Revista Art-emis
Antifabula democraţiei şi caricaturile umane PDF Imprimare Email
Marian Ioan   
Marţi, 27 August 2013 23:33

Ioan Marian, art-emisAdevăratul izvor al democraţiei

„Bulină”: Acest articol poate fi citit de copiii politicienilor numai dacă îşi obligã şi părinţii să-l citească!

Circulă pe net un fel de fabulă, în care personajele sunt diverse componente ale organismului uman, sau produse ale acestora, care se luptă pentru poziţia de şef. Numai pentru cei care nu au citit-o, menţionez că, în final, rahatul a obţinut acest post, în detrimentul inimii, al creierului, al celorlalte „personaje”. Argumentul rahatului a fost acela că, atunci când el s-a încăpăţânat şi n-a mai vrut să-şi urmeze destinul, toate celelalte s-au simţit rău şi erau pe punctul de a sucomba. Fabulă fiind, desigur că vroia să reliefeze „calităţile” şefilor din zilele noastre. Lecturarea acestei fabule mi-a provocat o revelaţie. Izvorul democraţiei adevărate este însuşi organismul uman. Cel real, nu cel din fabulă! Pentru că organismul uman a delegat responsabilitãţile decizionale creierului, dar creierul nu se mai gândeşte numai la el atunci când ia decizii. Ba, aş zice că nici nu se mai gândeşte la el ci este atent numai la „supuşii” lui. Desigur, aici a intervenit, probabil Dumnezeu şi l-a ajutat pe „şef”, adică pe creier, să înţeleagă că nu-i poate fi bine lui decât atunci când le este bine şi „supuşilor” lui. Si astfel, dacă stomacul, ficatul, măseaua sau oricare alt supus” nu se simte bine, ne doare şi capul. Inclusiv atunci când „reziduurile” nu sunt tratate corespunzãtor.

Oare, cine ar trebui să predea această lecţie de democraţie adevărată „creierelor” societăţii! Nu cumva, ar trebui stabilită o legătură bilaterală astfel încât nu numai „supuşii” să sufere când conducătorii o iau razna, ci şi liderii să sufere atunci când supuşilor nu le e bine? Nu cumva, revenind la fabula de la început, ar trebui să se încăpăţâneze până şi rahatul” ca să înţeleagă creierul”?

Caricaturi... umane

Când vine vorba de caricatură, tot omul se gândeşte la caricatura grafică. Acea artă care redă realitatea prin desen, într-o manieră prin care anumiţi parametri ai realităţii sunt fie amplificaţi, fie micşoraţi, fie coloraţi, etc., astfel încât să se păstreze, totuşi, recognoscibilitatea a ceea ce a fost caricaturizat. Dar caricatura nu este numai grafică. Existã caricatură muzicală, în care actorul Radu Gheorghe, de exemplu, era maestru. Există caricatură literară. Mă rog, în anumite domenii nu se foloseşte termenul „caricatură”, ci sunt uzitate diverse alte denumiri, cum ar fi „parodii”, „fabule”, „schiţe umoristice”, „şarje amicale”, „trucaje fotografice” şi altele. Până şi natura însăşi caricaturizează, uneori, chiar propriile-i realizări. N-aţi văzut copaci cu excrescenţe care te duc cu gândul la diverse componente ale corpului uman!?! Sunt caricaturi, pentru că recunoşti, totuşi,… copacul, nu altceva! O caracteristică generală a caricaturii, din orice domeniu şi oricum ar fi ea realizată, este jovialitatea. Căci, caricatura nu urmăreşte să rănească, să denigreze, ci, dimpotrivă, sã evidenţieze ceva, să scoatã în relief ceva caracteristic realităţii pe care o redă. Caricatura adevărată nu supără, ci stârneşte zâmbetul sau chiar admiraţia.

Există, totuşi, şi excepţii. Ca de obicei, excepţiile nu sunt realizãri ale naturii, ci ale oamenilor. Căci, există şi caricaturi umane, iar astea nu provoacă nici admiraţie, nici zâmbete ci doar furie, dezgust, lehamite, iar în spatele lor cu greu, sau deloc, ghiceşti că s-ar afla oameni normali. Pentru caricaturile umane, ca specie separată, denumirea general acceptată este aceea de… politicieni. Si fiecare în parte are un nume, pentru că, spre deosebire de caricaturile caricaturi, caricaturile umane nu sunt lesne recognoscibile, întrucât îşi modifică aspectul după cum bate vântul, după cum sclipesc licuricii, sau după cum le cade la zar, sau la aşternut.

footer