului e de a îndrăgi într-atâta ființa aleasă a inimii încât dorurile unuia să fie absolut identice cu dorurile celuilalt. „"Tu ești eu și eu sunt tu" - acesta ar trebui să fie gândul celor îndrăgostiți pe viață și la limită. Definiția metaforică a sentimentului capătă în viziunea lui N. Mătcaș o finalitate tragică: „Ce-i dragostea noastră? O mare mereie și-un munte mereu/ Spre propriul sfârșit avântându-se, doi kamikazi...". Dragostea reciprocă este atât de puternică și atât de împărtășită, încât întreg universul o celebrează, rotindu-se în jurul ei, producându-se o stranie eclipsă fără eclipsă: „Nici nu mai știu: Soarele se învârtea în jurul nostru/ sau noi în al Soarelui.../ Nici nu mai știu: Pământul se-nvârte în jurul dragostei noastre/ sau noi - în jurul Pământului". Același înălțător sentiment e văzut la paroxism într-un caz prin prismă viereană: "- Cât de dragă? / - Mult de tot. Până la stele și pân-dincolo de ele" („Cântă dealul, cântă valea"), iar în altul prin optică stănesciană: „...dragostea a fost, este și va rămâne/ o dulce și tandră, dar/ de neîmlânzit leoaică". Iar peste toate aceste definiții planează chemarea paradoxală: „Iubește-mă de parcă nici n-aș fi".

Dragostea la Nicolae Mătcaș își dezvăluie ca și cum singură o multitudine de fațete, nuanțe, frumuseți, tensiuni, opoziții. În principiu, e o dragoste oximoronică, ca și cea eminesciană, care caută să găsească o ecuație norocoasă de împletire a contrariilor, a stărilor de opoziție - a „dulcelui" și „amarului", a „bucuriei" și „tristeții", a „voluptății" și „durerii", a „luminii" și „umbrei", a „fericirii" și „nenorocirii": „Privirile-acestea, și dulci, și amare, mă dor" („Și dulci, și amare"). Procedându-se astfel, se reușește a se revela mai veridic și mai dialectic complexitatea și plenitudinea sentimentului erotic, care înaripează, înomenește, dă sens și gust de viață, dar împrumută și dramatism trecerii omului prin timp. Dragostea înfrumusețează și fericește pe om, dar și omul trebuie să înfrumusețeze și să fericească dragostea adevărată -, aceasta ar fi ideea-pivot a cea ce a realizat mai bun și mai rezistent N. Mătcaș în lirica-i erotică nu numai în volumul de sonete „Roată de olar", unde ajunge la strălucire, ci și în restul cărților, concepute în alte chei și cu alte tehnici de versificare. Eroul liric al autorului, ca și cel al lui Gr. Vieru sau D. Matcovschi, vrea să trăiască totul până la capăt, de aceea el se autodefinește: „Sunt totul numai dor". Plină de candoare și de sinceritate durută, de un vitalism adolescentin, poezia septuagenarului atinge un sporit grad de intensitate și puritate chiar și atunci când îmbracă forme cerebrale sau exaltează abstracțiuni.

Nicolae Mătcaș posedă o extraordinară iscusință de a crea situații poetice surprinzătoare, de a intui imagini globale ce metaforizează întregul text poetic, de a realiza compoziții lirice răvășitoare prin împletirea simbolică de anafore și epifore, de a găsi cel mai potrivit vers-acord sau vers-refren, de a formula aforisme sintetice revelatoare. O apetență deosebită are poetul penru compozițiile enumerative și pentru cele alcătuite sau numai din determinări, sau numai din verbe, sau numai din substantive. La ele se cuvin adăugate obsesiile și poantele de factură modernă. Am putea să ilustrăm afirmațiile de mai sus prin zeci și zeci de probe elocvente. De exemplu, „cerul albastru" al ochilor iubitei a cotropit într-atât forul interior al eului liric încât acesta a ajuns să vadă totul în culori albastre: și sărutul, și durerea, și chiar moartea îi pare „albastră" („Albastru"). E firesc, așadar, ca să desprindem - dintr-o altă poezie - mărturisirea-poantă: „În preajma ta/ mă simt mai aproape de cer". Aceeași tehnică lirică (cu rădăcini în imaginarul sorescian) o atestăm și în bucata „Betleem moldav", cu laitmotivul semnificativ „La Ipotești e totul Eminescu". Toate strofele din piesa lirică „Iar eu visez" „respiră" prin una și aceeași epiforă-pivot „Iar eu visez, naiv, la Mona Lisa" - o idee obsedantă ce amplifică atmosfera urmărită și o întipărește în memorie. O conjugare eficientă a unei rețele de anafore și epifore reprezintă și poezia „Și simt cum te pierd", care își ia start cu versurile: „Te-am căutat ziuă și noapte/ prin toate poveștile lumii,/ Te-am căutat vară și iarnă/ prin toate cântările lumii,/ Te-am căutat în somn și-n trezie/ prin toate vsările lumii,/ Te-am căutat în simțuri și-n cuget/ prin toate gândirile lumii". Urmează apoi acordurile acumulativ-descrescânde: „Te-am adunat...", „Te-mbrățișez...", „Și simt cum te pierd [...]". Uneori epiforele desfășurate concentrează în sine atâta substanță sugestivă și atâta vigoare fascinantă, încât ele însele asigură farmecul întregii poezii: „Vai, cât de vorace e firea:/ Având, tot mai multe ea cere./ Mă doare, iubito, iubirea,/ Mai toarnă-mi un strop de durere" („Mai toarnă-mi").. În aceeași cheie ar putea fi tălmăcită și frumoasa poezie „Numai dor". O construcție reiterar-enumerativă ne propune autorul și prin piesa lirică „Dacă ți-aș spune".

Nicolae Mătcaș se dovedește a fi un mare meșter mai ales la găsirea și formularea incantatorie, aproape magică, a primului vers obsedant, a primului acord-pivot de începere, care are menirea să exprime cu pregnanță și plenitudinar ideea de bază a textului respectiv: „Părea că-nnebunise ghioceii", „Te-oi zidi ca Manole", „Un suflet trist ca umbra unui verb", „Te uită, frumoasă valahă", „Și cade uitarea pe noi", Un tren venit, un tren plecat din gară" (cu laitmotivul „Iubirea noastră - ce-ai făcut din noi?") ș.a. Nu mai vorbim de frecvența versului de debut, sprinten și de mare încărcătură afectiv-ideatică în sonete (cartea „Roată de olar"), unde aproape că e o condiție sine qua non în cele mai exemplare forme fixe: "Dar când o fi haína să mă cate", „Ni-i vața azi un pat al lui Procust", „Un teatru-i viața, mers abil pe sârmă", „Străveche meserie, nici astăzi n-ai apus?", „Mă roade-un cariu, foarfece de Parce", „Sunt devastat de cel mai crunt tsunami", „De-o fi să plec în altă țară, traca...", „Ca Dumnezeu, pe Eva, din eden", „Decât să te împart cu-o Prozerpină...", „Este știut că Moise, în lungul său periplu", „Decât pe la apus să mi te-omoare", „Să-mi cat cu zel, prin pulbere, iubirea", „De-ai vrea cumva să muști din mărul tainic...", „Din pom străin de-i vrea un măr a rupe", „Mai greu decât supliciul lui Tantal", „Iubește-mă cu patima Julietei", „Ce scurt e firul vieții să le cunoști pe toate" și multe altele. Sunt titluri învăluitor-memorabile, preapline de esențe și de analogii frumoase, cu rază de simbol și „așchii" de mit, foarte cuprinzătoare și generalizatoare, care pot fi raportate deopotrivă și cu eficiență optimă la Dragoste și Timp, la Viață și Rost, la Om și Univers, la Adam și Eva din Rai și din afara Raiului. Iată de ce poetul e în drept să se spovedească în spirit beniucian, dar pe calea unei poante surprinzătoare absolt autentice: „Un pom sunt la o margine de drum./ Înfrunt semeț urgiile naturii./ Îl omenesc pe cel ce-amic sau fur i-i/ Și nu-i cer nimănui nici-un uium.// Tu, trecător pribeag cu pas molcum,/ Ia loc un pic sub ramii mei, vergu rii,/ Culege-un fruct cu strepedul răsurii/ Și potolește-ți setea, cum-necum.// Ca un Hristos, împart culant preaplinul/ Cu cel ce pleacă sau cu cel ce vine/ Și-s fericit că-așa mi-a fost destinul.// Atavic, însă, îmi păzesc taínul:/ Din mult-puținul care-mi aparține/ Eu nu te pot împarte doar pe tine".

De cele mai multe ori, înțelepciunile poetice sub pana lui Nicolae Mătcaș iau forma de proverbe, aforisme, cugetări sentențioase, care sunt bine individualizate și colcăie de sugestie general-umană. Indiscutabil, ele, aceste cristalizări înaripate ale propriei experiențe, se încarcă de plenitudinea semnificației lor polivalente mai ales în contextul concret al întregului artistic din care fac parte. Dar și izolate, într-un fel, acestea își pot etala frumusețea și adâncimea de gând și adevăr sintetizat. Cum ar fi în cazurile ce urmează: „Fără mari pasiuni nu există nici mari tragedii"; „Ne despartem pe veci când plecăm doar pe-o singură clipă,/ Și o clipă trăim când suntém împreună pe veci"; „Trebuia să te naști într-o lume imaginară,/ Dacă voiai să te iubesc la nesfârșit"; „Poți astupa urechile lui Midas,/ Ci gura lumii, sparta, niciodată"; „Dacă-i să zbori, atunci să zbori spre soare!"; „La ape dulci nu merge mult ulciorul"; „Dacă-i să minți, măcar să minți frumos"; „Îmi beau pelinul pân-la fundul vedrei"; „Iubirea-n veacul nostru prejudecăți nu are"; „Și vise-s sparte câte-n lupte săbii"; „Râvnesc infinitul ca nava un port". În cazuri aparte N. Mătcaș creează aforisme în lanț, imprimând caracter aforistic-oximoronic gândirii sonetice în genere: „În orice răsărit e și-un amurg./ În orice asfințit, o răsărire./ În orice decădere, o mărire./ În orice bacanale, un Licurg. / În gând inert, o tainică simțire./ În tern cătun, un germene de burg./ În orice creator, un Demiurg./ În orice punct e o nemărginire". Nu încape îndoială, universul de teme și motive, de probleme și idei al poeziei lui Nicolae Mătcaș este cu mult mai larg, mai bogat, mai variat. Angajat plenar în procesul de renaștere a conștiinței naționale din Basarabia, autorul a făurit și o poezie combativă de atitudine cetățenească, o poezie patriotică vibratilă la problemele stringente ale actualității, învederând deseori un spirit accentuat eminescian în atacarea polemico-satirică a unor aspecte de viață deplorabile, exprimate prin revolte deschise de neîmpăcare cu strâmbătățile și relele socio-morale ale timpului. Această poezie se prezintă ca o simbioză a factorului publicistic ardent cu atitudinile-i răspicate ale autorului în cutare sau cutare problemă dezbătută, plus un imaginar artistic debordant. Astfel de poezii militante ca „În limba română", „Bărbații Moldovei"; „Auzi?", precum și multe poeme din volumul „Coloana infinitului" (cum ar fi: „Român mi-i neamul, românesc mi-i graiul", „Logodit din născare", „O țară am", „De neamul Costineștilor", „Mama lui Ilie Ilașcu", „Rugă de basarabean în prag de mileniu trei" - cu ecouri din poemele lui Ion Druță, „"Ora căpătuirilor") dau măsura adevărată a talentului lui N. Mătcaș de a scrie o lirică profund angajată în evenimentele fierbinți ale zilei. Pornind de la mai departe spre mai aproape (cu crezul: „"În inima mea/ s-au cuibărit/ toate durerile lumii"), autorul se încumetă să lanseze această chemare mobilizatoare și cu țintă provocatoare: „Auzi cum dau alarma la Putna clopotarii,/ Cum se ridică morții din pașnice morminte/ Când dușmanii strămută străvechile fruntarii/ Și vechiul rege tace, iar noul rege minte?/ Român bătut de soartă din toate patru vânturi,/ Cât n-ai pierit cu totul, nici n-ai căzut în hău,/ Adună-ți limba mamei din plânsete și cânturi/ Și slava din anale și vin' la neamul tău". Și în mai multe sonete (le-am numi „sonete politice") autorul se lasă frământat de socialul arzător al cetății, de problemele spinoase la zi: "Amic mi-I Pláto, totuși, adevărul...", „Știu un popor uitat de Dumnezeu" (despre ceceni), „Ni-I viața azi un pat al lui Procust", „Se fură-n plină lume cum s-ar fura în codru", „Atei de ieri, ce profanau biserici", „Străveche meserie, nici astăzi n-ai apus?".

Și în volumul mai nou, apărut în 2009, N. Mătcaș continuă să-și aprofundeze crezul cetățenesc-patriotic al lirei sale, plăsmuind piese lirice emoționante: „Mă doare țara", „Basarabiei", „Lupii memoriei", „Palatul lui moș Niță" (abordează problema deportărilor), „Eufemistica tranziției" ș.a. Bunăoară, în textul „Mă doare țara" eul liric mărturisește mai mult decât îndurerat: „Mă doare țara, trupul ei mă doare,/ Când văd străinii cum o pradă - greu - /Și dacă Dumnezeu n-o să-i doboare,/ Am să mă fac eu însumi Dumnezeu/ Ca-n zori, la judecata cea cerească,/ Să-I trag în țeapă, cum le-ar face Țepeș./ Profeții noștri șui - să tot cobească./ Iar mozavirii - limba-n bârfe-nțepe-și". Tot ce ține de destinul românilor din Moldova capătă ecouri artistice viguroase sub pana lui N. Mătcaș. Nimeni dintre poeții contemporani de la noi până în prezent n-a evocat cu atâta participare sufletească soarta conaționalior noștri din regiunea Odesa, în speță a femeilor moldovence de aici, cum a făcut-o semnatarul volumului „Vernale ploi" (vezi poeziile: „Românii din regiunea Odesa", „Odesa vara", „Moldovence odesite", inclusiv „Umbra lui Eminescu la Odesa"). Ochiul atent al scriitorului scrutează și fixează îndurerat și păcatele mai vechi ale aproapelui nostru autohton: „Și bate toaca-a cobe ghionoaia,/ Și râde-n pumn a Iudă omul spân./ De-atâta lup prinde-a mușca și oaia./ Ce să mai zici atuncea de român/ Că s-a-ncâinit mai rău decât un câine,/ Că s-a-nlupit mai rău decât un lup,/ Că mușcă-n frați ca-ntr-un călcâi de pâine,/ Iar frații îl sugușă și îl rup?" („De-atâta lup..."). Nu vom spune adevărul până la capăt dacă nu vom observa că unele poeme plac mai puțin sau chiar displac prin demersul lor supraumflat și în lățime, dar, mai ales, în lungimi interminabile, cu alunecări vădite în prolixitate și insuficiență de transfigurare lirică (elementul publicistic le „îneacă"). Din ultimul volum cam așa par a fi bucățile „Drumul pătimirilor" (7 pagini de carte), „Palatul lui moș Niță" (6 pagini de carte); din celelalte cărți: "O călătorie prin România cu savantul nipon Minoru Nambora" (6 pagini), „Prima lecție de citire către fiul meu" (4 pagini), „Ultimul Laocoon" (5 pagini), „Prima și cea de-a doua execuție a Mareșalului" ș.a.

Nicolae Mătcaș este, înainte de toate, un poet al factorului de cultură radicalizat, al intertextului și intertextualizării intense. Fenomenul se observă cu claritate nu numai în cazul compozițiilor sonetice suprapopulate de zei, mituri și personaje mitologice și literare din antichitate, care constituie o plămadă autentică de factori mitici, literar-artistici și elemente împrumutate din realitatea concretă, din contingentul actualității, ci și din "întreținerea" unui intertext frecvent și benefic cu marea poezie din România și Republica Moldova (și nu numai!), intertext în accepția pozitivă a postmoderniștilor, care imprimă creației lui un grad sporit de substanță estetică și de erudiție. Poeticile predilecte ale autorului, cu mari foloase pentru propria-I poezie, sunt cele ale lui Eminescu, Blaga, Stănescu, Gr. Vieru, A. Codru, M. Sorescu, L. Damian ș.a. Sunt relevante în acest plan zicerile și sintagmele: „Când de la Bug la Tisa românul plânsu-mi-s-a" (din Eminescu), speranța - „o vedem și nu e" (à la Eminescu), „Țara aceasta de glorii și dor" (à la Eminescu), „Să-ți aperi sărăcia, nevoile și neamul" (din Eminescu), „O, floare-albastră,-i trist în lumea ast,/ Dar și mai trist e-n lumea de apoi" (din Eminescu, cu un fel de „corectare"); „Mă doare femeia" (după T. Arghezi: „Mă doare talentul"), „Eu sunt îmblânzitorul de cuvinte" (à la Al.Robot), „mirabila floare" (după L. Blaga), „Râsu' și plânsu' (după N. Stănescu), „Simt cum gorunul care crește-n mine/ Își rotunjește-agale-octuplul lustru..." (după L. Blaga), „supusă și suspusă"(din L. Damian), „Pierdem redute,/ Cad bastioane./ Ridică-te, Gheorghe,/ Scoală, Ioane!" (în stilul lui A. Codru) ș.a.

De remarcat că intertextualizarea lui N. Mătcaș se face nu de dragul unor ironizări ieftine sau vizări critice, cum obișnuiesc s-o pedaleze moderniștii, ci în scopuri grave, accentuat favorabile. Concomitent, N. Mătcaș-poetul nu tăinuiește faptul că în spatele lui se află și un specialist cu nume în ale limbii, ci, dimpotrivă, stăruie să scoată în vileag și o anume percepție lingvistică a subiectelor tratate. Astfel, iubita lui ar fi „un cuvânt" („Tu nu ești, dragă, decât un cuvânt,/ Pe care îl caut întruna și-l cânt..." („Tu"); sau: „Eram un fel de substantive epicene" - („Ah, ploaia aceea..."); sau: dragoste e un „verb" defectiv, care are numai timpul prezent („Verb defectiv"); sau: „un suflet trist ca umbra unui verb" („Iarnă în Basarabia"); sau: „Mi-e dor. De tăcerile tale mi-e dor./ Mi-e dor de vocalele-ți bleu din privire" („De tăcerile tale..."). Un poet obișnuit ar fi spus în ultimul caz: „Mi-e dor de cicoarea ochilor". Mătcaș, însă, metaforizează din perspectiva lingvistului: „Mi-e dor de vocalele-ți bleu din privire". Imaginea e nouă, e frumoasă, e ambiguă în sugestie. Subtil cunoscător al vocabularului activ și pasiv al limbii române în toate manifestările lui: etimologic, arhaic, învechit, rar, regionalism, neologism, „inventat", N. Mătcaș stăpânește cu abilitate un limbaj ales, bogat, plastic, inepuizabil în sensuri și prospețimi semantice. Dacă B. P. Hasdeu sfătuia pe slujitorii Muzei să nu atragă în poezie neologisme și regionalisme, autorul „Roţii de olar" lasă poarta deschisă - cu măsură - și pentru neologisme, și pentru regionalisme, și pentru cuvintele rare, și pentru cele „inventate" în spiritul limbii, conjugându-le și strunindu-le cu artă. Iată de ce discursul său liric impresionează prin armonie, noutate și vrajă estetică. Un exemplu: „"Ofrandă-mi dai, în rit penticostal,/ Un suflet cast ca versurile postume/ Și inocența trupului din spume./ Ni-s clipele atoluri de cristal" („Din pom străin de-i vrea un măr a rupe..."). Neîndoios, câștigul cognitiv, de pură informație nouă, este maxim, dar, pe de altă parte, tot atât de maximă este și imposibilitatea de a „pătrunde" aceste cuvinte, de a le tălmăci, cu sensul lor direct și topologic. Nu dintr-o dată și nu oricine poate „descifra", de exemplu, și titlul volumului „Vernale ploi" (ceea ce înseamnă ploi de primăvară sau primăvăratice). Alături de astfel de cuvinte puțin cunoscute, autorul manifestă o vădită slăbiciune și pentru unele cuvinte vechi, aproape iește din uz („a sugușa" pentru „a gâtui"). Totodată îi place să născocească , să inventeze și cuvinte proprii: „cocóriște", „râuri meline" (de la lat. mel,-is „miere", prin analogie cu „salin", „aprilin"); „lăcrămioriu de suavă"; (trecătorule) „ia loc un pic sub ramii mei, vergúrii..." (de la „vergă" - bară pentru susținerea velelor, sens direct) ș.a. În ceea ce privește aflarea de rime rare și perfecte, ele împânzesc întreaga creație a poetului. Cum ar fi acestea: „culise" - „îndrepte-mi-se", „izvorul" - cei ce voru-l", „secundele" - „unde le" și multe altele. Aici autorul e la el acasă, manifestând o forță de muncă neobosită și neostoită.
În urma examinării detaliate a poeticii și esteticii lui Nicolae Mătcaș, gândul, involuntar, ni se îndreaptă spre o dilemă ce ne intrigă: nu cumva poetul Mătcaș e superior lingvistului Mătcaș? Dar dacă, totuși, și se află amândoi pe picior de egalitate, un lucru trebuie să ne fie limpede: poetul îi datorează mult lingvistului. O spunem franc aceasta[1].
---------------------------------------------------
[1] Dionis Lica, Clopotul amintirilor durute, Chișinău, 2010, pp. 142-154.

footer