Revista Art-emis
Bătrâna doamnă PDF Imprimare Email
Mihai Cheorean   
Miercuri, 21 August 2013 15:20

Cheorean Mihai, art-emisEra ultima ei noapte, o noapte teribilă, o noapte cu lună plină, cu tânguit de greieri și-o ploaie teribilă de stele. Era singură, toți o uitaseră, era o srăbunică părăsită de copii, de nepoți și stănepoți. Avusese încredere în D.A. își împărții apartamentul, pensia, și ce mai avea cu acestă doamnă. D.A. era o roșcată cu pistrui cu un nas coroiat și șugubăț. Venise în țară imediat după „revoluție”, și neavând unde să stea, profită de ospitalitatea bunei doamne, în schimbul unei chirii modice, una de fapt așa doar să fie. Bătrâna îi încredința pensia, iar târguielile și toate plățile le făcea tot D.A. De fapt, D.A. avea mulți prieteni pe care-i chema și reușiseră s-o ajute pe biata bătrână... și așa apărură o groază de bănci și farmacii. Copii ei se certau cu nepoții, se certau pe culori, pe simboluri, pe credințe și lacomi. Așteptau ca bâtrâna să moară și să moștenească averea. Nici copii nici nepoții și nici strănepoții n-o cunoșteau pe roșcovana D.A, decât așa din auzite, și o vedeau foarte rar. Gândeau ei că nici nu aveau de ce să-i dea prea mare importanță.

D.A, o convinse pe biata bătrână că are o grămadă de fiare vechi, găsi și un compatriot de-al său care o convinse pe ea apoi reuși şi pe cu copii ei, că grămada aceia de fiare ar putea fi valorificată dacă s-ar vinde metalul. Bătrâna încercă, și chiar nepoții îi spuseră acestui tovarăș, că unele din acele fiare mai sunt bune, dar bieții copii se luaseră cu vorba, cu cearta, cu iluziile și uitaseră de fiarele bunicii, până într-o zi când bâtarna observă că nu mai are nimic al ei, și că D.A. îi adusese o grămadă de vechituri și de chiciuri, iar acum parcă era străină în propria casă. Bătrâna avea copii şi nepoţi la ţară care-i aduceau pâine, alimente proaspete şi ieftine, dar D.A. o convinsese pe bătrână că este mai bine să primească alimentele de afară, împachetate frumos, în ploleială aurită, alimente tratate ştiinţific, pentru că merită şi ea odihnă la bătrăneţe. Şi aşa alimentele veneau de afară, veneau frumos şi îmbietor ambalate, dar sărmanei bătrâne îi era dor de un pahar de lapte de la vacă, de un ou proaspăt de ţară, de carne de porc de la copiii lor... Acum nu le mai avea. Alimentele i le aducea D.A. de la supermaket. Farmaciile se înmulţiseră, dar culmea, medicamentele se scumpiseră şi ceva şi mai staniu, apăruseră medicamente noi, medicamente de care bătrâna doamnă nu mai auzise, dar la insistenţele lui D.A. începuse să le ia cu încredere. Apăruseră şi vaccinuri noi, pe care copiii şi nepoţii bătranei le făceau şi care uneori se întâmpla ca unii dintre ei să se resimntă, însă D.A. împreună cu farmaciştii o convinseseră pe bătână că sunt numai doar efecte secundare trecătoare. Încercase să-i spună aceste lucruri lui D.A., încercaseră și copiii, dar D.A, foarte abilă i-a aburit și i-a încredințat că este pentru binele bâtrânei și al viitorului lor.

D.A. avea multe afaceri și o grămadă de bătrâne pe care trebuia să le ajute să renunțe la bunurile lor, așa că angajă un administrator care să o reprezinte în lipsa ei. Administratorul era un bătrânel chel, cu un ochi beteag și o privire rea și pătrunzătoare. D.A, îi convisese pe o grămadă de copii și nepoți că administratorul este cea mai bună alegere. Mulți o crezură și lăudau față de ceilalți șmecheria, pricepere și hăhăitul administratorului. Şi se iscă între urmașii bâtranei o dispută, o înverșunare și un circ fără margini. Unii strigau : „Chiorul e ăl mai” alții strigau : „Jos cu chiorul”, așa erau împărțiţi, și altă trebă nu mai aveau, decât aceea de a-și revărsa ura asupra fraților, nepoților, de a arunca vorbe urâte despre bătrână, despre origine și exprimând dorința de a renunța la moștenirea bâtrânei și de a pleca, oriunde. Periodic D.A, evident, fără ştirea bătrânei doamne, îl contacta pe administrator căruia îi spunea să menţină starea asta între copii şi nepoţii ei şi să-i convingă că numai el, administratorul, este singurul garant spre propăşirea averii bătrânei doamne. Unii dintre copii plecaseră, o părăsiseră pe bătrână. Se săturaseră să mai aştepte şi realizaseră că viaţa de apartament era din ce în ce mai grea, unii s-au retras în artă, în poezii de dragoste, frumoase şi suave, toţi parcă uitaseră de bâtrâna doamnă; parcă nu le mai păsa de ea sau dacă le mai păsa şi se lăudau cu ea, era cu cea din trecut nicidecum cea de acum.

Bătrânica era singură, era părăsită, se simțea trădată de această necunoscută D.A. care-i luase apartamentul, toate bogățiile și-i prostise copii și nepoții. Avea o strănepoțică la care cerea mai mult ca la ochii din cap, o feriță firavă, înăltucă cu doi ochi mari albaștrii și un păr negru bogat. Era frumoasă, și-i ședea bine în costumul popular pe care il dăduse străbunica. Defapt era același costum pe care purtase ea, ehe! tare de demult. Copiii şi nepoţii nu aveau ochi pentru ea, săracii erau bolnavii de schimbările astea de climă, şi de la prafurile pe care le pulverizau prietenii D.A.-ei din avioane. Aveau otită şi stăteau la malul mării apei negre ce li se prelingea în lacrimile neputinţei.

D.A. auzise de strănepoţică şi tare ar fi vrut s-o facă dispărută, i se părea foarte periculoasă, eh chiar mai periculoasă decât bătrâna. Legumele,  copiii şi nepoţii atunci când au văzut-o prima dată au zâmbit tâmp, apoi au încetat să mai spumege de ură şi parcă, au observat la ea ceva din adâncul lor. Aşa, au încetat să se mai certe, au început să se vadă şi chiar să se ajute. D.A. îi vedea, îngrozită, că se trezeau şi că tind să se întoarcă la Dumnezeu şi la obiceiurile ce le învăţaseră de la srăbunică şi pe care le uitaseră. Era consternată, îşi mobiliză toţi conaţionalii, ordonă administratorului să prindă fetiţa şi s-o facă dispărută. Bătrânica era sfârşită. Cu un ultim efort o luă pe strănepoţică şi plecară spre o casă părăsită, o casă mare dar părăsită. Era o clădire construită de un copil al ei, un copil ce-şi asuprise fraţii şi fusere rău cu ei, eh, dar pe departe mai puţin rea decât acea scorpie de D.A. Era frig, era groaznic de frig, sărmana nepoţică era doar în iie, cheptarul nu şi-l luase, iar străbunica în opinci şi înfăşurată într-un tricolor, pânză ce-o luase în fugă când plecară din apartament. Fetiţa dârdâia din toată fiinţa, amândouă erau nemâncate, ele care erau aşa de bogate, aşa de binecuvântate, care aveau atâtea bogăţii ajusenseră străine în propriul lor apartament, înfometate şi la mâna canaliei de D.A. Plecaseră pentru că D.A. îşi permisese să-i spună bâtrânei că urmează să-şi aducă nişte conaţionali ca să înlocuiască copiii plecaţi, morţi în spitalele închise, de foame şi de toate rele ce le adusese D.A. când îi prostise copiii.

Bătrâna se chirci, se prăbuşi, luă puţină ţarână în mână, se uită la strănepoată, lăcrimă, se uită spre cer şi îşi dădu duhul. Fetiţa înlemnise de spaimă şi de durere, ţipa, îşi rupse iia de jale. Nu era nimeni cu ele, nici un copil al bâtrânei. Era Crăciunul, toţi petreceau se înbuibau şi asta în cinstea Dragostei ce se năştea.

Fetiţa amuţise, nu mai tremura, nu-i mai era frig, nu se mai speria nici de şobolanii ce-i treceau grăbiţi peste picioare, era într-o stare ce n-o mai avusese niciodată. Srăbunica zăcea moartă la picioarele ei, fetiţa se aplecă şi-i închise ochii trişti. Era ultima seară cu Lună plină, dar luna pălise în lumina din casa părăsită, pe a ei ne încă născută raza lumina s-a întrupat un gând ascuns, aievea o vedea pe bătrână vie, de mână cu Lumina. Bătrâna era de-o frumuseţe deosebită şi pânza tricolorului strălucea şi parcă ardea văzduhul. Se auzea o muzică vie, o veche doină de jale ce nu era cântată tare, dar care acoperea toate pocnituri şi artificiule aruncate de copii orbi. Bătrâna îi şoptise: Draga mea, cu aripi de basme am să te port în brațe de vis spre țărmul iubirii, acela ce de tine era uitat și lăsat închis. Cheia ți-o încredințez. Lângă bătrână era un cavaler, un bărbat bine era îmbrăcat cu o manta roșie, avea o cușmă de aceași culoare. Avea un zâmbet trist, ironic, și doi ochii negri și pătrunzători exact ca ai străbunicii. Ochii lui ardeau, ar fi băgat pe oricine în spărieți, dar fetiței îi dădeau siguranță și încredere. Simțea că-l iubea din toată inimioara ei. Cavalerul era puternic luminat. Ţinea în mână o cheie de aur, o cheie smulsă dintr-o stea. O cheie ce cavalerul, smerit, i-o dădu fetiței și spuse că totul era scris, tot acest popor și nu numai el trebuiau să treacă prin sita stâmtă a dragostei, a inimii de mamă. Iar cheia trebia arătată celor câțiva care urmau să-i renască Dumnezeu.

Urma ca D.A. să plătească greu de tot, și nu pentru că îi făcuse rău bătrânei, ci pentru că se întunecase și numai avea pic de dragoste în ea, era ca o maimuță, ca un cadavru îmboldit de pofte și de bale. Afară sirenele țipau, pocnitorile te asurzeau, chiote și țipete murdăreau noul început. Fetița parcă se stinse în sufletul de stea al cavalerului ce îngenunchease în fața Razei de Lumină.

footer