Revista Art-emis
Era noaptea când se năştea Iisus PDF Imprimare Email
Emil Proşcan   
Marţi, 24 Decembrie 2013 21:10

Naşterea lui Iisus„Dragă Doamne, sunt Oana! Tu mă ştii de la bunicul, care acum e acolo în lumea Ta. Ştiu că Ţi-a vorbit despre mine şi Te-a tot rugat să mă ajuţi şi să ai grijă de grijile mele. Ce mult îmi vorbea despre Tine! Mai ales seara, sau când ningea, sau când era Crăciunul, sau când eram tristă... Sau când se însera şi mă cuibăream la pieptul lui pentru a-mi lua porţia de mângâiat! Îmi vorbea despre Tine şi atunci când întrebam despre părinţii mei: unde sunt, cum arată, când vor veni? Ştii ce îmi spunea? Că i-ai luat Tu, la Tine sus! Aşa-mi spunea! Atunci mă linişteam, mă simţeam mândră de părinţii mei, îmi zâmbea sufletul şi mă lipeam tot mai mult de pieptul şi de sufletul lui bun. Îmi vorbea despre Tine şi mă mângâia... Şi acum simt căldura aceea plăcută din mâinile lui. Îmi spunea că Tu ne dai lumina, că eşti bun, puternic, drept şi... frumos!

În ziua aceea am învăţat despre viaţă

Spunea că Tu ai făcut oamenii, pomii, copacii, apele, cerul, florile, păsările, soarele, zăpada..., că Tu ne aperi de tot ce e rău, că eşti cel care ne dai binele, bucuria şi zâmbetul. Îmi spunea să mă gândesc mereu la Tine, iar când mi-e greu, să Te rog să mă ajuţi. Atunci, în ziua aceea, când bunicul meu a murit, Ţi-aminteşti Doamne, dimineaţa aceea plină de durere, când m-a chemat la patul lui? M-a mângâiat pentru ultima dată, m-a strâns de mână, mi-a spus să am grijă... Of Doamne...! Să lupt cu viaţa, să învăţ cât pot de mult... Să mă ambiţionez să ajung om adevărat... a m-ai spus. A privit în sus şi Te-a rugat să ai grijă de mine, să mă faci mare, să mă aperi... Şi privirea şi mângâierea şi vocea, au fost altfel... Apoi eu am fost scoasă afară, s-au auzit ţipete de plâns şi cerul s-a întunecat şi totul a devenit o groaznică furtună. Cu toate că nu-mi curgeau lacrimi, atunci în ziua aceea am învăţat să plâng cu adevărat, să simt durerea şi singurătatea. Pierzându-l pe bunicul şi plângând fără lacrimi, am învăţat despre viaţă.

Mi-e dor de el, de bunicul meu scump şi drag

Acum, ştii Doamne, sunt la casa asta a noastră căruia i se zice « orfelinat ». Aici sunt copii mulţi, jucării, cărţi de tot felul şi ar trebui să mă simt bine, dar eu sunt singură Doamne, şi tristă, tristă de tot! Mi-e dor de bunicul! Mult mai mare ca durerea, e dorinţa de a-l revedea, de a fi cu el. Îmi este foarte greu fără el, mai ales când se face seară şi mă duc la culcare. Chiar dacă de multe ori simt căldura mângâierii lui, mi-e dor de el, de bunicul meu scump şi drag. Mi-e dor de privirea lui, de vocea lui, de grija şi dragostea ce le simţeam pentru mine. Astăzi a nins şi bunicul îmi spunea, că atunci când ninge vine Crăciunul şi se naşte Iisus, Fiul Tău, trimis la noi pe pământ să ne mântuiască, adică să ne facă bine. Şi copiii de aici spun că dacă ne punem o dorinţă, în noaptea de Crăciun, Tu ne-o îndeplineşti. Sunt singură şi tristă şi mi-e dor de bunicul! El spunea că atunci când mi-e greu să mă gândesc la Tine şi să te rog să mă ajuţi, de aceea Îţi scriu Doamne. Tu sigur simţi că acum mi-e greu, de aceea Te rog să mă ajuţi! Ştiu că-mi vei citi scrisoarea, chiar dacă nu o voi pune la poştă...

Te rog eu Doamne, dă-mi-l pe bunicul!

Aş vrea să Te rog să mi-l dai pe bunicul! Asta e singura mea dorinţă! Vezi şi Tu cât de greu şi cât sufăr fără el. Avem aici jucării, chiar şi un pom de iarnă, dar eu îl vreau pe bunicul. El nu a îndrăznit să Te roage să-l mai laşi să trăiască, pentru că nu a vrut să Te supere şi pentru că n-a cerut niciodată nimic pentru el, dar Te rog eu Doamne, dă-mi-l pe bunicul! Promit că am să fac tot ce spui Tu în rugăciunile tale şi n-o să-ţi mai cer niciodată nimic. Tu eşti bun şi mare şi drept şi ştii foarte bine că sufletul meu şi viaţa mea au nevoie de bunicul, altfel degeaba sunt zilele, zăpada, pomul de iarnă şi chiar Crăciunul. Pe fiul Tău care-L trimiţi acum la noi pe pământ şi pe părinţii mei şi pe îngerii Tăi şi pe toţi de lângă Tine, îi rog să Te roage să mi-l dai pe bunicul meu scump şi drag! Şi pentru că ştiu eu că Tu aşa vei face, îţi mulţumesc Doamne! Îţi mulţumesc! Ai să vezi ce fetiţa, harnică, cuminte şi ascultătoare am să fiu!”

Era Ajunul Crăciunului

Pedagogul, „Domnul” cum îi spuneau copiii, termină de citit scrisoarea pe care o găsi în mâinile Oanei, care adormise. O împături şi o puse în cartea cu poveşti de pe noptieră. Se uită în jur şi privi îndelung la paturile goale, dar frumos aranjate. Toţi ceilalţi copii fuseseră luaţi de bunici, mătuşi, unchi sau alte rude să petreacă împreună noaptea sfântă a Crăciunului. O tristeţe neputincioasă îi cuprinse sufletul. Totdeauna l-au durut lacrimile ce-i însoţeau însingurările Oanei. Acum după ce i-a citit scrisoarea, si-a dat seama cât de departe şi inutile erau poveştile pe care continuase să i le citească, mai ales în momentele ei grele. Acum înţelegea însingurările şi rătăcirile Oanei. Stinse veioza, o înveli pe Oana şi ieşi. Ajunse în biroul său plin de dosare şi cărţi de poveşti şi începu să se plimbe dintr-un colţ în altul al camerei, căutând parcă ceva. Într-un târziu se opri la fereastră. Cu gesturi grăbite dădu perdeaua la o parte, ca şi cum, dincolo de ea, ar fi existat soluţii, liniştea de care avea nevoie sau altceva! Era Ajunul Crăciunului! Era noaptea când se năştea Iisus, era noaptea în care toţi copiii lumii primeau daruri şi peste tot ar fi trebuit să fie multă bucurie şi multe zâmbete. Vedea în fiecare din mulţimea de case cu ferestrele luminate, o masă întinsă, un brad împodobit, multe zâmbete … Intuia bucuria ce-i cuprindea pe toţi în noaptea asta sfântă de Crăciun, dar simţea şi un gol imens în stomac, în el şi în suflet.

Hai bunicule, hai, vino!

Se aşeză în scaun încercând să găsească o soluţie, să găsească ceva. Mereu s-a descurcat cu problemele de suflet ale copiilor, cu singurătatea lor, cu dorul de părinţi. Trebuia să găsească şi acum o cale! Începu să alerge cu gândul peste case, peste văi, peste munţi şi peste multa zăpadă, ce cădea din cer, încremenind totul într-o linişte albă. Cetini de brad, globuri şi steluţe, zăpadă, îngeri, zăpadă, cetini de brad, steluţe, globuri, zăpadă, lumină … multă lumină. Oana alerga desculţă prin zăpadă strigând: „Hai bunicule, hai bunicule, hai vino! Şi râsul ei - curat şi alb ca zăpada - strălucea peste tot…

Ningea, ninge, ningea… Era dimineaţă... doar ei şi zgomotul fulgilor

Oameni şi copii ieşeau de peste tot din case cu globuri colorate şi crenguţe de brad în mâini, chiuind, râzând, ţipând: „Unde eşti Oana? Hai vino cu noi...hai bucură-te cu noi!” Ningea peste tot, aşa încât mulţimea de oameni şi copii, deveni şi ea albă, ca râsul Oanei, care alerga desculţă înaintea mulţimii strigându-l pe bunicul... Cei care încinseseră un fel de horă o rugară pe Oana să vină în mijlocul lor, dar ea continua să alerge desculţă . Mulţimea o urmă, cu strigăte de bucurie, prin zăpada strălucitoare. „Şi noi vrem să mergem la bunicul... şi nouă ne e dor de el!”. Alergau spre muntele acela din zarea în care cerul ninsorii se unea cu pământul. Alergau fără să lase urme şi fără să răvăşească zăpada. Ningea, ninge, ningea… Zgomotul soneriei de la intrare îl trezi. Privi nedumerit în jur. Era dimineaţă! Afară, ca şi în vis, ningea şi era multă lumină. Se ridică şi cu paşi mecanici se duse să deschidă. „Cine ar putea fi acum? Şi cât o fi ceasul?”, se întrebă „domnul”. Coborî cu o grabă reţinută cele două rânduri de scări cu balustrada din lemnul ce fusese, cu siguranţă, un falnic stejar. Ajunse în faţa imensei uşi metalice, pe care copii o botezaseră „baba cloanţa cotoroanţa”. Şi cheia pe care o răsucea acum cu putere avea un nume pus de copii: „infinitul” îi spuneau, probabil după forma cifrei „opt” din capăt. Zgomotul broaştei se lovea altfel de liniştea pereţilor din holul imens. Deschise! Rămase uluit: în uşă era un bătrân nins, făcut parcă din zăpadă şi aşteptare! Statura-i impresionantă părea că pătrunde din fulgii zăpezii. Potopul de ninsoare parcă-i aparţinea. Ca o prelungire a corpului său, era alb peste tot! I se desluşeau ochii sticloşi, pătrunzători, blânzi... Stătea între el şi zăpadă! Alb era totul! Se priviră fără ca vreunul din ei să scoată o vorbă, fără să clipească! Tăcerea era blândă! Căderea fulgilor le accentua nemişcarea! Doar ei şi zgomotul fulgilor ce se aşezau pe pământ, liniştea ninsorii şi gândurile lor nerostite! Bătrânul nins, semăna cu cel care venise de mai multe ori să ceară un copil. Dincolo de el ningea parcă dintotdeauna.

Fulgi mari cădeau din cer

- Am venit …
- Nu..., nu trebuie să spui nimic!, spuse şoptit „domnul”. Urmează-mă! Paşii lor urcând treptele scării, aveau aceeaşi cadenţă, aceeaşi prudenţă, aceeaşi teamă... Simţeau apăsarea caldă a urcării. Balustrada, ce cu siguranţă, fusese cândva un falnic stejar cu vârful mereu spre Cer, alerga acum sub palmele lor ca o călăuză a-tot-ştiutoare. Paşii şi gândurile, se întrepătrundeau cu aşteptarea de până acum a fiecăruia, producând linişte. Ninsoarea, liniştea sau poate altceva mult mai alb decât bucuria simţeau. „Domnul” se opri la patul Oanei. Dormea. Părul lung şi mătăsos era răsfirat pe albul pernei, ca un nimb de raze în răsăritul unor spice de grâu. Zâmbea ca şi cum în visele ei l-ar fi întâlnit pe bunicul! Bătrânul se aşeză în genunchi lângă patul Oanei şi-i luă o mână într-ale lui. O lumină ciudată pătrunse în aerul încăperii şi în zâmbetul Oanei. „Domnul” se depărtă, cu teamă şi bucurie, ca de o minune pe care nu voia să o tulbure. Se furişă în biroul său şi deschise fereastra. Fulgi mari, ca nişte bucăţi de linişte, cădeau necontenit din cer, ca dintr-o albă aşteptare!”

Pentru Alina, Onu şi Dumnezeu.     

footer