Revista Art-emis
Hestia PDF Imprimare Email
Ilie Fîrtat   
Duminică, 11 Ianuarie 2015 20:09

HestiaCopil fiind, mergeam adesea în vacanța de vară la Cetate, în excursie, împreună cu profesorul de istorie. Aici, după o lecție autentică de istorie locală, presărată cu multe aplicații practice precum confecționarea unui arc cu săgeți, a unui adăpost din ramuri de stejar și furișarea în spatele dușmanului, încingeam un meci de fotbal, iar seara, ajunși acasă, rupți de oboseală după un drum atât de istovitor și după o partidă de fotbal epuizantă picam morți, uitând de foame și de sete. Cu greu le venea părinților să creadă că odraslele lor, care nu intrau în casă până la miezul nopții, se culcă odată cu găinile! Pentru că, vacanță fiind, ne strângeam în fiecare seară în ulița satului și ne jucam de-a v-ați ascunselea, hoții și vardiștii și alte jocuri pe care le inventam după vizionarea vreunui film de acțiune la Căminul cultural, toți copiii din mahala. De multe ori, câte un vecin mai cârcotaș, pe motiv că nu se poate odihni de hărmălaia stârnită de noi, ne mai luau în tăbârcă, ba ne mai făcea și de ocară a doua zi pe la părinți. Suportam morala, de multe ori făcută și cu nuiaua sau alte pedepse pe măsura faptelor și seara, uitând de toate promisiunile făcute, o luam de la început cu și mai mult avânt.

Peste ani, cu frumusețea acelor clipe încă în suflet, am ajuns iar la Cetate. De data asta singur. Mi-am instalat cortul chiar in incinta cetății, hotărât să-mi petrec noaptea, o noapte frumoasă de vară, caldă și înstelată brăzdată de o lună argintie cât roata carului, pe unul din locurile cele mai dragi copilăriei mele. După ce am umplut termosul cu apă proaspătă de la izvorul ce-și poartă firicelul de apă chiar de sub cetate, am adunat câteva brațe de surcele din pădurea din apropiere pentru întreține un mic foc menit să alunge, peste noapte, eventualele animale sălbatice, dar mai ales țânțarii ce devin extrem de sâcâitori pe o astfel de vreme. După isprăvirea acelor preocupări gospodărești, care au ocupat destul timp, deja instalându-se întunericul, am servit o cină frugală și am aprins focul, în fața cortului, într-o vatră improvizată din pietrele ce abundă în zonă. Am lăsat cortul deschis, închis doar cu plasa de țânțari, și în jocul fantastic de umbre creat de flăcările focului pe care am mai pus o buturugă cu gândul să țină focul viu cât mai mult, m-am lansat într-o plăcută contemplare a unei porțiuni destul de generoase de cer oferit de deschiderea cortului, cer încărcat de stele strălucitoare, lăsând frâu liber amintirilor ce mă năpădeau.

Cetatea se ridica maiestoasă pe culmea dealului, străjuind drumul ce vine de la cetatea Sucilor, Sucidava și urcă spre Sarmisegetusa, în inima munților. Cetatea, construită din valuri de pământ întărite cu piatră pe care au ridicat ziduri trainice de apărare din trunchiuri de stejari, în vremuri de restriște, adăpostea poporul frumoasei regine Hestia, până trecea pericolul. Hestia, prin venele căreia curgea sângele aprig al unor înaintași viteji ce străjuiseră culmea dealului de mai multe generații, nu reușise să-l convingă pe bătrânul ei tată că ea este la fel de puternică și de vitează ca oricare dintre flăcăii neamului, cu care nu ezita să se ia la întrecere în mânuirea armelor! Și nu de puține ori ieșea învingătoare, spre satisfacția acestuia. Dar viteazul Zoltes, se stinsese la o vârstă venerabilă cu inima strânsă că nu a fost milostivit de zeița Bendis cu un băiat care să-i ducă mai departe vitejia! În zadar ceruse Zoltes în Sfatul Bătrânilor să fie ales un nou rege. În zadar le spunea că spre binele neamului trebuia ales un nou rege. Toți acești bătrâni războinici, sătui de câte văzuseră în viața lor tumultoasă l-au refuzat și cu toți au hotărât ca Hestia să-i conducă! Curajul, vitejia, înțelepciunea dar și frumusețea ei au atârnat greu la luarea acestei decizii. Prin toate aceste calități, Hestia se făcuse iubită de întregu-i neam. Această dovadă de dragoste din partea poporului pentru Hestia parcă a mai oblojit sufletul bătrânului Zoltes ușurându-i plecarea la strămoși în fața cărora urma să dea socoteală pentru faptele sale. Dar zeița Bendis nu se arăta nici cu Hestia prea generoasă. În zadar încercaseră flăcăii s-o curteze, inima acesteia se arăta la fel de greu de cucerit ca și cetatea de pe culmea dealului. În van vorbise și bătrânul ei tată că i-avenit vremea măritișului și că trebuie să se așeze la casa ei, Hestia le răspundea tuturor, râzând că încă nu-i vremea trecută și că o să facă și pasul acesta atunci când vor hotărî zeii.

Era o iarnă cumplită. Crivățul sufla cu putere troienind nămeții. Stejarii trosneau sub greutatea zăpezii. Lupii, urlau prin desișuri. Bătrânii spuneau că nu văzuseră în viața lor o iarna mai câinoasă ca asta. Sufereau de frig și animalele, nu numai oamenii! Ca să se mai încălzească, dar să le și ferească de atacul lupilor, care pe o astfel de vreme deveniseră foarte îndrăzneți, noaptea le închideau în cetate. Hestia, frumoasa regină getă, după ce s-a sfătuit cu bătrânii, în înțelepciunea-i recunoscută, a hotărât ca întreaga suflare să părăsească cetatea și să ia drumul muntelui să se adăpostească în Peșteră. Peștera le mai oferise și în alte vremuri de restriște adăpost. De câte ori nu ascunseseră acolo copiii, femeile și bătrânii când cei care se vânturau prin lume după pradă veneau peste ei! Se ascundeau până când erau aruncați în praful drumurilor pe care veniseră de către luptătorii viteji ai neamului. Hestia poruncise să se facă tărgi din prăjini de lemn legate de cai pe care să se pună proviziile, copiii, bătrânii și bolnavii. Tinerii și bărbații în putere, înfășurați în blănuri de oaie, conduc turmele de oi, boi, vaci și cai. Din Cetate pornește spre munte o lungă coloană. În frunte animalele mari, să deschidă pârtia, urmate de turmele de oi, apoi caii cu proviziile, iar oamenii în putere încheiau coloana.

În acele vremuri, zei erau mai aproape de oameni, de nevoile și suferințele lor. Zebeleizis, zeul fulgerelor și tunetelor, ce-și avea sălașul în subteranele muntelui, întruchipat într-un bărbat chipeș, cu barbă neagră și stufoasă, o zărește pe frumoasa Hestia în mijlocul poporului său. Inima acestuia se topește. O stare de neliniște necunoscută până atunci pune stăpânire pe zeu. El care stăpânea puterea fulgerelor și tunetelor, el care stăpânea focul universului ajunse să fie mistuit de foc. Dar de un alt fel de foc. Focul dragostei! Acel foc ce nu-i ocolește nici pe oameni nici pe zei! Cei atinși de acest foc din oameni devin zei iar din zei devin oameni! Să fi fost mâna lui Bendis? Pădurea răsună de chiotele și strigătele de bucurie ale unui popor ce petrece. Fluierele se întreceau în doine și hore iar oamenii băteau pământul cu picioarele, în ritmul acestora, în jocuri vioaie. Cei mai în vârstă, făcând în ciudă perechilor de flăcăi și fete, conduceau jocurile. Printre ei se mai sumenea câte un unchiaș cu câte-o babă spre deliciul celor de pe margine. În jurul unor mese întinse pline cu bucate, poporul petrecea la nunta reginei lor. Pentru că Hestia făcea pe voia zeilor și poporului său. Își dăruise inima chipeșului Zebeleizis, care rămâne alături de frumoasa lui regină, Hestia, să poarte de grijă poporului lor. El, printre altele, îi învață pe oameni să folosească focul. De acum încolo, iernile, oricât de aprige vor fi, vor putea fi petrecute mai ușor. Regina Hestia și zeul Zebeleizis dăruiesc poporului lor conducători puternici, cu dragoste de oameni ce vor fi pavăză cetății și împrejurimilor. De milenii, din generație în generație, poporul i-a venerat ca pe zei, zeița Hestia și zeul Zebeleizis.

Luna scaldă cu dărnicie poiana cu lumina-i argintie. Un strigăt răgușit se aude în noapte nu departe de cortul meu. Mă trezesc și-mi trebuiesc câteva secunde bune să mă dezmeticesc din visul avut și să realizez unde sunt. Încă-mi sunt vii în minte sunetele de fluier și doinele din vis. Se aud iar acele țipete, de data asta realizez despre ce este vorba. Deschid ușor plasa de țânțari a cortului și ies tiptil din cort. Nu departe de mine, în mijlocul poienii, un cârd de căprioare pășteau liniștite sub atenta supraveghere a unui superb țap! Din când în când, rotindu-și capul să cuprindă toată poiana cu privirea, mai slobozea în noapte câte un țipăt. Ecoul lui se spărgea în valea adâncă a cetății de stejarii poleiți în argint, stejari ce căpătau forme umane ca și cum vechii locuitori ai acestor locuri se porniseră într-un dans fantastic.

footer