Emil Proşcan, art-emisSunt Ioana, Doamne, fetiţa care ţi-a mai scris despre părinţii mei, despre bunicul, despre viaţa noastră tristă şi te-am rugat să faci să fie şi la noi în ţară mai multe căpşuni, ca oamenii să aibă de lucru, să nu mai plece în alte ţări să le culeagă părinţii noştri (cu un sigur I) să  rămână  acasă, să nu mai plece de lângă noi, copiii (cu trei I) lor.  Bunicul a găsit scrisoarea pe care ţi-am scris-o atunci şi după ce a citit-o s-a dus în grădină. A stat acolo până seara târziu. L-am zărit prin fereastră cum stătea rezemat de nucul  de lângă fântână, unde este şi masa de lemn la care mâncam noi,  toată familia,  în duminicile de vară. Stătea rezemat de tulpina groasă,  ca şi cum se lipise de ea ca să-l simtă, să-i afle gândurile. Ştiam că e trist,  că suferă, dar nu am putut să mă duc la el.... Simţeam că are nevoie să fie acolo, departe de lume, că are nevoie să fie şi el singur... S-a întors în casă odată cu întunericul. M-a strigat şi mi-a făcut semn să mă aşez lângă el pe pat. Privea undeva în adâncul tavanului. Cu mâinile-i tremurânde, încerca să-mi aranjeze părul meu lung, dar eu ştiam că vrea să mă mângâie şi atunci mi-am lipit capul de pieptul lui şi l-am cuprins cu braţele ca atunci când eram mică şi vroiam să-l înduplec să-mi spună o poveste. Amândoi aveam nevoie de asta.  Tăceam. Simţeam că ne face bine tăcerea. Era ca o pace ce se aşternea cu înţelegere peste sufletele noastre, lăsându-ne gândurile să alerge slobode prin noi. Tristeţea  se domesticeşte şi nu mai muşcă din noi atunci când e linişte. E ca în rugăciune.  Într-un târziu, mi-a spus să nu mai fiu tristă, pentru că el este cu mine, că mă iubeşte, că şi părinţii mei mă iubesc şi că se vor întoarce.  Apoi  mi-a spus că degeaba ai face Tu, aici, la noi, câmpuri de căpşuni, pentru că în magazinele acelea mari unde te plimbi cu un căruţ,  sunt aduse numai fructe din alte ţări. Ale noastre, se spune, nu sunt bune.   Îţi scriu din nou pentru că simt această nevoie să-Ţi spun despre noi şi despre ceilalţi oameni. Eu ştiu că Tu ştii totul, dar vorbindu-Ţi, mă simt eu mai bine. Parcă mă uşurez de o povară.

Nu le este bine oamenilor, Doamne, sunt  trişti, abătuţi, tăcuţi... Chiar şi atunci când este sărbătoare, au privirile mute.  E multă nedreptate pe Pământ  şi Tu trebuie să ştii ce gândim noi şi mai ales ce simţim! Părinţii mei sunt în Spania la căpşuni, adică muncesc acolo. Sunt câţiva ani de când au plecat să facă rost de bani.  Eu stau la bunicul. Tata s-a întors de câteva ori, dar mama, cu toate că a plecat prima, nu s-a întors niciodată şi nici nu mai dă telefon, ca atunci, la început.  Tata mi-a spus că s-au despărţit şi nimic mai mult. Nici eu nu-l întreb, pentru că este trist şi ştiu că nu-i  plăcea să vorbească despre viaţa lui.  Nu ştiu nimic despre mama mea şi mi-e dor de ea... Mi-e dor de ei amândoi şi vreau să fim  împreună ca atunci când ne bucuram de sărbători şi puneam masa sub nucul din grădină. Mi-e dor de bucuriile noastre mărunte, când ningea, când se coceau cireşele sau de zilele când reuşeau  să cumpere ceva în casă. Îi privesc  în fotografiile făcute atunci când eram împreună şi totul era frumos  şi  întreb: „Cum ai putut mama mea să mă părăseşti? Tu cum reuşeşti să stai fără mine şi fără tata şi eu nu? Hai mamă vino aici lângă mine şi strânge-mă în braţe...”  Şi adorm cu ea în braţele mele! Câte odată o visez, e îmbrăcată într-o rochie albă zdrenţuită şi aleargă desculţă printre mulţi copaci. Are răni pe picioare, pe mâini, pe faţă... Şi plouă peste tot umbletul ei... Aleargă, aleargă, nu ajunge nicăieri şi atunci întind mâinile spre ea şi o strig să se întoarcă să o pot ajuta... Să se întoarcă  acasă. Mă trezesc udă de ploaia ei pe mine şi nu mai pot să adorm. Ştiu că nu-i este bine,  că îi este şi ei dor de mine. Ştiu! Nu se întoarce pentru că îi este ruşine şi teamă de gura lumii. Ştiu că suferă,  că asta îşi doreşte şi că vrea să se întoarcă la mine şi la viaţa de aici.  Tata cred că ar primi-o pentru noi şi cred că şi pentru el.  Nu pot să discut despre mama cu nimeni, doar cu Tine Doamne. Ţie îţi pot spune tot ce simt eu în mine şi simt linişte când  se întâmplă asta.   Ştiu că într-o zi îmi vei aduce mama mea înapoi! Tu poţi să întorci lucrurile spre dreptate, spre  trebuinţele noastre.

Astăzi am primit la şcoală câteva mărţişoare de la colegi, iar doamna învăţătoare ne-a spus să ne gândim şi să scriem fiecare câte o scrisoare mamei  noastre. „Aveţi ocazia acum de 8 Martie, adică de ziua ei, să-i mulţumiţi pentru tot ce face pentru voi şi să-i faceţi urări din tot sufletul vostru!”, a mai spus doamna învăţătoare.  Eu nu am unde să-i scriu şi nici cum să-i vorbesc cu ea decât prin Tine, Doamne. Spune-i Tu ce ştii că e în mine, în bunicul, în tata şi în toate lucrurile de la noi, din casă! Spune-i să ştie şi ea despre noi!   Şi fă-i şi ei o bucurie, oricât de mică! Fă să primească şi ea un cadou, să simtă că este primăvară, că este ziua ei şi că nu e singură!

Bunicul este trist şi el, i-au micşorat pensia şi nu-l primeşte nimeni să mai muncească. Se uită la televizor şi, din când în când,  ţipă la cei care vorbesc acolo. „Hoţilor!”, aşa le spune! „Ne-aţi vândut ţara... V-a ales poporul că să-l vindeţi şi să-l umiliţi! Nu aveţi milă... Nu aveţi nici un Dumnezeu!” .

Săracul bunicul, n-o fi ştiind că Tu eşti pentru  toţi?