Revista Art-emis
Praful din stele, busuioc şi tămâie cu iz de veşnicie! PDF Imprimare Email
Dr. Nicolae Balaşa   
Luni, 24 Ianuarie 2011 20:52
Balasa Nicolae- Aşa,... una, alta... - mi-am repetat în gând, privind undeva, departe, spre munţii care, parcă, mă chemau. Am urcat, iarăşi, la volan. Drumul a şerpuit printre pădurile din stejar rămase încă în picioare. Peste tot, în jur, alături nouă, liniştea, simfonie a zărilor şi a aducerilor aminte. Alături ei, viaţa, oricând gata, parcă, să trădeze. La ţărmul clipei, misterul! ...Sau, alternativ, când Dumnezeu, când diavolul! Totuşi, ultimul, mai rar. Între unul şi celălalt, urcuşul, destinul, ruleta, cifra 6. Repetată, punere pe gânduri! ...Apoi, moartea, cortină a zădărniciei! Domnule, dacă ai putea să mori în picioare, semn?! Să rămâi, aşa, stană de piatră şi să te îngropi singur, perpendicular pe axa vremurilor! Să fii un fel de antenă, prin care, musai să treacă şi timpurile, şi cuvântul! În realitate, noi, tot una cu pământul, un fel de umbre stinse în amurgurile disperării. Te zbaţi să fii şi... Una, două, ţi se încurcă iţele. Păcat de oasele frânte şi de alergatul pe te miri unde! Asta e! Una e să vrei şi alta e!, mi-am zis tăcut.
- Nick, mai e mult?
- Până departe, e! Veşnic e! Te-ai plictisit?
- A, nu! Am sentimentul că mă duci, acolo, unde ziceai, spre marginea lumii, şi...
- „Ăla cu femeia frumoasă în braţe şi Dumnezeu în spinare. Pâş! Pâş!" Mai zii şi tu ceva! Tăcerea parcă ne sfărâmă sau ne face tot una cu pajiştile astea ofilite.
- Şi dacă te superi?
- Eu?! Ce să zic?! Şi supărarea e un fel de a fi, deşi. Amărăciunea, e unde e, că întoarce sufletul cu furca şi-l aşează, căpiţă, pe povârnişiurile vieţii.
- Ce romantic! Miroase a suflet şi fragi coapte, la fiecare tresărit de soare! Ah, dealurile Bucovinei, vara! Nick, mi-e dor de acasă. Nu vrei să vii cu mine?
- Şi eu, care credeam că am să te pun stâlp în pridvorul casei părinteşti.
- Cum să-ţi spun, când ne-am oprit, acolo, în vârful dealului, îmi venea să bat cu pumnii în pieptul tău şi să-l întreb pe Dumnezeu, de ce te-am cunoscut?
- Păi, baţi la mine şi-L întrebi pe El?
- Altfel, cum?
- Da, mă rog, ai şi tu dreptate. Şi?
- Tu ştii?! Eu eram eu! Acum, parcă sunt, parcă nu sunt.
- De ce?
- De-aia! Că o să plec.
- Mă laşi singur şi besmetic, aici.
- Îmi vine să plâng.
- Păi, plângi, dacă vrei să plângi. Altă idee n-ai?
- Ce-ai zis? Mă, ţie nu-ţi pare rău?
- Ba, da, dar... Lacrimile mai spală păcatele firii. Ideile o tulbură.
- Da? Ca să vezi. Eşti cinic. Şi?
- Şi...sufletul iar cere!
- Astăzi, însă. Parcă, prea sfinţi!
- Vezi, aşa te vreau! Numai că, asfinţitul, ehe, prea departe!

În mai puţin de două ore, eram deja lângă Coloana Infinită. Parcul din jurul său mai păstra parfumul de epocă şi amintirea unui Brâncuşi rezemat în pridvorul casei, trăgând din pipă.
Scara spre cer! Căderea-n infinit. Spune-i cum vrei tu.
- Sau viaţa, curgere. Da, viaţa. Priveşte! Când te strânge, când te lasă.
- Interesant. Şi de ce nu? Ciclicitatea, semn. Doar noi, muritorii, ne scufundăm, orbi într-un Dumnezeu, fără să ştim de ce. Nu avem simţul proporţiilor.
- Fii serios! Ne îndoim. Altfel, am fi sfinţi.
- ...Şi dacă nu ne-am scufunda?
- Cred că ne-am otrăvi cu albastrul ăsta, de deasupra coloanei, sau cu azurul fiecărei înserări.
- Până una, alta, la vârsta mea, îl caut în ochii femeilor frumoase. Dumnezeu mai poate aştepta, câtă vreme doar m-a azvârlit în lume, şi atât! Nu tu una, nu tu alta... De liniştea inimii, nici vorbă.
- Răule!
- Eu?
- Da! Şi cu mine şi cu El.
- ...Şi bun cu diavolul. Unul de la Balta Verde...
- A, nu. Nu! Numai că te-aprinzi de-aiurea. Ca sufletul în cimitir, deasupra celui deja coborât în groapă.
- De, ai şi tu dreptate! E ca şi cum aş bate un cui în golul dintre stele şi aş spune: „aici e bucata mea de cer!"
- Bine, a ta e! Şi?
- Şi? Ăla care a bătut un cui în cer, ca să-şi pună şuba. Iauzi!

Lângă Masa tăcerii, am tăcut. Cel mult, şi eu şi Olesya am spus un fragment de rugăciune, în gând, privind, mai tot timpul, spre pământ. Altfel nici că se putea! Dumnezeu Însuşi primea acatiste. La Poarta Sărutului, istoria înţepenită într-o îmbrăţişare. Lângă ea, atunci, doar noi, muritorii, abur al unui prezent destrămat. Şi, totuşi, ne-am sărutat. Aproape lihniţi de foame, ne-am retras la Dolce Vita, un restaurant plasat în partea de nord a parcului, pe malul ştrandului, atunci, gol şi pustiu. La intrare, ne-au întâmpinat gazdele, două doamne elegante, drăguţe, cu ospitalitatea parcă în priviri. Ne-au aşezat la o masă, lângă fereastră. De-acolo, puteam admira coloristica unei toamne târzii.
- Te simt la tine acasă, mi-a şoptit Olesya. Lumea te cunoaşte, te salută. Vii des aici?
- Când vreau să văd lumea, la nivel de simbol. Cum ţi se pare?
- Păi, cum să spun? Gând, semn şi interpretare.
- Interpretarea, ca poveste! Iar povestea, un fel de a fi al omului în lume...
- Mi le spunea bunica, seara, când împletea ciorapi. „Doamne, ce-om căuta pe aici?" Vorbea ea cu Dumnezeu şi îl tot întreba, spre miezul nopţii, când punea ghemul şi cârligele pe masă.
- Ei, ce?! Praful din stele, busuioc şi tămâie cu iz de veşnicie! Facem şi desfacem, iar când nu prea mai avem ce...
- Croşetăm.
- Mda! Croşetăm piramide. Asta în caz de n-a pus la cale vreo mândră, cine mai ştie ce fel de război.
- Avea şi dintr-ăsta! Adică război, război. Zestrea ei. Venise cu el în spinare, din Moldova, de la voi. Îl aşeza, iarna, lângă fereastră şi, vorba ta, vâşti încoace, vâşti încolo. Cu suveica!
- Şi Dumnezeu se uita la ea, nu?
- Eu ştiu? N-am auzit-o. Apoi, zbang, cu spata. Ce ştii tu? Jurebii, fire...
- Fire de a fi în fire...
- Ce-ai zis?
- E, şi eu...
- Mă încurci rău. Mă, ia vezi! Bunica mea era artistă... Făcea velinţe în iţe, făcea...
- Făcea, făcea! Şi le aşeza pe gard, la soare, primăvara...
- Da! Ca să răsufle şi să se primenească. Apoi, punea mâinile în şolduri şi le privea... „Fă fată, pe-asta o să ţi-o dau de zestre, când te-ai mărita".
- Păi, şi?
- Şi?! Mă iei tu? Hai, mă iei? Că tot veni vorba, şi lada cu zestre o am gata. E în odaia de la drum. Nu glumesc, stai să îţi spun: mi-a pus în ea şi cămaşa din întâia noapte. Of! Trebuia să o fi avut acum, cu mine, la drum. Fir-ar să fie!
- Presimţeai tu ceva, nu?
- Presimţeam! Unde dai şi unde crapă?! Zii, mă iei?
- Da!
- Mda! Aşa sunteţi voi, bărbaţii! Dacă m-ai lua, acum ai zbura cu mine în braţe, până la cer, m-ai plimba printre stele şi mi-ai culege luceferi.
- Auzi, nimic nu se compară cu un pat parfumat şi o pernă moale. Faci ce faci şi. Te odihneşi şi tu, ca omul! Nu umbli, creanga, cu capul prin nori!
- Păi, şi copii?
- Îi aduce barza... Că de-aia e barză! ...Şi altă treabă, din câte ştiu, nu are! footer