Revista Art-emis
Justiţiar, înapoi la vatra satului PDF Imprimare Email
Prof. dr. Marian Barbu   
Marţi, 27 Ianuarie 2015 19:46
N.Balasa-Sara1.2Romancier şi eseist, ziarist, bine stabilit în arta comunicării din mass-media românească (având şi o teză de doctorat în domeniu), scriitorul Nicolae Bălaşa, din Craiova, şi-a adjudecat meritoriu impulsurile dialogului referenţial şi în teatru: vezi volumele Preţ pe dispreţ (2011-79p), Ziua a şasea (2012-61p), Teatru (2013-162p), Slugă la dârloagă (2014- 74p). Toate piesele componente sunt comedii cu subiecte fixate în lumea satului contemporan, cel din timpul şi după dezastrul colectivizării. Punctul nodal al inspiraţiei sale rămâne totuşi satul românesc, începând cu cel în spaţiul căruia s-a format - Seculeşti, component al comunei Bulzeşti, aflată la Nord de Craiova şi la Vest de Rm. Vâlcea. Oricum, dealurile de foioase, de o varietate împresionantă, precum şi zonele umane atât de ascunse, ciopor, de neatinse ori supuse derizoriului civilizaţiei urbane – toate, zic, au făcut ca şi limbajul oamenilor, oarecum arhaizant, să se învârtă în cercuri concentrice pilduitoare. Cele şase cărţi de poeme ale lui Marin Sorescu, denumite La lilieci dau seamă, într-un mod hotărâtor, despre ce spuneam mai înainte (detalii de specialitate în cartea noastră, din 2009, două ediţii, La lilieci... 6 Cărţi în căutarea lui Marin Sorescu, 380 p, Craiova, Ed. Sitech).
 
Fiind cam din aceeaşi tagmă apostolică a scrisului, am cunoscut îndeaproape preocupările prozatorului Nicolae Bălaşa (n. 1956, 4 martie). În schimb eseistul se arată a fi beneficiarul preferat al studiilor sale de filosofie. Şi de aici încolo începe... infuzia filosofică în toate prozele de până acum. Ingenios rămâne faptul că Profesorul ştie exact când şi unde să înainteze ori să se oprească în demersul narativ ofertant. Nicolae Bălaşa este stăpânit, aproape obsedat, de luciditatea ideilor, fie a celor din antichitatea grecească şi romană, fie din modernitatea europeană. De fiecare dată vrea să-şi convingă pe ipoteticii cititori că o lectură agreată e musai să conţină informaţie ductilă, prezentare clară de fapte bine selectate şi aşezate în registre stilistice acătării. Un volum de referinţă - „Sub semnul întrebării”, 2012 - explică neliniştea purtătorului de idei până departe. A se vedea mai pe îndelete volumele Lacrimi şi bani, un roman eseu pe care l-a pus în cumpănă sau în alternativă cu Ceţuri peste plaiuri mioritice, precum şi vol. Bani şi suspine, 2014. Aşadar şi eseul, de la Montaigne încoace, rămâne şi pentru Nicolae Bălaşa o predilectă formă de comunicare, justificând interferenţa filosofiei cu formele de comunicare literară (aşa a fost de la 1580, când au apărut volumele de „Eseuri”).
 
Spre deosebire de ilustrul său înaintaş francez Montaigne (1533-1592), scriitorul român, deşi are alte preocupări profesionale, într-ale scrisului, nu numai eseistic, şi-a redimensionat rostirea justiţiară, fără drept de apel, în mai toate împrejurările narative. De aceea, lângă relatările socio-economice, văzute şi trăite în satul său, i s-au adăugat orizonturile lumii, ale vieţii impulsive pe care acestea i le-au deschis după ieşirea din spaţiul rural. Oricât s-ar interpreta (astăzi) caducitatea de ,,ieri’’ că acumulările cantitative duc (în timp) la salturi calitative, ea îşi poate verifica rezistenţa şi prin proza dinamică, de tip obiectiv, a scriitorului Nicolae Bălaşa. Ea are un punct central în zicala: uit dar nu iert. În limita legilor oricărei naraţiuni de nivel înalt - evaluarea estetică nu şi-a micşorat cadenţa - romancierul Nicolae Bălaşa începându-şi cariera scrisului prin romanul Blesteme (1995), iar în 1998, publică romanul Pe apa sâmbetei. Pilduitoare titluri, nu e aşa?! Zborul spre un înalt altruist - unde relatarea şi interpretarea sunt dislocate de analize psihologice şi de conştiinţă, de factori externi, a căror rădăcină se găseşte în altă parte, oricum, de întâmplare şi de un cuplu conjugal - îl notifică următoarele romane: „Puntea frântă şi căderea spre niciunde”, (2007), „Mătăniile Alexandrei”, (2008).
 
Justiţiarul de care spuneam, îşi completează astfel panoplia comunicării în registre cu acidulări din imediata lui vecinătate, cum s-a prezentat a fi şi romanul Acvariul cu fâţe. Şi uite aşa, pe măsură ce se înaintează în vârstă, se ajunge în apropierea Bibliei. Personajul Sarra iese în prim-plan şi-i aţine calea în plin dezmăţ postmodernist în două romane (2012 şi 2015). În scrierea din 2012, pledoaria prozatorului era pentru demnitate şi virtute, iar reazemul pentru convingere se găseşte tot în lumea satului, moş Gheorghe fiind fanionul acestor determinante morale, reprezentând, în particular, inteligenţa şi înţelepciunea ţăranului care a văzut şi trăit multe la viaţa lui. În volumul din 2012, dacă toate tonusurile... narative? - directe, indirecte, previzibile ori de subtilitate, se îndreaptă spre moş Gheorghe şi spre lumea satului în care acesta s-a zămislit şi s-a format, în cel din 2015, nepoata lui, Sarra, devine femeia-bărbat. Ea poate fi caracterizată prin insistenţă, curaj, clarviziune, stăpânire de sine, nelinişte metafizică şi răsfăţ comportamental, până iese deasupra situaţiilor critice.
În biografia ei intimă, se găseşte că este un copil din flori, rodul unui abuz al universitarului Corcodel asupra mamei sale, Maria, studentă la Ştiinţe Economice. Dacă mama ei şi-a luat lumea în cap, plecând în spaţii europene, la munca de jos (în Anglia, în Grecia), numai să uite de capcanele pe care i le-a întins viaţa din România, Sarra creşte în lumea satului, alături de bunicii ei. Este perioada acomodărilor, cu voia sau fără voia ei. Sedimentarea acestora se realizeară în timp, creându-i virtuţi şi servituţi greu de bănuit la un adolescent, mai apoi la o tânără cu o educaţie formată pe fugă. Subtil, ca în multe împrejurări narative, scriitorul a lăsat de la sine să se înţeleagă că nativii din asemenea categorii sunt mai dotaţi şi mai deosebiţi decât contemporanii lor, devenind învingători mai devreme sau mai târziu. Altfel cum s-ar justifica limbajul filosofic al Sarrei de la Facultatea de Ştiinţe Economice? Ba făcând şi ceva puşcărie, după incestul săvârşit de fiul lui Corcodel? Aci cred că tezismul scriitorului a vrut să ia turnura deconspirării unei situaţii de fapt, iar mai încolo, să atragă atenţia instalării unei morale precare, abjecte, în cutare sau cutare instituţie de grad universitar. Răzbunare prin scris, domnule Bălaşa? Cui folosesc, Domnule, dacă legile Ţării nu sunt apelate când trebuie şi de cine trebuie?!
În aceeaşi ordine de idei, să dăm Cezarului ce este al lui şi trebuie să spunem că în cele două cărţi, prozatorul Nicolae Bălaşa a înregistrat o panoramă luminoasă a unui personaj feminin memorabil. Dacă ar mai fi la modă sintagma femeia-bărbat – Vidra, Chiajna, Mara, Vitoria Lipan, Parasca ş.a. aş ataşa-o şi pe Sarra acestora, fără nicio reţinere. Cu atât mai mult aş face-o, cu cât romanul este scris în întregime la persoana întâi. Canonul clasic a subiectivităţii şi durabilităţii în timp rămâne inexplicabil în cazul de faţă. Toată scrierea se relaţionează pe secvenţe şi prin secvenţe ce se înlănţuie ca într-o păpusă de tip Matrioşa. Cadenţele ori inserţiile de tip filosofic oferite de Sarra, în mai toate împrejurările vieţii ei, au punct de plecare în memorabila viaţă de la ţară. Sarra o ia în posesie până pleacă în lume, ca după aceea să se revendice ori să se raporteze la ea, de fiecare dată, ca la o bibliografie irefutabilă. Reţin doar o rostire, apropiată de ceea ce aş numi filosofie de tip popular, pe care Moş Gheorghe ar fi putut-o rosti: „totul e curgere şi uitare în neuitare spre fiinţare în vremurile ce vin şi se petrec...”.
 
După moartea lui Moş Gheorghe (să-i fi fost model lui Spiridon Popescu, dezvoltat admirabil ca scriitor, într-o teză de doctorat, sub îndrumarea lui G. Călinescu, de către Cornelia Ştefănescu la Institutul de Teorie, Critică şi Istorie Literară, din Bucureşti?!), mamaia Sarrei rămâne alintată de aceleaşi limbaje cu poncife, mereu altele. Ele devin o reală şi o benefică mândrie pentru Sarra în faţa oaspeţilor – de la Careii din Maramureş şi Tabitha din Tunisia, a lui Adam, din zona Dobrogei şi a Caracalului, a soţului Avram (Avi). Fiindcă prozatorul, vrând să demonstreze (!) că şi satul accezează la modificările de structură ale democraţiei, determină pe Sarra şi sateliţii ei să înfiinţeze în zonă un spaţiu agroturistic, cu tot ceea ce implică acesta. După câteva rezultate comerciale notabile, afacerea părea să aibă un viitor neaşteptat de îmbietor. Cum se apropia, peste puţin timp, Naşterea Domnului, s-a declanşat febra pregătirilor de iarnă: cu bucate alese - de la brânzeturi şi afumături (din zona Rucăr-Bran), până la fructe din zona Câmpulung, Curtea de Argeş. „Pentru pizzerie, s-au comandat măsline marinate din Sicilia”. S-a făcut un consiliu de familie, stabilindu-se cine să meargă şi cine să rămână în gospodărie, şi cine să aibă grijă de Sarra, care trebuia supravegheată, fiindcă, după un control medical, aflase că este gravidă. Aşa că sub pavăza unei asemenea bucurii, cei plecaţi în deplasare au fost Avram (Avi, soţul Sarrei), tunisianca Tabitha, Katy din Maramureş. Maria a ezitat să-i însoţească după ce a aflat că Adam (veneticul) vrea să meargă la Craiova.
 
Cunoscător al tuturor obiceiurilor din satul natal, prozatorul Nicolae Bălaşa strecoară toată ştiinţa acestora. Sarra este neliniştită în permanenţă din cauza mişcărilor dezordonate ale fătului din pântecele sale. Premoniţiile o pun pe jar. Toate se calmează după ce află de cumplitul accident al soţului din cauza sistemului de frânare la maşină. După imbolduri şi aluzii ale Sarrei, cât toate demersurile în aceeaşi direcţie ale Vitoriei Lipan, Adam mărturiseşte că el este vinovatul, fiindcă i-a jurat lui Corcodel că îl va răzbuna. Şi uite aşa, luându-şi doctoratul, Adam a cedat, pedepsindu-se în faţa conştiinţei sale. Se cuvine să luăm în calculul evaluării întregii scrieri - confesiunea de la sfârşitul cărţii prin care autorul îşi declină situaţia întrebătoare a sănătăţii, neputând să meargă mai departe în a-şi încheia actuala Carte. Dar biruit-a gândul, vorba cronicarului, iar scriitorul Nicolae Bălaşa a ieşit pe piaţa cărţii contemporane, cursiv şi fără complexe estetice. Persoana întâi a biruit şi în forme de comunicare feminină, prin substituire, într-un registru veridic al rostirii în paliere.
Oricând, pentru un cercetător, fie şi titrat, stilul romancierului, ca şi al dramaturgului, cu atât mai mult, al eseistului filosof, se arată a fi unul al dezbaterii. Adică al trimiterii spre toate sursele de inspiraţie, dar, parcă, satul românesc, cu toate zbaterile lui întru existenţă, se arată în prim plan. Şi cu toate trâmbiţările oficiale despre democraţia din România, mentalitatea oamenilor, spiritul acceptă mai lent evoluţia, progresul. După cum se exprima un francez (eseist şi poet) - Vincent Teixeira (n. în 1969, la Auvergne, Saint-Flor) „”locul filosofului, ca de altfel şi al poetului, nu este la putere, însă ei întruchipează gândirea liberă, prin urmare, critică:
- punerea întrebărilor despre ceea ce există;
- zdruncinarea ordinii stabilite şi a micilor noastre certitudini;
- punerea în discuţie a existenţei sociale, aşadar a umanului în general;
deschiderea de noi orizonturi;
- crearea sensului, căci a gândi înseamnă totodată şi a visa.
Toate acestea presupun o distanţare, o „privire îndepărtată”’, care lipseşte canonic din societăţile noastre, marcate de divertisment, urgenţă şi prezentism. Eseistul îşi încheia pledoaria din dezbaterea propusă în revista „Cultura” (nr.2 din 22.01 2015, p. 28-29, citând sursa unui mare poet german care se pronunţa aforistic vorbind despre Curajul poetului că odată cu pericolul {democraţiei n. n- M B} sporeşte şi ceea ce ne mântuieşte.
Aşa că, Domnule Nicolae Bălaşa, modificarea genetică a plantelor de pe întreg pământul, nu impresionează pe locuitorii satului Seculeşti nici cât piuitul de piţigoi, fiindcă habitatul lui este în pădurea de foioase, unde s-au cuibărit toate gândurile (mai ales cele de taină) ale tuturor Soreştilor. La aceeaşi înălţime de umăr s-au adăugat şi ale dumitale, de câţiva ani buni... Deci, să ne înţelegem: vindecarea prin scris, justiţia încorporată în limbajul operei tale, cred că o bănuieşti ca fiind cu prelungite reverberaţii în timp.
Subscriu, Doamne ajută!

                                                                                                                                                           

                                   

footer