Revista Art-emis
Biciul educativ PDF Imprimare Email
Marinela Belu-Capşa   
Marţi, 15 Martie 2011 11:16
Belu Capsa MarinelaAveam doar nouă anişori când tata mă trimitea cu căruţa cu doi boi, un cal legat de loitre şi un mânz alăturea, să-i pasc pe şanţuri, la distanţă mare de casă, la fântâna lui Ilie. Tata punea jugul pe gâtul boilor înainte de răsăritul soarelui, iar eu, încă adormită, mă urcam în căruţă pe nişte haine vechi, cu biciul în mână, supărată că trebuia să stau pe câmp până seara. Boii mergeau alene, ştiau drumul şi păreau că nu vor să mă supere, se legănau aşa uşor, cu ochii trişti şi somnoroşi. Drumul era lung, praful se ridica în urma noastră, lanurile întinse de grâu sau de porumb în bătaia vântului păreau o mare întinsă. Adesea luam cu mine câte-o carte de poveşti, dar cel mai mult îmi petreceam ziua păzind vitele să nu scape prin holdele oamenilor .Cel mai greu era cu dejugatul boilor când ajungeam la locul stabilit, pentru că eram o fetiţă plăpândă, înaltă, blondă, cu pletele împletite în codiţe ce atârnau pe spate ca nişte crenguţe rupte din ram. Trebuia să mă descurc, să dejug boii cei blânzi şi necăjiţi. Mai întâi luam resteul de la un bou şi jugul cădea cu zgomot, apoi îl luam şi pe cel de la al doilea bou, cu grijă, să nu-mi cadă fierul pe picioare. Scuturau grumazul bucuroşi că au scăpat de greutatea lemnului ce le făcea deseori răni şi puteau să pască în voie. Alături mânzul sărea de colo-colo şi-mi da mult de furcă pentru că alerga bezmetic şi uneori scăpa prin porumbul sătenilor şi era vai şi amar de mine dacă afla tata. Calul stătea priponit de câte un ţăruş bine înfipt în pământ şi se învârtea în jurul lui până rupea toată iarba, apoi îl mutam în alt loc. Norocul meu era că acolo mă întâlneam cu alţi copii veniţi şi ei, ba cu vaca, ba cu oile, şi ne jucam de-a v-aţi ascunselea sau şotronul. Aşa trecea timpul mai repede, nu ne plictiseam. Stam zi de vară până-n seară sub arşiţa soarelui, cu o bucată de pâine, brânză şi apă. Nu era niciun pom cât vedeai cu ochii, doar loturi întinse de grâu, porumb, secară, ovăz, floarea soarelui din care se auzea, seara, ţârâitul greierilor sau zâzâitul vreunui guştere. În zare se vedea şi fântâna lui Ilie la care adăpam vitele la prânz şi de unde beam şi noi apă. Sta cumpăna parcă agăţată de cer, cu ciutura în adierea vântului, iar în depărtare aerul se juca în valuri mici, deasupra pământului. Din când în când mai apărea la orizont câte-o căruţă cu doi boi care veneau parcă din văzduh să anime peisajul.

Mai mult îmi plăcea când trebuia să păzesc la vie, de hoţi şi de păsări, acolo erau umbră şi struguri. Imi făcuse tata un bordei din coceni şi era răcoare. Ascultam liniştea pământului şi cântecul păsărelelor, visam cu ochii deschişi la Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene, uneori începeam să cânt pentru a goni pacea din jur. Alături de vie aveam un lot cu lucernă. Cu mine luam şi vitele ca să pască în voie pe şanţ, unde era iarbă mare şi crudă.Odată, însă, am uitat de vacă şi de boi, aceştia au intrat în lucernă, dar n-au mâncat mult, spre norocul meu, altfel o încurcam rău. Din cauza căldurii s-ar fi umflat şi ar fi murit. Seara, tot am luat bătaie cu biciul, pentru neglijenţa mea. Aşa era tata: un bărbat harnic, om de onoare în sat, care-şi iubea casa şi copiii, dar era tare iute la mânie încât, dacă greşeai cu ceva sau dacă ieşeai din cuvântul lui, te pedepsea crunt, adesea lovind cu biciul. Ştiu că regreta mai apoi, dar bătaia era ruptă din rai, zicea el.

Când nu mergeam cu vitele la câmp sau să-l ajut pe tata la arat, pentru că mă lua cu el să ţin de căpăstrul cailor să meargă drept şi el ţinea plugul de coarne şi apăsa tare, să fie brazda adâncă, mergeam cu gâştele să pască în curtea şcolii, unde era iarbă mare şi bună, iar eu să am grijă să nu le fure cineva. Acolo mă întâlneam cu alţi copii veniţi cu gâşte, raţe sau oi şi ne jucam fie oina cu o minge făcută din cârpe, fie băteam din palme „Ala, bala, portocala", sau ne luam de mâini câte doi, ridicam braţele şi câteo pereche trecea pe sub noi şi cântam „Podul de piatră s-a dărâmat/ A venit apa şi l-a luat,/ Vom face altul şi mai frumos,/ Altul mai trainic şi mai sănătos". Cum o fi un pod mai sănătos, nu ştiu, dar noi aşa cântam. Cei care erau surprinşi sub bolta mâinilor de ultimul cuvânt al cântecului erau pedepsiţi şi se aşezau ei cu braţele sus ca să treacă ceilalţi. Şi aşa mereu, până trecea ziua, uitând de păsări şi de animale.

Eu trebuia să am grijă să nu mă găsească tata plecată de acasă, nici măcar cu gâştele, altfel o păţeam. Odată însă, bucuria jocului şi hărmălaia copiilor m-au făcut să uit de mine şi m-a prins seara în curtea şcolii, care era aproape, numai la două case de noi. Tata a sosit mai devreme acasă şi nu m-a văzut prin curte. „Unde e fata aia?", a întrebat, ridicând tonul, iar mama a încremenit, ştiind ce va urma. „E în curtea şcolii cu gâştele", a răspuns ea cu frică în glas. „La ora asta !? O fată cuminte nu stă haimana prin sat, mergi şi cheam-o imediat, îi arăt eu, a uitat ce-am spus?", şi s-a îndreptat furios spre şopronul vitelor de unde a luat un bici mare ce sta agăţat într-un cui. Mama a alergat speriată să mă cheme acasă. Din glasul ei am înţeles că voi mânca bătaie, brusc o frică paralizantă m-a cuprins, gura mi s-a uscat, am început să tremur şi cu greu am reuşit să adun cârdul de gâşte, să-l duc repede în ogradă. De cum am intrat pe poartă, l-am văzut pe tata în mijlocul curţii, cu biciul în mână, aşteptându-mă înjurând. Nu m-a lăsat să-i explic ce s-a întâmplat şi a început să mă lovească fără milă, peste braţe, peste picioare, pe spate, pe unde nimerea. Şuierul biciului şi usturimea cumplită a pielii îmi dădeau dureri imense. Eram foarte supărată, ştiam că nu avea dreptate, mă durea cumplit nedreptatea ce mi se făcea, dar nu puteam să-i întorc vorba, altfel m-ar fi bătut şi mai rău. N-am scos un sunet, n-am plâns, nu m-am văietat, n-am vrut să mă umilesc, eram şi eu destul de încăpăţânată, nimic de zis. Biata mama se uita la noi cu lacrimi amare în ochi, loviturile parcă o dureau pe ea mai mult, se uita îngrozită şi tăcea, înăbuşindu-şi suferinţa, altfel ar fi dat şi în ea, cum se întâmplase altădată. Am zăcut la pat câteva zile, până mi s-au vindecat rănile de pe spate şi, de atunci, niciodată nu am mai întârziat la joacă, preferam să stau singură în curte, să mă joc cu păpuşile mele din cârpă şi să evit certurile, mai ales din grijă pentru mama.

Tata mă iubea foarte mult, nu era un om rău, dar viaţa îl îndârjise şi nu accepta vreo abatere de la hotărârile lui. Curios e faptul că pe el l-am iubit mai mult decât pe mama, o femeie tare blândă care nu m-a certat niciodată, nu m-a bătut vreodată, nu m-a sărutat niciodată. Cred că era aşa şi pentru că tata era atât de dur cu noi, de aceea ea n-a putut să fie mai severă cu mine. M-a iubit în taină, mi-a luat apărarea când a putut, n-a comunicat cu mine, a stat închisă în sufletul ei. Uneori o găseam plângând pe ascuns şi sufeream alături de ea, însă eu tot cu tata mă sfătuiam atunci când aveam nevoie de vreun ajutor. Deşi el mă bătea, ştiam că mă iubeşte şi că-mi vrea numai binele.

Încă de la naştere am fost o fiinţă tare firavă, slabă de-mi numărai coastele, nu aveam putere deloc, spre îngrijorarea alor mei. Cu toate astea, îi ajutam cum puteam, în special la îngrijirea vitelor. De aceea, seara, când trebuia să mă întorc acasă de la câmp, era chinul de pe lume să înjug boii. Erau atât de ascultători! Ii văd şi acum cum venea cuminte câte unul, parcă ştiind că trebuie să mă ajute, apleca grumazul şi eu mă căzneam să-i pun resteul. Sta aşa, cu gâtul aplecat până venea şi celălalt bou, care şi el îşi apleca uşor gâtul ca să-i pun resteul, apoi ridicau amândoi capetele cu coarnele cele mari şi puteam să plecăm spre casă. Ştiau drumul, nu trebuia să-i îndemn eu. Niciodată nu-i loveam cu biciul, simţisem de câteva ori durerea provocată de fâşia aia subţire din păr de cal şi nu suportam să-i fac să sufere. Erau atât de blânzi şi de ascultători ! Mă priveau cu nişte ochi mari, trişti, din care uneori curgeau lacrimi, că nu ştiau să vorbească. Ne înţelegeam din priviri. Mergeau liniştiţi, mulţumiţi că nu-i loveam şi ascultau de îndemnurile mele: „Hăis! Cea!". Ajungeam acasă obosiţi şi flămânzi. A doua zi o porneam din nou spre fântâna lui Ilie. Aşa am petrecut multe veri în satul meu natal, alături de mama cea frumoasă şi blândă, de tatăl meu cel iubitor de copii dar iute la mânie, de gâştele, curcanii, raţele, găinile şi bibilicile din curte, de boii cei blânzi, de cal şi mânz, de prunii din grădină şi de dudul cel mare în care mă urcam să mănânc dude şi să cânt, de-i speriam pe vecini, şi de biciul cel rău ce aştepta liniştit în cui, gata să facă ordine în jurul său, la nevoie.

Nu cred că bătaia e cea mai bună metodă de educare a unui copil, dar pe atunci totul mergea după principiul „eu l-am făcut, eu îl omor". Ştiu însă că mi-e tare dor de tata, că l-am iubit mult, că l-am ascultat, că n-am suportat niciodată cearta şi bătaia, că mai plâng după rarele mângâieri ale mamei şi că simt mereu lipsa sfaturilor lor înţelepte, deşi severe adesea. Pe maidanul vieţii e bine de ştiut că destinul fiecăruia se găseşte în mâinile fiecăruia, totuşi... footer