O clipă mai târziu, Olesya m-a sărutat, tandru, pe obraz, apoi şi-a rezemat fruntea de umărul meu. Când stewardesele au adus gustarea, ea deja dormea. Am rămas, o vreme, nemişcat. Îmi părea rău să o trezesc, mai ales că, atunci, picată, parcă, în vis, părea acel îngeraş, bob de rouă, bun tocmai de gustat. Mai târziu însă, s-a rezemat de spătarul scaunului. Atunci, am privit pe lângă ea, pe fereastra avionului. Dincolo de aripa lui, un fel de reazem al speranţelor mele, întinderea, parcă, fără de sfârşit! Sub noi, se strânseseră norii, despre care Oly nu-mi vorbise. Priveliştea ameţea. Am încercat să desluşesc, jos, departe, pământul. Nu am putut. Un fel de fum zvârcolit se ridica văzând cu ochii. Nu departe de aeronavă, am zărit fulgere. Dintr-o dată, cerul s-a întunecat. În avion, s-au aprins toate luminile. Una, parcă şi în inima mea. Apoi, poc, şi întuneric! De teamă, am vrut să o trezesc pe Olesya. Dormea profund. I-am strâns centura de siguranţă, apoi pe a mea. Din clipă în clipă, aşteptam să se întâmple ceva. Am privit, iarăşi, pe fereastră. Avionul înota de parcă pământul îşi mutase apele pe cer. Aripile sale păreau scăldate în valuri. În capătul culoarului, a apărut una dintre stewardese.
Stimaţi pasageri, linişte!... Puţină linişte, vă rog! Aşa! Toţi să aveţi centurile de siguranţă! Doamnelor şi domnilor, traversăm o zonă cu maximă turbulenţă atmosferică! Avionul nostru cât şi piloţii sunt însă pregătiţi să reziste unor astfel de situaţii. Încredere şi calm! Nimeni nu trebuie să stea în picioare! Nu vă ridicaţi de pe scaun! – abia a apucat să mai zică ea şi, ca secerată, s-a prăbuşit. S-a ridicat însă cât ai clipi.
Awu! – s-a auzit un fel de rumoare până spre coada avionului!
Vai di mini, Domnuli, mi-i rău! – abia am apucat să aud un tânăr, ce stătea, crispat, în scaunul de alături.
Avionul a căzut în gol. Cu el, toţi, parcă, ne scufundam în cer. Sângele mi-a lovit, atunci, ca un ciocan, creştetul capului, gata să împroşte tavanul. Stomacul îmi ajunsese şi el în gură. Speriat, am prins-o pe Olesya în braţe şi i-am sprijinit între mâini, tâmplele. La un moment dat, aeronava a plutit din nou. Se zgâlţâia însă parcă şi mai rău. Instinctiv, în gând spuneam o rugăciune.
Stai, că mă sufoci! Ce e? Ce s-a întâmplat? – a întrebat Olesya, o jumătate de oră mai târziu.
Nimic! Am trecut printr-o furtună...
Da?
Şi era cât pe-aci să ne prăbuşim... Să murim... Praf şi pulbere...
Hai, mă!...
Nu glumesc! Până jos, praf şi pulbere...
Să ştii tu că şi eu am visat ceva!... Da! Uite, parcă văd! Aci, pe aripă, se făceau a fi două cosciuge... Doamne, două coşciuge! Nu greşesc, parcă le văd... Mi se părea că înclină totul. Pe noi, avionul... Şi cerul, şi pământul... Toate, şi cerul şi pământul păreau aşa, în dungă. După aceea... parcă zburau pe lângă noi. Coşciuge în zbor!... Mai târziu, din ce în ce mai multe! Apoi, o lumină! M-a orbit lumina! Şi ele au dispărut. S-au topit... Doamne, cum au dispărut!
Gata, lasă-le! O să fie bine! O să ajungem... Abia aştept să ating pământul! Să-L iau pe Dumnezeu în spate şi să cutreier lumea. Da, nu El pe mine, ci invers, şi, pe jos: pâş, pâş! Ce atâta grabă?!
Şi eu?
Am să te iau şi pe tine. Da, am să te iau... Şi o să mergem împreună până la marginea pământului. Ce-o să-şi mai amintească omenirea!... Ăla cu femeia aia frumoasă, în braţe, şi cu Dumnezeu în spinare! Pâş, pâş! Apoi, am să mă urc, singur, pe un vapor...
Singur?
Da, singur! Tu o să rămâi la ţărmul mării. Tu şi Dumnezeu! -
Eu?!
Da, tu! La sfărşitul lumii, musai, femeia! Femeia şi Dumnezeu. O să rescrii Evanghelia. Fără carte, nu se poate! Parcă văd: Evanghelia după Oly! Apoi, o să faci copii! Cineva trebuie să o ia, iar, de la inceput!
Şi tu?
Eu am să mor, acolo, în larg. Apoi, am să fiu peşte. Fâţ, fâţ, prin valuri, până aproape de mal. Când va fi cazul, am să mă las prins. Cu mine o să-ţi hrăneşti poporul...
Nick, ce e cu tine?
Nimic! Tu şi Dumnezeu la începutul lumii! Ce Adam? Ce Eva?!... Abia aştept să ating pământul! Şi, pâş, pâş!
În momentul în care am simţit avionul rulând de-a lungul pistei de aterizare, zeci de aplauze au răsunat în interiorul său. Câteva secunde, am stat nemişcat Nu-mi venea să cred că am atins, din nou, pământul.
Nick, suntem la tine acasă! În România! Nu te bucuri?
Ce să zic? Da, numai că spaima, pe care am tras-o... Tu cu visul tău... Coşciuge în zbor?!... N-am s-o uit, tot restul vieţii!
Nici eu? Mai ştii?...
Ce?
Mă, nu face pe uitucul că... Hai, ia-mă în braţe! Dumnezeu, dacă vrea, se urcă El singur! Să te văd! Trece-mă pragul! Ca pe mireasa ta! Dintr-o lume, în într-alta?! Măcar doi paşi, aci, pe pământ românesc! Şi după aceea, mai vedem noi!Că până la capătul lumii, ehe, poveste lungă!
Aşa, în văzul oamenilor?
Da!
Şi dacă, uite, rămân ţeapăn?
Mă, dacă ai să rămâi, află că am să te duc eu în cârcă, până la Cernăuţi, iar acolo...
O să-ţi pună nişti ventuzii că, numa!... – s-a amestecat în vorbă tânărul de lângă noi.
Da? Ca să vezi?! Dar, dumneata de unde...
De la Chişinău, domnule! Student în România, iar acum, cu o bursă la Dijon! – a răspuns el, vorbind bine româneşte.
Eee, asta e altceva! Rusoaica din Odessa, unul din Banatul sârbesc, frumoasa mea din Cernăuţi, şi... România Mare!
Nu, domnule, românii la un loc!
Mie mi-ar plăcea! - s-a amestecat Olesya.
Ascultă-mă, dacă mai stăm, pe o terasă, la un suc, pun pariu că ne găsim rude! – am glumit eu.
Poate chiar fraţi! – a insitat moldoveanul.
Apropo, ea e Olesya, din Cernăuţi, eu...
...Nick, cel mai iubit dintre iubiţii lumii! De mine, bineînţeles ! – mi-a luat-o ea înainte.
...Iar eu, Igor! Igor Cuşcenko! Moldovean din...
Polonia, sau?...
Nu, domnule, Chişinău. ,,,Oraşul meu din albă piatră!"
Chiar că albă! – a confirmat Olesya. Am fost la voi. Odată, când cu... Mă rog, nu are importanţă...
Într-o zi, poate am să ajung şi eu... Ce zici? – am întrebat-o pe Oly.
Până una, alta, drumurile tale spre Cernăuţi... Adică spre mine. Mă, nu cumva să te duci, că te strâng de gât! Ăştia au nişte femei aşa de frumoase, că... pe-acolo o să-ţi putrezească oasele...
Dacă ar fi şi ar fi,... parcă tot aici ar trebui! Nu de alta, dar ălea, despre care zici tu că sunt, au împânzit România...
Of! Sărăcuţa de mine! Doar eu am rămas tocmai dincolo de... Nick! Ce zici, vrei?
Ce?
Să mutăm Bucovina mai la sud!
Cu tine cu tot, nu?
Păi, alfel, cum?!
***
Da, cum şi în ce fel? Mai vedeţi voi! Important e să vreţi, că de putut se poate! –ne-a zis Igor înainte de a ne despărţi.
Ai auzit? Totul se poate!
De la Băneasa, la Gara de Nord, am mers cu un taxi. Pe tot parcursul drumului, Olesya a tăcut. Privea, adesea, clădirile cenuşii, copacii ruginii, de pe marginea drumului, şi tresărea, de fiecare dată, când scârţâiau roţile maşinilor din trafic. O priveam cu coada ochiului şi mă sfâşiam în propria-mi incertidudine. Cu cât mă apropiam de gară, cu atât simţeam cum un fel de vuiet nemilos al lumii îmi tăia respiraţia, şi cum timpul se împuţinează precum omul în ultimele clipe de viaţă. Eram, în adâncul sufletului, când disperat, când fericit, şi îmi venea să ţip: „de ce, Doamne, de ce?"
- Am ajuns! – am confirmat eu oprirea taxiului aproape de intrarea principală a gării. Olesya a tăcut din nou. A coborât, cuminte, din maşină, şi m-a aşteptat. Privea, parcă, peste dealurile Moldovei, la ea, în curte, la Cernăuţi. Şoferul ne-a dat bagajele, apoi am păşit în interiorul clădirii.
Reintrăm în timp! – mi-a şoptit ea. În amărăta asta de istorie... Beţia de noi se duce... Rămâne contingenţa... Politica!... Nimicul! Ce ai să faci în zilele următoare?
De mâine?
- Da! Abia acum suntem la răscruci! Pupăza ta îşi ia zborul...
- Adică, se urcă în tren...
Şi, fâl-fâl, dacă am noroc...
- ...Cam pe la prânz, am să-ţi arăt drumul mântuirii. Scara spre cer!... Crede-mă, chestiune unică!
Ce nu s-a dovedit pe faţa pământului, vorba rusoaicei...
Află! Dacă ar avea ăştia, prin Occident, o aşa minune, ca românii, la Târgu Jiu...
- S-ar perinda, pe-acolo, creştinii, ca arabii la Meca. Măă, hoţule! Tu mă duci cu zăhărelul şi, până la urmă, tot la acrituri ajung!
- Cum vrei, însă o porţie de suflet, la Masa tăcerii, doar la mine în Oltenia!... Ca să nu-ţi mai zic de Poarta spre suflet... Tot acolo, la doar doi paşi, spre răsărit... Vrei?
Eu ştiu?!... Poate altă dată...
Nu da vrabia din mână pe cioara de pe gard!
Ce să fac?
O vorbă de pe la mine. Cu alte cuvinte, când prinzi o gâscă, jumoale-o, dacă vrei să îţi faci burduf de pernă cu puf.
Tot nu înţeleg!
Atunci, musai o trecere prin Oltenia mea!
Şi acasă?
Două, trei zile mai târziu, ce mai contează! Că doar nu se mută Cernăuţiul din loc!...
Mai ştii?! Vin tătarii, vin vandalii... Însă, fie! Că doar n-o să plesnească pământul!
La scurt timp, şi eu şi Olesya eram, din nou, suflete pe drumuri. De data aceasta, puse pe şinele de cale ferată. Trăncănitul roţilor de tren, acum semn al întoarcerii, îl trăiam la nivelul unei amestec. În emoţie, ingredient, Olesya, eu, păcatul şi Dumnezeu. Ultimul, parcă liber de orice. „În definitiv, ce obligaţie ar avea Dumnezeu faţă de mine?! - m-am întrebat în gând, în timp ce încercam să găsesc un loc, cât de cât confortabil, în mijlocul unei lumi care, parcă, veşnic, bătea toba. Când tocmai, gata, gata, să scap de obsesii, am auzit-o, un fel de halucinaţie acustică, pe mama: ,,mă, băiete nu cumva să îţi baţi joc de vreo fată mare, că blestemat vei fi! Şi blestemat vei rămâne!" Am tresărit. O clipă mai târziu, Olesya mi s-a părut a fi victima, eu, păcatul unei iubiri cântate la flaut, iar vecinii de pe scara blocului, în care locuiam, bârfitorii universului.
,,L-ai văzut, dragă? Nici că ne mai bagă în seamă!...Nu-i mai ajungi cu prăjina la nas! A fost în Franţa şi..." ,,De-aia nu mai pot eu!" ,,E, nu e chiar aşa! Ai văzut şi tu, şi-a luat una, de prin părţile alea... Auzi, de parcă a ta şi altele, de pe aici, nu ar avea şi ele, acolo, ce trebuie să aibă..." „De-aia, uite,... dar cine ştie ce panaramă?1 Ho, că o să vadă el...Ehe! Vine aia din buricul Parisului, să stea cu asta, în două camere, la bloc?! Când o zbura porcul cu soacră-mea în spinare!" ,,Păi, na, uite, că zboară...!" ,, Da? Atunci, ducă-se dracu, şi porc, şi ea, şi tot!" ,,...Puico, fă, ascult-mă pe mine! Leana e fiartă!" „Aoleo!" Profesorul s-a întors cu una. ...Iar acum, fie-sa... Vai de mine, da‚ s-o vezi pe ea, pe Leana... Au cam rămas cu deştiul în gură!" ,,Las‚ că aşa le trebuie! Când le-am spus: fată,... prea ţoapă! Una, două, ţâşti-bâşti, cu buricul gol şi fusta până la cur! Mă mir că nu s-a pus ăla cu daravela pe ea! Şi atunci s-o fi văzut eu pe Leana, pe unde scotea cămaşa?!" ,, E, şi cu tine! Cum de n-a dat pleaşca peste ea? Leana! Scăpa de dracu!"
Nick! La ce gândeşti, omule?
La nimic! Adică, da, la chestia aia: eu cu tine în braţe şi Dumnezeu în spinare, spre sfârşitul lumii?! Frica, agonia, îţi dai seama?
Nuu! Nu aşa, ci altfel: Împreună, până la marginea mării... Acolo, tu, peştele, fâţ, fâţ, pân‚ la Dumnezeu, apoi eu, şi-un alt început!...
La Videle, trenul aproape că s-a golit. Cel puţin, noi am rămas singuri în compartiment. Olesya privea pe fereastră. Câmpurile negricioase păreau pustiite. Tăranii îşi culeseseră porumbul, însă arăturile de toamnă încă mai aşteptau ploile ce trebuiau să înmoaie pământul.
Nick! Ştii ce? Tot ce avem, aici, în ţară, la tine, în faţa ochilor, seamănă cu cerul de adineauri, culcat pe pământ.
Lipseşte furtuna!
Totuşi, ceaţa, valuri, valuri! Soarele, parcă se îneacă în nori... Vezi acolo, departe, copacul acela stingher?
Da!
Cum ţi se pare?
Copac!
Şi atât?!
Mda!...
Eu îl văd un uriaş revoltat, ce stă la sfadă cu Dumnezeu,... E, un fel de a zice!... În timp ce gustă din relicvele, cine mai stie ale carui muritor?!
În definitiv, cam totul e de mâncat! ...Animalul mănâncă iarba, omul, animalul, pământul, pe om... Iar pomul, pamantul.
Nu m-aş mira să mă simt, odată, într-o zi, frunză agăţată spre cer, într-un fel de respiraţie istorică! Cum s-ar zice, stafie colorată pe creanga unui copac...
Adică, moroi?
- E, şi cu tine, moroi! În definitiv, ce e ăla, moroi?!
Un fel de... unul mort, dus pe lumea cealaltă, şi întors!
Da! Cam aceeaşi chestiune, stafie!...
Nu prea... Stafiile au ceva din momâile mergătoare... Sau seamănă cu ălea puse în capul viei! Paznici!... Moroiul însă, e moroi! Cu personalitate, cu... Dă ordine, face, drege... Când i se pune pata, harşc! Mai trage câte unul în ţeapă!
Şi-n timpurile ăstea?!
Da!
Vai, mă sperii! Sunt şi pe la tine?
Cum să nu! Numai că, ai mei, din Oltenia, sunt mai romantici. Nu rezistă la femeile frumose. Când le văd, devin aşa, pufoşi... Bureţi de spălat cu ei pe spinare.
Taci, că mă trec fiorii! Dragă, ştii ce? Vreau să mă întorc! Unde mai opreşte trenul ăsta?
Ehe, tocmai la Craiova! Moroii de sus! Nu ţi-am spus?
Vai de mine!... Nu mai am de ales?
Nu!
Nick, măcar spune-mi, când ajungem, mă duci la hotel şi pleci?
Doamne fereşte! Am şi eu casă, masă... Ca omul!
Nu mă păcăleşti?
Nu!
Ah! Mi-a venit inima la loc. Împreună, e altceva!
Abia aştep să-ţi văd cuibuşorul şi să fac un duş! Apoi...
Nici o problemă... E apă caldă, şampon, spumant, eu...
După cele întâmplate pe drum, Craiova mi s-a părut locul, în care Dumnezeu a făcut, pentru prima dată, şi cerul şi pământul. ,,Raiul meu de când lumea!" – mi-am zis, în gând, după ce am ieşit în faţa gării. Se întunecase bine când m-am oprit lângă fântâna arteziană şi am respirat adânc. Drumul spre casă, în oraş, l-am făcut pe picioare.
Am văzut lumina zilei, la nord, peste dealurile dimprejur, însă... Draga mea, orăşelul ăsta... – am rupt eu, pentru a nu ştiu câta oară, tăcerea.
Ba, nu! Frumoasa ta!... Frumoasa ta din Cernăuţi! Sună, cum să-ţi spun, ca într-o partitură bizantină!
E, sună! Spune-mi că îţi place!
Da! E ca un început de replică într-o piesă de teatru...
Lumea, ca spectacol! Idee veche de când...
Şi totuşi, în fiecare zi, nouă! Sau, alta... Personajele... La noi, de exemplu, actul I : Montpellier sau drumul oaselor. Actul II: Lyonul cu seducţia... Trebuie să spun că m-ai cam păcălit! Eu, curioasă, iar tu, haţ! Şmecher!
Ce să faci? Aşa e când intri în săptămâna chioară!
Oarbă, ziceai că se zice!...
Oarbă, chioară, cam tot un drac e!... Actul III?
Chestia aia cu... ,,Ce-o să-şi mai amintească omenirea?!... Ăla, cu femeia aia frumoasă, în braţe, şi cu Dumnezeu în spinare! Pâş, pâş!" M-ai dat gata! Ascultă-mă, tu ai un soi de nebunie care cucereşte! Iţi ia minţile!
Să nu exagerăm! E plină lumea... Însă, de când lumea, musai şi un nebun în vremuri! Pentru explicaţii, pentru chestii, socoteli... Cineva trebuie să fie şi responsabil! Ceilalţi, adică, ăia zdraveni,... cică la cap, s-ar zice,... au patologia în oase! Srâmbi, fragili! Nu rezistă la terfeleală.
E, asta e! Iar acum, partitura cu Statul în stat, Drumul mântuirii, şi Cina cea de taină la Masa tăcerii...
Doamne, ce le-ai încurcat! Păi, eu asta am spus?
Nu?
Nu!
Atunci, zii tu!
Uite, calea de urmat trece prin pat. Asta e sigur! Dar să o lăsăm mai spre miezul nopţii, după duş, întâlnirea cu moroiii şi...
Mă, ia vezi, că iar mă sperii! Şi?
Pusul ventuzelor!
Hoţule! Îţi arde de pupat! Care va să zică... Mânca-l-ar mama de băiat!
Mda... Un fel de preludiu, înainte şi după! Mâncăm şi? Sau?... Ritualul locului în vremurile de acum, ăstea postmoderne, că pe vremea de dinainte...
Adică în modernism, vrei să spui?!
Ia-o cum vrei tu şi nu mă mai întrerupe, că pierd firul istoriei! Deci, în vremurile... după cum spui tu, totul începea cu bătaia... Venea omul, acasă, şi trosc! pleosc!
Vai de mine, dar brutali mai sunteţi! Norcul meu, că au trecut timpurile...
N-ai înţeles! Ăsta era curăţitul! Nu puteai intra, oricum, în aşternut! Preludiul, relaxarea, începutul... Îşi vărsa omul năduful. Apoi, mâncau... Mai suspina ea... Da! Suspina,... suspina! Iar el îşi răsucea o ţigară cu tutun frectat în podul palmei, şi hârtie de ziar. Ştii, aşa, de-al dracu! Se odihneau o idee, până la primul cântat al cocoşilor. Abia atunci se întorceau ăia pe lumea ailaltă! Adică, moroii, în lumea moroilor!... Şi, spre ziuă, tăvăleala... Fiecare după puteri! Oricum, o simţea femeia pănă spre seara următoare...
De unde ştii?
Cântau! Ale dracu, cântau! ...U-ă-lă-uăă!... U-ă-lă-bă!...
Interesant! Mai învaţă omul! Adică, eu... Şi, de închinat?
Aaa! În fiecare zi, de dimineaţă! Beau aghiazmă, pupau şi icoana... Cum s-ar zice, spălau păcatul! Asta, când se întâmpla să stea bărbatul mai mult pe acasă. În caz contrar, toate cele zise începeau, acum, târziu, toamna, când se întorcea el din lume... Venea, aşa, din lume! Pe drum, i se mai năzărea câte una, alta, şi o lua la palme, de cum deschidea ea poarta... Unii se întorceau acasă doar să-şi bată muierile!... În special! Ţine minte! Era şi o explicaţie: ,,mă nene, se face a dracu, dă boala în ea, îşi ia lumea în cap...!"
Şi?
Şi: Trosc! Pleosc! Apoi, proba cu aghiazma, icoana! Unele se mai şi jurau, că ... Mai pe la prânz: ...U-ă-lă-uăă!... U-ă-lă-bă!...
- ...Cu suspinatul?
Suspinau, suspinau! Un fel de răgaz, între şi între!
Cât îşi răsucea ăla ţigarea, aşa,... de-al dracu?!