Revista Art-emis
Ioana, nevasta frumoasă şi deşteptă PDF Imprimare Email
Nina Gonţa   
Duminică, 18 August 2013 08:04
Nina Gonţa - IoanaIoana a hotărât să meargă singură la câmp. Nu era un lot mare, va isprăvi până la prânz, cu toate că nu se simţea prea bine încă de dimineaţă. A dus câteva rânduri de porumb până la capăt şi s-a îndreptat de şale. Ridicându-şi privirea, a observat că pe linia ferată circulau azi mai multe trenuri ca de obicei. A început să le numere. Treceau aproape unul după altul, şi toate, spre Ungheni. Pline cu soldaţi şi muniţie. La început, n-a dat mare atenţie, mai apoi însă a cuprins-o o nelinişte. Ce-o fi, atât de multe trenuri şi toate cu armament! Mai avea câteva rânduri de prăşit şi termina, dar n-a mai avut răbdare. Şi-a luat sapa în spate şi, înspăimântată, a fugit spre casă, vreo trei kilometri. Petrea venise de la moară. Descarca sacii cu făină din car şi îi ducea în şopron. Copiii se aflau şi ei în curte.
- Petre ! N-ai văzut ceva suspect prin sat ? N-ai auzit nimic?
- Ce ai, ce te-a apucat de eşti aşa de agitată? Ce să aud?
- Încă de dimineaţă trec, întruna, trenuri cu soldaţi spre Prut. Am lăsat prăşitul…
- Nu mai spune ! E de rău…
- Dă tu o fugă până la Primărie şi află ce se întâmplă. Eu mă apuc să fac o zeamă. Găina am tăiat-o încă de dimineaţă.
- Fă şi nişte plăcinte cu brânză, cu coadă de ceapă verde şi mărar. Ştii că le plac şi copiilor, nu numai mie.
- Bine, dar du-te mai repede. Am intrat la griji. Petru a pornit pe poteca din grădină, a trecut podeţul peste râpă, ca să scurteze drumul. S-a întors repede. Femeia abia de izbutise să pună cratiţa pe foc…
- Ioană, e rău…
- Văleu, ce este ?
- Pleacă românii… Ruşii au luat Basarabia! A rămas mută:
- Cum, de ce? De ce ne-au lăsat la ruşi ?
- De ce, de ce! De frică ! Cine se pune cu ruşii?! Au vrut s-o ia şi au luat-o. Aşa cum au luat şi Ţările Baltice şi o bucată din Polonia, se răsti Petru.
- Ce te stropşeşti la mine ? Eu cu ce-s vinovată ?
- Nu eşti vinovată, dar îmi pui întrebări prosteşti. Ioana nu-l mai asculta. Izbucni:
- Nu le mai ajunge pământul! Au… cât vezi cu ochii! Să se înece în el, blestemaţii! Ce caută ei pe plaiul nostru? Ce ne faceeem, Petre? - a început ea să bocească.
- Ăştia-s ruşii roşii, nu ca cei de până în 1918, sunt mult mai răi, aşa am auzit...
- Acestora li se mai spune comunişti. Comuniştii lui Stalin.
- Da ce face lumea din sat, ce fac la primărie ?
- Toţi oamenii sunt cuprinşi de spaimă. Primarul, dascălul, preotul - fruntaşii satului au şi plecat către Ungheni. Se pare că aflaseră ceva, mai de demult, erau pregătiţi. Noi ce facem ?
- Poate ar trebui să fugim şi noi, eu mă tem, cine ştie ce ne aşteaptă. Acum, că avem carul nostru, încărcăm din casă ce e mai de preţ - spuse femeia, plângând - Doamne, cum să luăm toate cele, cum să luăm pământul lăsat de părinţi, cum să mergem în lume cu copii cu tot. Cu vaca, boii, oile, găinile, casa, toate, toate… agoniseala noastră de-o viaţă!? Cum, cum… ? Plângea în hohote. Petru se uita buimăcit la ea. Nu ştia cum s-o potolească, ce să-i spună, nu ştia.
- Hai să ne liniştim, Ioană. Cu bocitul nimic nu rezolvi. Ruşii au dat răgaz trei zile pentru cei care vor să treacă Prutul şi să plece în România. Să ne mai gândim, vedem noi ce facem. Păcat că nu este şi Iacob aici, ne-am fi sfătuit cu toţii.
- Oare ei ce-or să facă ?
Cum întrebarea a rămas fără răspuns, Ioana a intrat în bucătăria de vară, să termine de pregătit bucatele. Lacrimi sărate îi curgeau peste aluatul ce-l frământa pentru plăcinte. Parcă nici mânile n-o mai ascultau, toate le scăpa pe jos. Au mâncat în tăcere. Ce bine de copii, că sunt mici şi fără griji. Dar cine ştie ce-i aşteaptă şi pe ei, sub stăpânirea de la răsărit. Multe gânduri îi năvăleau în cap... Petru a rupt tăcerea:
- Cât tu ai făcut de mâncare, am mai vorbit cu unul, cu altul de prin mahala. Cumătrul Vasile a spus că ei nu pleacă nicăieri. Cei cu bani, oriunde s-ar strămuta, pe toate le fac repede la loc, dar noi ? Noi, toate câte le avem, nu le putem lua în traistă… Cum şi când le-am mai face la loc ? Poate ar fi mai bine să rămânem şi noi în sat. N-o fi dracul chiar atât de negru, după cum se vorbeşte…
Femeia tăcea. Tristeţea de pe faţa ei îl mâhnea nespus:
- Hai, spune ceva, de ce taci ?
- Am auzit că cei din Rusia nu au credinţă, nu-l au pe Dumnezeu în suflet…
- Iarăşi ai auzit…Striga cineva în mijlocul satului ? Tu le ştii pe toate! Nu-s şi ei oameni ? Noi o să ne căutăm de necazurile noastre, o să ne lucrăm pământul...Unde să plecăm? Nu vezi câte am agonisit în aceşti ani şi de toate avem nevoie. Nu le putem lăsa aici, mi se rupe sufletul, că-i munca şi sudoarea noastră… Gândeşte-te şi tu, Ioană, cine ne aşteaptă acolo? Aceştia care au plecat mai au rude pe undeva, dincolo de Prut, dar noi… Nici tu casă, nici tu masă…Pe drumuri, cu doi copii mici…
- Doamne, ai grijă de noi, păcătoşii - a scos Ioana un oftat adânc…
Era ziua de 28 iunie, anul 1940
  
Multe se zvârcoleau în noaptea aceea în capul femeii. Ce-ar fi să plece totuşi…Dar simţea că Petru stătea la îndoială, nu se hotăra pe ce cale s-o apuce. Poate că are dreptate, ar trebui să rămână… Se cade să-l asculte, e soţul ei. A adormit abia spre dimineaţă. A doua zi, Petru a mers în centru, să afle şi alte veşti. Spre surprinderea lui, băncile, unde stăteau de obicei bărbaţii, erau goale. Numai neghiobul satului, Bocan, binişor aghiezmuit încă de dimineaţă, stătea rezemat de un gard. I se adresă, vesel, nevoie-mare:
- Ei, s-a terminat vremea voastră, a chiaburilor! Vin ruşii, ei ţin cu noi, cei săraci. Eu chiar îi aştept. Hi, hi, o să vedeţi ce vă aşteaptă. O să înfundaţi puşcăriile din Siberia, bogătanilor !
Petru s-a uitat la el cu adânc dispreţ. L-a ocolit. De unde o fi ştiind nenorocitul acesta despre Siberia şi despre puşcării? Se pare că este bine informat. Dar ce chiabur mai sunt şi eu, care mă spetesc muncind zi şi noapte şi mă îmbrac în straie mai bune numai când merg la biserică sau la nunţi !? Vecinul Vasile stătea la poartă. L-a poftit să intre pe la el. Petrea i-a povestit despre întâlnirea cu Bocan.
- Măi, vom vedea ce va fi. Puterile în ţară se vor tot schimba, vin şi pleacă, dar noi trebuie să rămânem pe pământul străbunilor noştri. Şi a mea se tot văicărea ieri, dar tu ştii câte guri am eu de hrănit, unde să plecăm ? Hai să rămânem, să ne creştem copiii pe locul unde ne-am născut...
- De ce ne-au lăsat românii ?
- Ce puteau să facă ! Ultimatum ! Dacă nu, sovieticii oricum ne luau.
- Dar fără nicio împotrivire, fără un foc de armă?
- De unde să ştim noi cum au fost treburile. Dacă cineva trăgea, avea să curgă sânge, măi, poate aşa-i mai bine.
- Nu cred că va fi prea bine… Ne-au lăsat şi basta... Nu ştiu…
- Apoi trebuie să mai afli, Petre, că unii n-au mai apucat să treacă Prutul şi azi dimineaţă s-au întors.
- Nu mai spune, de ce ?
- Dracii de ruşi nu s-au ţinut de cuvânt şi în loc de trei zile, cum au spus la început, au dat numai o zi. Azi dimineaţă au închis hotarul, aşa că dacă voi vă porneaţi ieri, astăzi eraţi înapoi, omule, numai tărăboi degeaba.
- Daaaaa, începutul este destul de urât.
  
Ioana trebăluia prin bucătărie. În cele două zile, parcă slăbise şi se trăsese la faţă. Bărbatul îi spuse:
- Am vorbit cu Vasile. Nici ei nu pleacă. Dar am înţeles că hotarul deja s-a închis.
- Cum, nu spuneai tu ca ne-au dat trei zile pentru a trece Prutul în România?
- Se vede că sunt nişte minciunoşi.
- Vom vedea ce va fi, s-a auzit vocea ei stinsă. Suntem oameni prea mici, să sperăm că nu ne vor face niciun rău.
  
La scurt timp după ce în sat s-a instalat noua putere, la şcoala primară a venit o altă învăţătoare, rusoaică, de dincolo de Nistru. Copiii au început să înveţe literele ruseşti, cărţile româneşti au fost arse sau aruncate la gunoi. Petru era negru de supărare. Din „cărturar”, totuşi patru clase la români se socoteau importante, deodată a ajuns analfabet. Ioana încerca să-l aline:
- Închipueşte-ţi ce-au păţit cei care au învăţat la şcoli mari. Dar asta puţin îl liniştea:
- Am rămas un prost. Nu cunosc buchiile lor. De ce ni le-au băgat pe gât? Am cerut noi? Toţi suntem acum analfabeţi şi păduchioşi. Au venit ei să ne lumineze şi să ne despăducheze. Şi ştii pe cine au pus astăzi, la adunarea satului, în capul mesei? Pe Bocan şi pe-al lui Mereacre, golanii satului, pentru că-s săraci. Îs săraci, că-s leneşi. Leneşi, fără minte, dar iaca, ei ne conduc. Eu cred că tot lor or să le dea şi posturi mari pe la „selisovet” (sovietul sătesc). Vor fi „nacialinici” (şefi) peste toţi.
- Taci, Petre, să nu te audă cineva. Văd că ţi-ai adus un ulcior plin din beci şi l-ai şi terminat.
- Ioană, îmi vine să mor, eu, care am învăţat aşa de bine la şcoală, am ajuns un neştiutor.
- Neştiutor de carte de-a lor.Tu ştii carte românească.
- Da, dar la ce-mi foloseşte, dacă au scos limba noastră? Mai rău, acolo, unde se mai foloseşte, trebuie s-o scrii cu literele lor, ruseşti.
- Nu prea înţeleg…
- Cum nu pricepi ? Limba noastră trebuie acum s-o scriem cu literele lor.
Ioana nu s-a prea lămurit ce s-a întâmpalt, cu adevărat. Pentru ea era însă clar că tot ce se făcea mergea din rău, în mai rău…
- La vecina Panaghia, stă în gazdă unul, un rus, ştie puţin şi limba noastră, dar stâlcit. Se va ocupa cu strânsul impozitelor, „postavca”. Zdravăn, roşu la faţă şi gras. Doamne fereşte să ne aducă şi nouă pe cineva!
- Într-o noapte, poate îl gâtui - zise bărbatul, furios.
- Petre, mă sperii, du-te de te culcă, poate-ţi vine mintea la cap. Am uitat să-ţi spun, rusnacul de la Panaghia se tot laudă că pe unde a mai umblat, s-au făcut kolhozuri, ce-o mai fi şi asta?Tu ştii?
- Ştiu, am auzit că totul este pus la comun, pământul, uneltele, munca, animalele… tot. Nu mai rămâne nimic al tău.
- Poate că n-ai înţeles bine, cum să fie totul la comun? Pământul meu este al meu, de la părinţii mei, moştenire. Şi toate celelalte, le-am agonisit noi, din greu, prin sudoarea frunţii. Cum pot fi ale tuturor ?
- O să ţi le ia şi basta! Vor fi şi ale lui Bocan şi ale altor neisprăviţi din sat.
- Du-te, omule, şi te culcă. Te-ai îmbătat şi le-ai încurcat pe toate - spuse Ioana, gândind că el bate câmpii. Pentru ea, asemenea lucruri erau de neimaginat…
- Să dea Domnul să nu fi înţeles eu. Ştii ce mi-a spus Iacob, sâmbătă? Că la magazinul lui au venit nişte persoane ca să-l verifice. Se teme să nu-i fie închisă dugheana. La ruşi, dacă ai ceva avere, e de rău. Şi mi-a mai spus că Iţic şi Rahela sunt distruşi.
- Da ce-au păţit ?
- Izea nu s-a mai întors de la Bucureşti. A rămas acolo. N-a reuşit să treacă Prutul, la noi. Ţi-am spus că ruşii au închis hotarul mai devreme.
- Vai de mine, ce-o fi în sufletul femeii, numai mamă să nu fii. Au rămas unii pe un mal, iar alţii pe altul. Ce nenoricire peste neamul nostru. Familii despărţite...
- Ei nu mai ştiu nimic de el. Nu vine nicio veste de dincolo. Ne-au ferecat aici, au pus sârmă ghimpată pe Prut, ca la închisoare. Să-i vezi, mi-a spus cumnatul, cât sunt de slabi şi gălbejiţi, de supărare, bieţii bătrăni. Nici negoţul nu le mai merge. Nu mai au nicio vlagă în ei…
- Singurul lor copil, e clar că li se rupe inima. Doamne, apără şi ne păzeşte!
- Grele vremuri, Ioană, grele, şi mă tem că ne asteaptă şi alte necazuri, mai mari.
- Poate e mai bine că Izea a rămas în România…
- Iacob mi-a mai spus şi altceva: Carol al II-lea iarăşi a plecat sau i s-a spus să plece. A lăsat tronul. În locul lui l-au pus pe fiul acestuia, Mihai.
- A plecat cu ibovnica? Păi n-ai spus tu că nu ştim nimic despre ce se petrece peste Prut?
- Sigur că da, cu ea. Nu ştiu de unde a aflat Iacob toate acestea, întreabă-l pe el.
                                        
Era toamnă, vremea nunţilor, dar în anul acela ele au fost mult mai rare. Peste sat se aşternuse o linişte sinistră. Mulţi au fost ridicaţi şi duşi în locuri necunoscute, de nu s-a mai auzit nimic de ei. Mai ales familiile celor care avuseseră funcţii pe vremea românilor. Pănăşeştenii se deprindeau anevoios cu noua orânduire. Satul îşi pierduse din veselia de odinioară. S-au strâns strugurii şi s-a făcut vinul, dar frunţile oamenilor tot încruntate au rămas.
Sovieticii au introdus „postavca”, o cotă obligatoprie de produse alimentare care se colectau, lunar, de la fiecare gospodărie ţărănească. Aveai, n-aveai, trebuia să dai la stat: ouă, lână, carne, grâne, de toate. Dacă ascundeai ceva, sufereai vreme îndelungată, iar dacă nu aveai cumva un produs oarecare, trebuia să-l cumperi că să te achiţi de „datorie”. Regulile erau stricte. Tiranul Stalin, introducea, cu o mână feroce, crunta orânduire sovietică şi în Basarabia, provincia românească pe care o ocupase de curând.
Ca toţi consătenii ei, Ioana suferea. Tot ce aduseseră cu ei ruşii, o întrista amarnic. Obiceiurile acestora, le socotea   păgâne. Se zvonea că vor închide biserica sau chiar că o vor dărâma. Clădirea veche, zugrăvită frumos, era locul unde se rugau Domnului pentru sănătate, pace şi bunăstare, locul unde erau creştinaţi toţi locuitorii satului. Îi era străină şi limba lor, care începuse să se audă din ce în ce mai mult, mai ales la oraşe, căci cei veniţi de pe aiurea se aciuau mai mult în târguri. Nici roadele pământului nu mai erau atât de bogate. Părea că şi glia străbună se împotrivea ”oaspetelui” nepoftit.
    
Deprinsă să agonisească, să umple hambarele, pivniţa, şopronul, podul casei şi să-i fie curtea plină de orătănii şi animale, acum i se rupea inima când venea momentul să ducă, pe gratis, o bună parte din munca lor, la „zagatovcă” (punct de colectare). Nici hramul casei, pe care îl ţineau de Sfinţii Arhangheli, Mihail şi Gavriil, când, după obicei, se adunau rude, vecini şi prieteni în jurul mesei pline şi când răsunau frumoase cântece vechi, româneşti, n-a fost sărbătorit ca altădată.
Se simţea peste tot o tristeţe apăsătoare. În aer plutea frica. Trebuia să fii atent la tot ceea ce vorbeşti, ce cânţi, ce faci. Dacă te pârăşte cineva la autorităţi?! Petrea mereu o avertiza pe Ioana, să ştie cu cine şi ce vorbeşte. Chiar şi cu cea mai bună prietenă a ei, Axinia. Paza bună trece primejdia rea, obişnuia el să spună…
  
Primăvara au arat şi semănat încă pe terenurile ce le aveau în proprietate. Au muncit numai ei doi, s-au mai ajutat între neamuri, dar n-au mai luat zilieri. Nu aveai voie să angajezi pe cineva, îndată te făceau chiabur, culac şi era posibil să te deporteze în Siberia. Aşa mergea vorba prin sat.
- Tu spui că acum e rău, dar eu mă tem ca mâine să nu fie şi mai rău - i-a spus, odată, Petru, nevestei sale. - Hitler al nemţilor şi Stalin al ruşilor, cei doi nebuni, ne vor aduce încă multe belele pe cap.
- De ce oare Dumnezeu ne dă să suferim atâta ? Suntem nişte păcătoşi. Nu vreau să fie război, te vor lua, ce-o să mă fac singură cu gospodăria, cu copiii, nici nu vreau să mă gândesc, mă tem pentru ei, pentru noi…
- Lasă gospodăria, în caz de război te gândeşti numai cum să   scapi cu viaţă.
- Da, viaţa pe care ţi-o dă Dumnezeu este cel mai de preţ lucru. Atunci când mori, nimic nu iei cu tine. Din ţărână ieşi şi în ţărână ajungi, la sfârşit.
- Nevasta mea cea frumoasă şi deşteaptă! N-ai învăţat tu carte, dar eşti mai ştiutoare decât mulţi care au mers la şcoală.
Fragment din romanul „Ioana”
footer