Revista Art-emis
Drumuri printre nămeții gândurilor ascunse PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Ştefania-Georgeta Ungureanu   
Duminică, 09 Februarie 2014 15:53
Stefania Georgeta Ungureanu, art-emisCât preţuieşte „bătălia dintre palate”? Imposibil de cuantificat! Este doar un subterfugiu al neputinţei noastre de a „cosmetiza” racilele unei puteri, care ne „alunecă” spiritul spre o contaminare cronică, aceea a degradării morale şi a inculturii „generalizate”. Pornită de la eşecul operaţiunii de salvare a victimelor accidentului aviatic din Munţii Apuseni, transferarea Serviciului de Telecomunicaţii Speciale (S.T.S.) din coordonarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (C.S.A.T.) în cea a Ministerului Afacerilor Interne (M.A.I.), a fost asumată public de premierul Victor Ponta.[1] Din nefericire, nu este singura bătălie între palate. Spun acest lucru fără să vizez politicul. Pragurile sunt mult prea înalte, iar jurământul meu de credință nu îmi permite alterări prin stări de lucruri ce pot fi interpretabile sau rău înțelese. Risipim energii, călcăm în picioare adevărurile credinţei şi ajungem să nu mai iubim nimic! Unde ne mai putem regăsi? În nicăieri şi niciunde! Ceea ce am salvat cândva cu sufletul, am pierdut din „pricini” meschine. Privesc departe, mă reîntorc în istoria ființei noastre. Îmi este dor de mine, căutându-te adevăr, în mereu şi pretutindeni, pe ţine, Ideal, pierdut în grădina Edenului poveştii mele neterminate! Sunt părtaș la realitatea crudă. Am încuviinţat atât de uşor să ne vindem istoria luminii pe un preţ derizoriu! Şi doar reperul „funebru” al morţii mai poate învia ceea ce valorile au creat în viaţa „aceea prăduită”: eternitatea lumii raportată la singura minune a existenţei, clipa în care puteam salva totul, dar am ucis zâmbetul luminii, cu greu păstrată în furtună credinţei!
 
Recent un confrate de breaslă scria în cuvinte simple, dar zguduitoare prin mesaj, un „Recviem pentru suflete nevinovate ridicate la cer”: „Am privit, am ascultat şi sufletul ne plânge. Realitatea prostiei este dură. Un avion prăbuşit. Suflete nevinovate pierdute şi un alt bâlci naţional. Cine, cum, când ? Eu ? Tu? Noi? Unde ne sunt vinovaţii?” [2] Aura Ion a plecat dintre noi în respectul necondiţionat a milioane de români. Cei care cred în aceleaşi valori ca şi studenta condusă pe ultimul drum şi-au dat mâna care pe unde şi în felurite chipuri. În pieţe, la instersecţii, în facultăţi, la cimitir, pe reţelele de socializare, în tot felul de locuri din ţară. Generaţia lor a pierdut un combatant, dar a câştigat un simbol. În memoria ei şi în numele valorilor morale pe care le-a reprezentat, toţi cei care respectă şi au nevoie de respect s-ar putea strânge la un loc. Ar deveni o forţă teribilă. Adică salvarea noastră ca ţară şi ca naţiune”.[3]
 
Citesc şi trăiesc intensă durere în tăcerea gândurilor mele. Din „Recviem pentru suflete nevinovate ridicate la cer” desprind: Avioane au mai căzut! Cutremure au mai fost! Şi ce am învăţat? Răspunsurile sunt halucinante pentru o Românie ce se doreşte în mileniul III! Auzim despre mărturii desprinse din infern, despre lupi care îşi făceau cunoscut urletul în miez de noapte, dar când vom auzi şi de un răspuns adecvat la situaţie? Privesc în trecut şi înclin să dau dreptate regretatului Academician dr. Florian Constantiniu când aprecia că «ne lipseşte harta viitorului şi că un popor de oi naşte un guvern de lupi». Gândurile îmi pleacă departe, spunea distinsul confrate[4] Ce se mai poate spune ?!
 
Să credem în noi cei rămaşi de veghe la marginea seninului descoperit în parfumul florilor de liliac, în căldură macilor, în lacrima izvorului sfânt, în ruga soarelui de a întârzia noaptea, în picătura aceasta de conştiinţa rămasă nealterată de „preţul trădării” istoriei identităţii noastre. Suntem toți dintr-un singur neam, dintr-o singura ţară şi am uitat prea curând că seva noastră se trage din suferința celor plecați şi a celor care vin după noi! Suntem nimic fără „El”, trecutul nostru şi fără „EI”, viitorul nimicului rămas în urmă....! Ne trezim din coşmarul luptei dintre „palate” fără preţ, fără valoare, goi în sufletul vândut, fără puterea iubirii de a ne prețui, de a ne păstra respectul de sine, de a ne căuta în gândul bun al fiecăruia dintre noi, cei care trebuie să găsim calea cea dreaptă, dar, oare știm spre ce ne îndreptăm? De dragul vieţii trăită frumos în demnitate, să îndrăznim a avea curajul să ne privim în ochi mereu şi pretutindeni!
---------------------------------------------
[1] agenţia.org, 04.04.2013.
[3] www.cotidianul.ro, 05.02.2014 Cornel, Nistorescu, Aura României
footer