Revista Art-emis
Primul fior sau sfânta inocenţă PDF Imprimare Email
Marinela Belu-Capşa   
Luni, 24 Ianuarie 2011 20:45
Belu Capsa MarinelaUn zâmbet îmi brăzdează faţa de fiecare dată când îmi amintesc de prima întâlnire cu un băiat, într-o vacanţă de vară. Eram acasă la părinţi, în micul sat din Câmpia Dunării, sat cu uliţe drepte, încât vedeai totul de la un capăt la altul al comunei cu casele ei albe, curate, în faţa cărora ţăranii aveau grădiniţe cu flori sau cu răzoare de zarzavat. Venise în satul nostru un tânăr din Craiova, în vizită la nişte rude şi, într-o duminică tare călduroasă, l-am cunoscut la horă. Pe atunci eu aveam vreo cincisprezece anişori. În faţa Căminului Cultural veneau lăutarii satului şi cântau cu foc, iar flăcăii şi fetele se prindeau în horă sub privirile femeilor şi ale bărbaţilor strânşi în grupuri, curioşi să vadă cine mai vorbeşte cu cine. Fetele se plimbau în cerc, aruncau ochiade în stânga şi-n dreapta, aşteptau să fie luate la dans. Atunci se făceau aranjamente şi-şi dau întâlnire cu băieţii seara, la fântână. Când se întuneca bine şi oamenii intrau în case, se auzea câte un fluierat discret şi toţi ştiau că fata lu' cutare e chemată la gard să vorbească. Ea lua repede găleata şi pleca să aducă apă. De multe ori însă, de Rusalii în special, fetele erau furate şi duse la casele băieţilor, ca să se mărite mai repede, fără voia părinţilor. Mare zarvă era în tot satul, „auzişi, fă, că a lu Peşte a furat-o p-a lu Neajă, să vezi bătaie!". Dar se împăcau repede şi, după tocmeală, puneau de nuntă.

În duminica aceea ieşisem la horă să mă revăd cu colegii. Tocmai mă întâlnisem cu fata popii, colega mea din gimnaziu, când l-am observat pe tânărul cel străin de sat. „Cine e băiatul ăla?", dar nici ea nu ştia. Verişorul lui, un alt coleg de-al nostru, văzându-ne, a venit la noi şi ni l-a prezentat „Verişorul meu, Victor, e din Craiova şi a venit pe la noi pentru câteva zile".Am dat mâna, ne-am zâmbit şi am schimbat câteva cuvinte. Se vedea că e stingher pentru că nu cunoştea pe nimeni şi, brusc, m-a întrebat dacă putem să ne mai vedem şi altădată. Acolo, în faţa oamenilor, unde era şi tata, mi-era ruşine şi frică să vorbesc cu el mai mult timp. I-am spus că a doua zi o să mă duc cu vaca la vie şi poate veni şi el acolo. Ce emoţii aveam! Dar şi teamă să nu vadă tata că-mi dau întâlnire cu un băiat. Parcă toată lumea ştia că eu o să am întâlnire. Imi bătea inima tare, tare şi simţeam că sunt gata să leşin de emoţie. A doua zi am plecat nerăbdătoare la vie, fără să mă mai îndemne mama să plec odată că se ridică soarele sus şi pe şosea a apărut el, Victor, arătos, înalt, cu părul roşcat, tuns scurt, cu nişte ochi verzi, luminoşi, destul de durduliu la faţă, îmbrăcat cu o cămaşă albă cu mâneci scurte şi cu pantaloni maro, din stofă. Era băiat de oraş! Ne-am salutat şi, timizi, am continuat drumul unul lângă altul în spatele vacii, care mergea liniştită, parcă ştia că se întâmplă ceva special cu mine. Via era la marginea satului, între două loturi de porumb şi o altă vie a vecinilor a căror casă mărginea lotul nostru la sud. Pe lângă ea trecea un râu firav în albia căruia abia curgea apa în timpul verii, încât nu mai aveau unde să se scalde gâştele şi raţele vecinilor. De căldură seca repede şi valea rămânea crăpată când era secetă mare. Cerul era senin oglindă şi se anunţa o zi foarte călduroasă, aşa ca în Câmpia Dunării. O linişte grea îmbrăţişa pământul. Ajunşi la vie, ne-am aşezat pe o haină întinsă pe iarbă, după ce am priponit vaca de un ţăruş, să pască pe marginea drumului sau pe şanţ, să nu mai intre în lucernă.

Ne era ruşine să ne uităm unul în ochii celuilalt, discuţiile erau greoaie, „cum e la şcoală, cum e prin Craiova, ai fost vreodată în oraşul meu, poate vii cândva". Era elev la un liceu renumit în oraş, învăţa bine, zicea el, şi-i plăcea mai mult istoria decât româna. Cu coada ochiului îi urmăream fiecare mişcare. Era tare chipeş, zâmbea frumos, vorbea calm şi se juca în ţărână cu un fir de pai, făcând rotocoale sau dreptunghiuri. Din când în când vaca se uita la noi şi scotea câte un muget asurzitor: Muuuuu ! Muuuu ! În jurul nostru era o linişte suspectă, parcă toţi ştiau că eram acolo cu un băiat şi nu se cădea. Inima îmi bătea cu putere de teamă să nu fiu văzută de cineva şi să fiu apoi pedepsită pentru curajul meu, dar eram şi fericită că acel băiat a venit să stea cu mine să păzim via şi vaca. „Ce rău e în asta?! De ce mi-e aşa de teamă? Doar nu mă mănâncă. Uite ce cuminte stă pe haina asta pe care aleargă de colo-colo furnicile astea nesuferite. Ce mari sunt şi ce rău pişcă ! Una mi-a intrat sub bluză, mă gâdilă tare, dar nu pot să mă scutur acum, să mă vadă Victor. Îmi place cum îl cheamă, în sat nu mai are nimeni numele ăsta. Oare mă va săruta? Cum o fi când te pupă un băiat? Dacă se repede la mine, ce trebuie să fac? A naibi încurcătură!". Şi zâmbeam şi eu tâmp, să nu vadă ce gândesc, de parcă s-ar putea vedea ! „Ce bine că gândurile nu se văd !" Toată noaptea n-am dormit, am visat cu ochii deschişi la cum o să fie când va fi el cu mine, cum mă va lua în braţe, cum mă va săruta, că aşa auzisem eu că se face, doar n-o să mă pupe ca mama!?

Ghemuiţi aproape unul de celălalt, aveam grijă să nu-l ating cu genunchiul şi aşteptam să se întâmple ceva. Ce, nu ştiam, dar aşteptam. Îmi venea să-l iau de mână, să-i ating obrazul, eram tare curioasă şi nerăbdătoare. Pe furiş îi priveam ochii, ce culoare au, par a fi verzi ca frunza de trifoi. Uite, şi el mă priveşte pe ascuns, îi e teamă de mine, dar nu fac nimic rău, el e băiat, el trebuie să facă un gest, ceva. Eu sunt fată, nu se cade să arăt că vreau să mă sărute. Însă niciun semn din partea lui că ar fi avut vreo intenţie, sta aşa liniştit şi povestea câte-n lună şi-n stele de la şcoală, iar eu nu pricepeam nimic. Zâmbeam aşa să creadă că ascult ce zice, însă gândurile zburau aiurea, inima bătea ca o nebună, mi-era teamă să n-o audă. „Nu te plictiseşti în satul ăsta mic ?Cum îţi petreci timpul ? Stai mereu aci, la vie, în liniştea asta mormântală? Eu n-aş suporta asta", vorbea el în continuu, fără să înţeleagă ceva din viaţa tihnită de la ţară. Nu, nu mă plictiseam, aerul parfumat cu mirosul de vie şi de lucernă şi de maci îmbujoraţi îmi da o energie care mă făcea fericită. Şi-apoi citeam mult, împrumutam cărţi de la biblioteca din sat şi timpul curgea pe nesimţite. E adevărat că uneori simţeam nevoia unei companii, dar alţi copii nu erau pe acolo, iar eu aveam alte preocupări. Vremea a trecut pentru mine nefiresc de repede şi, la amiază, când mă aşteptam mai puţin, Victor s-a ridicat brusc, m-a privit în ochi, mi-a zis că e bucuros că ne-am întâlnit, « sper că ne vom mai vedea, dacă vrei, poţi să-mi scrii » şi a plecat la masă că-l aşteptau ai lui. Am rămas uluită şi tare dezamăgită, privindu-l lung cum alerga să ajungă la timp acasă. Nici mâna nu mi-a atins-o, nici adresa nu mi-a lăsat-o, nici de sărutat, nu m-a sărutat. Pielea îmi ardea mai puternic decât dacă s-ar fi pârjolit sub razele fierbinţi ale verii. Şi câte visuri îmi făcusem ! Toată noaptea nu dormisem de curiozitate cum o fi la întâlnire. Asta a fost o întâlnire?! Mi-au dat lacrimile, capul a început să mă doară, mergeam abătută prin vie, o dezamăgire imensă m-a cotropit. Mi-au dat lacrimile de furie pentru aşteptările mele înşelate, pentru visurile mele deşarte. Doar vaca se uita la mine, înţelegând tristeţea mea, deziluziile mele şi a mugit îndelung. Era prima mea întâlnire cu dragostea şi un fior puternic mi-a frământat trupul ca după o grea suferinţă. Doamne, cât de mari sunt iluziile tinerilor şi cât de dureroase neîmplinirile!

Pe Victor l-am revăzut peste mulţi ani, când amândoi eram studenţi, şi am râs când ne-am amintit de ziua primei noastre întâlniri, în compania vacii mele. Atunci mi-a mărturisit că el tare ar fi vrut să mă sărute acolo, pe haina cea invadată de furnici, dar că tremura tot, n-a avut curaj şi de aceea a fugit. Nu-l aştepta nimeni acasă, erau cu toţii la câmp, la secerat. footer