Revista Art-emis
Crezul unui scriitor „tradiționalist” PDF Imprimare Email
Ion Marin Almăjan   
Marţi, 24 Decembrie 2013 18:35

Ion Marin Almăjan, art-emisSunt născut într-o localitate din Banatul montan într-o familie ai cărei membri au fost ţărani cu câteva clase primare. Astfel că nu pot justifica visul meu, mărturisit încă din anii copilăriei, de a ajunge scriitor, prin influenţa educaţiei familiale şi nici a şcolii, care, imediat după război, mai ales în aşezări izolate ca cea din care mă trag, avea dascăli puţini şi nu totdeauna calificaţi. Pot spune deci că acest vis s-a născut odată cu mine şi sigur vom muri împreună. De ce neapărat scriitor, când sunt sau mai exact spus erau atâtea meserii mult mai spectaculoase şi mai bine văzute de semeni, ca să nu spun şi mai bănoase? După cel de Al Doilea Război Mondial, ca şi societatea românească, satul fusese bulversat. Ţăranii bătrâni trăiau cu ochii pe cer aşteptând venirea americanilor, încercând în acelaşi timp să se opună creării întovărăşirilor agricole, prima formă de comunizare a satului. Treptat, cine avea limbă lungă, cine comitea orice gest care putea fi interpretat ca duşmănos „puterii populare”, dispărea într-o noapte. Rămâneau femeile ale căror bocete însoţeau zorii de ziuă şi amurgul. Copiii creşteau între această stare de apăsătoare tristeţe şi veselele marşuri asezonate de cântece şi versuri revoluţionare, mult mai ispititoare, după cum ispititoare erau promisiunile de viaţă mai bună, pe care guvernarea „democrat-populară” le făceau oamenilor muncii. În fapt, această duplicitate, care se va accentua cu trecerea timpului, a devenit o a doua natură a majorităţii generaţiilor care s-au născut şi au crescut după război.

Am reamintit aceste câteva trăsături ale vremii în care m-am format pentru a ajunge la mărturisirea că ideea mea de scris s-a bazat dintru început tocmai pe rostul meu ca scriitor de a depune mărturie, de a transmite, urbi et orbi, ceea ce credeam a fi valorile româneşti, virtuţile neamului meu, cât şi greşelile sale, nedreptăţile la care fusese supus, cele pe care el însuşi le comisese împotriva fiilor lui. Am debutat cu un volum de povestiri intitulat chiar „Sunt dator cu o durere”. În faza discuţiei pe manuscris, la Editura pentru Literatură, am înţeles mai bine perversiunea sistemului. Ca să te poţi manifesta public, ca scriitor, era obligatoriu să abdici de la principiile tale şi să-ţi însuşeşti punctul oficial de vedere. Am acceptat jocul parşiv cu speranţa că voi fi unul din învingători. Cărţile care au urmat, aidoma multora dintre cărţile confraţilor mei de generaţie, au încercat să spună mult despre realitatea în care trăiam, folosind mijloace esopice, aluzia, metafora, subtextul. Unele au reuşit mai bine altele mai puţin. Este limpede că fostul regim se temea mai mult de scriitorii „realişti” decât de modernişti, de avangardişti. Şi măsurile de cenzurare a primilor au fost mai severe, în timp ce pe cei din urmă autorităţile i-au încurajat sau i-au ignorat. Pare că încerc să-mi scuz laşităţile, ceea ce este cu totul fals. M-am născut în acel timp, am visat, am încercat să fiu scriitor în acel timp, lucru pentru care am plătit. Sper că nu voi plăti cu uitarea deplină, după ce nu voi mai fi. Unul din romanele mele publicate după 1990 se cheamă „În afara gloriei”. Desigur nu-i vorba de gloria mea, ci a unuia din marii neînţeleşi ai istoriei noastre, Eftimie Murgu.

Acesta este crezul unui scriitor… tradiţionalist, vor spune teoreticienii literari. Nu m-am considerat un scriitor de avangardă. Cred în virtuţile moderne (atâtea câte le-o avea) ale scrisului meu, aşa cum şi astăzi sunt convins că literatura nu poate fi chiar incoloră şi că într-o lume viitoare, globalizată sau nu, va avea un cuvânt greu de spus coloritul local, al ținutului, al zonei, ca să nu scriu specificul naţional, sintagmă ieşită acum din uz în timp ce termenul de național a fost pus la index de promovatorii corectitudinii politice importate de la fratele nostru mai mare și stăpânul nostru-America.

Deocamdată suntem în faza în care talk show-urile impun politicieni, oameni de afaceri, ziarişti, modiste, curve sofisticate, vrăjitoare, maneliști, țigani acoperiți de aur, mai rar, câte un scriitor etc. Vechii, marii şi bunii noştri scriitori au eşuat în paginile manualelor şcolare (care au avut măcar norocul acesta!), alături de crainicele de televiziune. Ceilalți au fost trimiși la subsoluri, la pubelele istoriei, sub diverse pretexte, cel mai adesea pentru că, zic cei care vor să le ia locul, au fost colaboraționiști (termen utilizat pentru cei care au colaborat cu ocupantul german în timpul primului sau al celui de Al Doilea Dăzboi Mondial), cu regimul comunist. Aşteptăm timpurile în care societatea românească va fi din nou pregătită, disponibilă, pentru artă şi literatură. Dacă vor mai veni vreodată.

footer