Revista Art-emis
Iarna primăverii lui 2014 PDF Imprimare Email
Monica Ligia Corleanca   
Miercuri, 28 Mai 2014 16:01

Monica Ligia  Corleanca, art-emisMă simt precum înainte de primul război mondial în această primăvară târzie și rece. Nu venisem încă pe lume atunci, dar mi-am făcut o imagine a timpului când a fost declanșat un război din nimic, numai pentru a mai împuțina locuitorii planetei. Decizii nebune ale unor psihopați care caută doar sclavi de muncă și motive de a se distra pe seama lor, dar cel mai mult de a-i elimina din spațiul planetei după ce au fost folosiți. Au mai trecut niște ani după război când bieții oameni au început să ia totul de la capăt, să spere, să reclădească, când România avut poate cel mai bun timp din istoria ei. Eu tot nu mă hotărâsem să intru în acea epocă, dar mi-ar fi căzut bine să mă fi bucurat de bunăstarea, de liniștea care plutea peste orașe și sate dând oamenilor sentimentul de siguranță, entuziasmul de a trăi și crea. Bunicii, părinții și vecinii povesteau niște istorioare ce păreau rupte din Petre Ispirescu, însă pozele vechi din țară și din București ne-au convins că așa a fost. Când se așezaseră toate lucrurile în matcă la rostul lor, a fost declanșat un alt război mondial tot de către forțele iluminate, care se distreză cu exploatarea și uciderea în masă; iar s-a schimbat geografia și liniștea lumii, Europa s-a rearanajat, Germania a fost împărțită, iar România dezmembrată, răscolită până la temelii furându-i-se identitatea, teritorii largi, tezaurul, pădurile, aurul, petrolul, uraniul, sarea și orice a mai fost la îndemână de înhățat. Atunci am decis și eu să vin pe lume, taman atunci în plin haos, să fac ochii mari și să înțeleg mai nimic din ceace se petrecea în jurul meu. Nici acum după trecerea multor primăveri nu m-am prea lămurit de ce alții ne dirijează destinele, dar încerc să aleg bucuriile mici ale vieții cotidiene ca să pot supraviețui.

Era încă bine până prin 1944, când au năvălit „eliberatorii”, doar foametea ne-a mai slăbit forțele prin 1946-47, însă adevăratul prăpăd a început când n-a mai fost decât sfâșiere cu confiscarea pământurilor, scos țăranii din casele lor, luat cu japca toate animalele, cu arestări și ucideri în masă, apoi crearea gospodăriilor colective. Ce să te mai uiți în jur la iasomiile inflorite, la stânjenei, la ieduții veniți pe lume să ne jucăm cu ei, începusem a simți greul vremurilor și chiar de eram încă mici aveam inimile triste, mâncare puțină, hăinuțe vechi, nici o jucărie, nici cărți, învățători lipsă fiindcă muriseră pe front, întrasem în timpul noastru cu stângul. La toate cele văzute se adăugaseră chipurile disperate ale oamenilor care ne învățau să nu scoatem o vorbă despre nimic, să ne ținem gura și să ne fie frică de oricine. Așa se țin și vitele la muncă cu frica și biciul.

Am început școala primară la acel timp, cu cel mai nepotrivit loc de dezvoltare personală într-o limbă străină ciudată, pe timpul comunismului bolșevic și așa am ținut-o până la maturitate cu promisiuni, cu lozinci mincinoase, cu speranțe în van, așa s-au așternut anii peste noi până am început a ne trezi că am trăit numai pentru alții, muncind pe gratis într-o pușcărie bine păzită. Când am întrebat la școală de ce trebuie să învățăm limba rusă am primit o palmă ca să nu mai deschid gura a doua oară. Mucles! Locuiam deci într-o închisoare, dar nu știam că mă născusem la timp și loc nepotrivit! Știu, îmi veți spune că vorbim mereu despre trecut, dar rănile acestuia nu se uită, iar cicatricile adânci le purtăm în noi până la moarte. Experiența trecutului nostru rămâne referință pentru ceace trăim astăzi, la el ne raportăm mereu pentru scurta noastră trecere prin lume și mai puțin la datele prezentate sau inventate de alții. Stângace am fost din născare, dar de călcat, am călcat mereu cu stângul, ca un blestem, vorba tovarășilor „un pas înainte și doi înapoi”, că așa ne-au impus timpurile. Privesc acum lumea după ani lungi de zbucium și speranțe, în așteptarea primăverii lui 2014 să-mi încălzească inima după șase luni de iarnă bezmetică, dar nu prea văd semne de bucurie. Pomii înfloresc greu și târziu, florile la acest început de aprilie cam tot așa, cutremure peste tot, vulcanii care se trezesc, și mai observ izbucnind focare amenințătoare pe întreaga planetă: în Ucraina, în Malayesia, în Siria, în Coreea, în Venezuela, toate anihilând bucuria omului de a se simți înaripat să meargă pe un drum înoitor. De când m-am născut și până astăzi nu au încetat războaiele! Din ce oare și cum ne-am mai putea reface forțele ca să mergem mai departe; și mai departe, unde, pentru ce? Noi nu mai credem în mâine, nu mai avem idealuri, nu mai intrezărim speranțe.

Iubesc viața, iubesc oamenii, iubesc țara de unde am plecat, o respect pe cea de adopțiune, dar peste tot domnește astăzi aceiași frică a zilei de mâine, Doamna Inceritudine și sora ei geamănă, Amenințarea, care ne țin prizonieri în chingile lor nevăzute. Oare ce ne mai pregătesc dușmanii liniștii și creației, dușmanii naturii aducătoare de bine care să ne trezeasacă din amorțire și să ne încarce bateriile cu energia benefică a primăverii? La acest timp de primăvară așteptam Floriile, apoi Paștele , sărbători milenare desfăcând mugurașii de salcie, aducându-ne pe aripile vântului miresmele cunoscute de smirnă, tămâie și ceara topită din lumânările arzând zile și nopți; este greu de trecut momentul fără a-mi aminti de învierile făcute la mânăstiri, de pregătirile măicuțelor cu ouă încondeiate, colaci, pască și uriașii cozonaci moldovenești, cu slujba de la miezul nopții, cu prohodul cântat din sufletele smierite și pătrunse de măreția sărbătorii, însoțită fiind de dangătul greu al clopotelor. Când fredonam Hristos a înviat ocolind biserica mă răscoleau emoții egale cu cele pentru Oda Bucuriei din simfonia a IX de Beethoven. Nu cred că există ceva mai frumos și sfânt în amintirile mele despe Paștele Ortodox din țara noastră pierdută, chiar și pe timpul filajului securitist făcut să ne sperie. La mânăstiri ajugeau mai greu oamenii albaștri rătăciți de Dumnezeu și chiar de drumul comunismului stalinist pe care o luaseră razna. Confuzi și proști, brute fără niciun rost pe lume, s-au bălăcit în apele înroșite cu sângele marilor noștri gânditori, filozofi, poeți și savanți, dar Dumnezeu nu le-a ajutat să ajungă decât niște oi rătăcite în căutare de avere. Proști și ticăloși au fost spurcăciunile, proști dar bogați au ajuns călcând pe cadavre! Să fie la ei!

Mă văd la masa din ziua de Paști care începea cu binecuvântarea călugărilor, ciocnind ouăle cu urarea: „Hristos a înviat! - Adevărat a înviat!”, cu lumânarile aprinse din noaptea învierii cu flori proaspete puse în ulcele de lut, cu friptura de miel așezată în mijlocul mesei, cu sărmăluțe în foi de viță și cu bucuria clipei luminând fețele credincioșilor ce așteptau împărțirea bucatelor precum o împărtășanie. Doamne, că frumos mai era, adevărată sărbătoare care putea emoționa și pe cei mai necredincioși oameni. Eram cu toții îmbătați, transfigurați de vraja momentului. O înviere la Putna putea egala un mare spectacol montat de Peter Brook. In copilărie mergeam uneori la biserica greacă din oraș unde slujbele erau impresionante insoțite fiind de coruri bizantine. Plecam cu luminile aprinse și cu urarea „Christos anesti, Christos anesti”, care ne era salutul până la ziua de înălțare. Refac acum amintirile într-o altă biserică greacă, tot cu cor bizantin, într-un alt oraș departe de țară, dar cu reverberații ale unor timpuri încrustate în memoria sufletului meu.

Când nu plecam la mânăstiri pentru Paște, mergeam cu grupul de prieteni la Sinaia, unde închiriam o vilă, dar noaptea de înviere o petreceam la mânăstirea din Sinaia, sau la Peștera. Inainte de plecarea din țară am petrecut noaptea de înviere la Schitul Maicilor din București. O mai fi existând oare? Alteori ne adunam cu toții la o familie de prieteni vechi, care aveau o casa spațioasă departe de București, unde ne duceam pentru slujba de înviere la biserica din oraș, doar ca să luăm lumină ( să nu fim văzuți de cei care aveau ochi și la spate), lăsându-ne urările cu “Hristos a înviat “ pentru acasă, la o masă regească prelungită pe câteva zile. Atunci și acolo mai veneau personalități importante din lumea intelectuală a Bucureștiului, care nu puteau sărbători Paștele în văzul lumii. Restricțiile impuse de tovarășii comuniști parcă ne făceau învierea mai vibrantă, mai profundă, ca orice lucru interzis. Tatăl gazdei era un preot din vechea generație care ne binecuvânta masa de Paște și ne ura cele cuvenite, chiar de se aflau acolo un general de armată, rectorul unei universități , directorul televiziunii române cu vreun speaker de la radio și TV, plus alte câteva personalități ale culturii. Preotul ne spunea cu convingere că toți avem nevoie de Dumnezeu și că în tranșee, pe câmpul de luptă, nu există necredincioși. Tare mai avea dreptate și mereu îmi amintesc de vorbele lui calde rostite încet, cu mult tâlc.

Anul acesta Paștele a venit devreme, dar eu m-am grăbit să-l întâmpin ornând un colțișor din casă cu ouă incondeiate adunate din țară, altele primite, câteva Faberge alături, cu lalele roșii, narcize de tot felul și zambile parfumate alături. Mi-au lipsit tuberozele pe care le ador, dar nu le-am găsit nicăieri. Cum în Noaptea de Înviere aveam obiceiul să aprind lumini pentru toți cei plecați din dimensiunea noastră, am făcut-o și anul acesta cu toate lumânările ce le aveam la îndemână, dar cu o inimă grea că am pierdut prea mulți oameni dragi în ultimii doi ani. Am rostit numele fiecăruia, am privit îndelung la flacăra lumânărilor pâlpâind, apoi m-am culcat fără a putea adormi. M-am văzut dintr-odată singură, singură, pe un pământ instabil, cu mai toți prietenii dispăruți, cu nici o umbră de dragoste, de comunicare, decât blestematul de computer. Cum suntem risipiți pe toate continentele nu ai cum să prinzi orele potrivite ca să te mai bucuri măcar de urările pentru Paște și acelea sintetice. Nu am putut merge să iau lumină la miezul nopții, dar m-au consolat vecinii că s-ar fi putut viziona pe computer slujba de la biserca greacă din oraș. La fel au făcut și catolicii, privind la TV slujba de la Vatican, serbând Paștele acestui an odată cu noi. Pentru mine vizionarea unei slujbe a nopții de înviere la TV sau computer, când aștepți atmosfera sărbătorească și sfântă, este ca o prăjitură mult dorită pe care doar ți-o arată cineva, dar nu o poți poți atinge. Niște imagini colorate, fără miresmele sărbătorii, precum fructele , sau roșiile din magazine care nu au niciun gust și pe care le tot mănânc de când am venit aici. Dacă și ceace este mai profund în ființa noastră a ajuns să fie prezentat în imagini, totul artificial, neconvingător, atunci eu mi-aș dori să mă refugiez pe o insulă însorită, printre câțiva oameni adevărați, cu plante, legume și fructe de la mama natură, chiar de-aș dormi într-un cort, nu-i nici o pagubă. Puținii ani pe care-i mai am de trăit să fie măcar o infuzie de bine, de liniște fără TV, fără amenințări, fără urmăriri, fără politicieni, fără războaie, să simt că exist ca orice ființă cu dreptul la viață așa cum consider eu și nu trăind după legile impuse de alții. Oare cum l-am putea face pe Dumnezeu să ne asculte dorințele?

Până să-mi pun gândurile pe hârtie a venit și căldura mult așteptată, scoțând din bârloguri trei căprioare, locatari mai vechi, doi racooni și un iepuraș chiar în păduricea din spatele clădirii noastre. Anul trecut am avut și o vulpe cu doi puișori, dar n-au mai apărut acum. Păsările m-au asurzit cu strigăturile lor disperate ținîndu-mă trează la spectacole de dragoste nocturnă, așa că abia acum mă bucur de parfumul florilor sub roua adusă din cele patru vânturi, cu picături de soare aurit. Ba chiar au răsărit și lăcrămioarele pitite lângă ușa noastră de la intrare, îndemn gingaș de bun venit mult așteptatei noastre prințese Primăvara. Se schimbă vremea, ne schimbăm și noi, iar eu vreau să țin pasul cu lumea în mișcare - nu în viteză. Viteza nu-mi dă răgazul să trăiesc spectacolul primăvăratec și-mi alterează plăcerea de a visa, iar de mi se iau și visele, cu ce mai rămân?Vă propun să visăm împreună la liniște și pace, dorind aceasta din tot sufletul, să trimitem numai mesaje de dragoste către toți semenii , ca o meditație de grup întru salvarea binelui pe planeta noastră. Poate se și întâmplă.

footer