Revista Art-emis
Ioana, nevasta frumoas? ?i de?tept? PDF Imprimare Email
Nina Gon?a   
Duminică, 18 August 2013 08:04
Nina Gon?a - IoanaIoana a hot?rât s? mearg? singur? la câmp. Nu era un lot mare, va ispr?vi pân? la prânz, cu toate c? nu se sim?ea prea bine înc? de diminea??. A dus câteva rânduri de porumb pân? la cap?t ?i s-a îndreptat de ?ale. Ridicându-?i privirea, a observat c? pe linia ferat? circulau azi mai multe trenuri ca de obicei. A început s? le numere. Treceau aproape unul dup? altul, ?i toate, spre Ungheni. Pline cu solda?i ?i muni?ie. La început, n-a dat mare aten?ie, mai apoi îns? a cuprins-o o nelini?te. Ce-o fi, atât de multe trenuri ?i toate cu armament! Mai avea câteva rânduri de pr??it ?i termina, dar n-a mai avut r?bdare. ?i-a luat sapa în spate ?i, însp?imântat?, a fugit spre cas?, vreo trei kilometri. Petrea venise de la moar?. Descarca sacii cu f?in? din car ?i îi ducea în ?opron. Copiii se aflau ?i ei în curte.
- Petre ! N-ai v?zut ceva suspect prin sat ? N-ai auzit nimic?
- Ce ai, ce te-a apucat de e?ti a?a de agitat?? Ce s? aud?
- Înc? de diminea?? trec, întruna, trenuri cu solda?i spre Prut. Am l?sat pr??itul…
- Nu mai spune ! E de r?u…
- D? tu o fug? pân? la Prim?rie ?i afl? ce se întâmpl?. Eu m? apuc s? fac o zeam?. G?ina am t?iat-o înc? de diminea??.
- F? ?i ni?te pl?cinte cu brânz?, cu coad? de ceap? verde ?i m?rar. ?tii c? le plac ?i copiilor, nu numai mie.
- Bine, dar du-te mai repede. Am intrat la griji. Petru a pornit pe poteca din gr?din?, a trecut pode?ul peste râp?, ca s? scurteze drumul. S-a întors repede. Femeia abia de izbutise s? pun? crati?a pe foc…
- Ioan?, e r?u…
- V?leu, ce este ?
- Pleac? românii… Ru?ii au luat Basarabia! A r?mas mut?:
- Cum, de ce? De ce ne-au l?sat la ru?i ?
- De ce, de ce! De fric? ! Cine se pune cu ru?ii?! Au vrut s-o ia ?i au luat-o. A?a cum au luat ?i ??rile Baltice ?i o bucat? din Polonia, se r?sti Petru.
- Ce te strop?e?ti la mine ? Eu cu ce-s vinovat? ?
- Nu e?ti vinovat?, dar îmi pui întreb?ri proste?ti. Ioana nu-l mai asculta. Izbucni:
- Nu le mai ajunge p?mântul! Au… cât vezi cu ochii! S? se înece în el, blestema?ii! Ce caut? ei pe plaiul nostru? Ce ne faceeem, Petre? - a început ea s? boceasc?.
- ??tia-s ru?ii ro?ii, nu ca cei de pân? în 1918, sunt mult mai r?i, a?a am auzit...
- Acestora li se mai spune comuni?ti. Comuni?tii lui Stalin.
- Da ce face lumea din sat, ce fac la prim?rie ?
- To?i oamenii sunt cuprin?i de spaim?. Primarul, dasc?lul, preotul - frunta?ii satului au ?i plecat c?tre Ungheni. Se pare c? aflaser? ceva, mai de demult, erau preg?ti?i. Noi ce facem ?
- Poate ar trebui s? fugim ?i noi, eu m? tem, cine ?tie ce ne a?teapt?. Acum, c? avem carul nostru, înc?rc?m din cas? ce e mai de pre? - spuse femeia, plângând - Doamne, cum s? lu?m toate cele, cum s? lu?m p?mântul l?sat de p?rin?i, cum s? mergem în lume cu copii cu tot. Cu vaca, boii, oile, g?inile, casa, toate, toate… agoniseala noastr? de-o via??!? Cum, cum… ? Plângea în hohote. Petru se uita buim?cit la ea. Nu ?tia cum s-o potoleasc?, ce s?-i spun?, nu ?tia.
- Hai s? ne lini?tim, Ioan?. Cu bocitul nimic nu rezolvi. Ru?ii au dat r?gaz trei zile pentru cei care vor s? treac? Prutul ?i s? plece în România. S? ne mai gândim, vedem noi ce facem. P?cat c? nu este ?i Iacob aici, ne-am fi sf?tuit cu to?ii.
- Oare ei ce-or s? fac? ?
Cum întrebarea a r?mas f?r? r?spuns, Ioana a intrat în buc?t?ria de var?, s? termine de preg?tit bucatele. Lacrimi s?rate îi curgeau peste aluatul ce-l fr?mânta pentru pl?cinte. Parc? nici mânile n-o mai ascultau, toate le sc?pa pe jos. Au mâncat în t?cere. Ce bine de copii, c? sunt mici ?i f?r? griji. Dar cine ?tie ce-i a?teapt? ?i pe ei, sub st?pânirea de la r?s?rit. Multe gânduri îi n?v?leau în cap... Petru a rupt t?cerea:
- Cât tu ai f?cut de mâncare, am mai vorbit cu unul, cu altul de prin mahala. Cum?trul Vasile a spus c? ei nu pleac? nic?ieri. Cei cu bani, oriunde s-ar str?muta, pe toate le fac repede la loc, dar noi ? Noi, toate câte le avem, nu le putem lua în traist?… Cum ?i când le-am mai face la loc ? Poate ar fi mai bine s? r?mânem ?i noi în sat. N-o fi dracul chiar atât de negru, dup? cum se vorbe?te…
Femeia t?cea. Triste?ea de pe fa?a ei îl mâhnea nespus:
- Hai, spune ceva, de ce taci ?
- Am auzit c? cei din Rusia nu au credin??, nu-l au pe Dumnezeu în suflet…
- Iar??i ai auzit…Striga cineva în mijlocul satului ? Tu le ?tii pe toate! Nu-s ?i ei oameni ? Noi o s? ne c?ut?m de necazurile noastre, o s? ne lucr?m p?mântul...Unde s? plec?m? Nu vezi câte am agonisit în ace?ti ani ?i de toate avem nevoie. Nu le putem l?sa aici, mi se rupe sufletul, c?-i munca ?i sudoarea noastr?… Gânde?te-te ?i tu, Ioan?, cine ne a?teapt? acolo? Ace?tia care au plecat mai au rude pe undeva, dincolo de Prut, dar noi… Nici tu cas?, nici tu mas?…Pe drumuri, cu doi copii mici…
- Doamne, ai grij? de noi, p?c?to?ii - a scos Ioana un oftat adânc…
Era ziua de 28 iunie, anul 1940
  
Multe se zvârcoleau în noaptea aceea în capul femeii. Ce-ar fi s? plece totu?i…Dar sim?ea c? Petru st?tea la îndoial?, nu se hot?ra pe ce cale s-o apuce. Poate c? are dreptate, ar trebui s? r?mân?… Se cade s?-l asculte, e so?ul ei. A adormit abia spre diminea??. A doua zi, Petru a mers în centru, s? afle ?i alte ve?ti. Spre surprinderea lui, b?ncile, unde st?teau de obicei b?rba?ii, erau goale. Numai neghiobul satului, Bocan, bini?or aghiezmuit înc? de diminea??, st?tea rezemat de un gard. I se adres?, vesel, nevoie-mare:
- Ei, s-a terminat vremea voastr?, a chiaburilor! Vin ru?ii, ei ?in cu noi, cei s?raci. Eu chiar îi a?tept. Hi, hi, o s? vede?i ce v? a?teapt?. O s? înfunda?i pu?c?riile din Siberia, bog?tanilor !
Petru s-a uitat la el cu adânc dispre?. L-a ocolit. De unde o fi ?tiind nenorocitul acesta despre Siberia ?i despre pu?c?rii? Se pare c? este bine informat. Dar ce chiabur mai sunt ?i eu, care m? spetesc muncind zi ?i noapte ?i m? îmbrac în straie mai bune numai când merg la biseric? sau la nun?i !? Vecinul Vasile st?tea la poart?. L-a poftit s? intre pe la el. Petrea i-a povestit despre întâlnirea cu Bocan.
- M?i, vom vedea ce va fi. Puterile în ?ar? se vor tot schimba, vin ?i pleac?, dar noi trebuie s? r?mânem pe p?mântul str?bunilor no?tri. ?i a mea se tot v?ic?rea ieri, dar tu ?tii câte guri am eu de hr?nit, unde s? plec?m ? Hai s? r?mânem, s? ne cre?tem copiii pe locul unde ne-am n?scut...
- De ce ne-au l?sat românii ?
- Ce puteau s? fac? ! Ultimatum ! Dac? nu, sovieticii oricum ne luau.
- Dar f?r? nicio împotrivire, f?r? un foc de arm??
- De unde s? ?tim noi cum au fost treburile. Dac? cineva tr?gea, avea s? curg? sânge, m?i, poate a?a-i mai bine.
- Nu cred c? va fi prea bine… Ne-au l?sat ?i basta... Nu ?tiu…
- Apoi trebuie s? mai afli, Petre, c? unii n-au mai apucat s? treac? Prutul ?i azi diminea?? s-au întors.
- Nu mai spune, de ce ?
- Dracii de ru?i nu s-au ?inut de cuvânt ?i în loc de trei zile, cum au spus la început, au dat numai o zi. Azi diminea?? au închis hotarul, a?a c? dac? voi v? pornea?i ieri, ast?zi era?i înapoi, omule, numai t?r?boi degeaba.
- Daaaaa, începutul este destul de urât.
  
Ioana treb?luia prin buc?t?rie. În cele dou? zile, parc? sl?bise ?i se tr?sese la fa??. B?rbatul îi spuse:
- Am vorbit cu Vasile. Nici ei nu pleac?. Dar am în?eles c? hotarul deja s-a închis.
- Cum, nu spuneai tu ca ne-au dat trei zile pentru a trece Prutul în România?
- Se vede c? sunt ni?te minciuno?i.
- Vom vedea ce va fi, s-a auzit vocea ei stins?. Suntem oameni prea mici, s? sper?m c? nu ne vor face niciun r?u.
  
La scurt timp dup? ce în sat s-a instalat noua putere, la ?coala primar? a venit o alt? înv???toare, rusoaic?, de dincolo de Nistru. Copiii au început s? înve?e literele ruse?ti, c?r?ile române?ti au fost arse sau aruncate la gunoi. Petru era negru de sup?rare. Din „c?rturar”, totu?i patru clase la români se socoteau importante, deodat? a ajuns analfabet. Ioana încerca s?-l aline:
- Închipue?te-?i ce-au p??it cei care au înv??at la ?coli mari. Dar asta pu?in îl lini?tea:
- Am r?mas un prost. Nu cunosc buchiile lor. De ce ni le-au b?gat pe gât? Am cerut noi? To?i suntem acum analfabe?i ?i p?duchio?i. Au venit ei s? ne lumineze ?i s? ne desp?ducheze. ?i ?tii pe cine au pus ast?zi, la adunarea satului, în capul mesei? Pe Bocan ?i pe-al lui Mereacre, golanii satului, pentru c?-s s?raci. Îs s?raci, c?-s lene?i. Lene?i, f?r? minte, dar iaca, ei ne conduc. Eu cred c? tot lor or s? le dea ?i posturi mari pe la „selisovet” (sovietul s?tesc). Vor fi „nacialinici” (?efi) peste to?i.
- Taci, Petre, s? nu te aud? cineva. V?d c? ?i-ai adus un ulcior plin din beci ?i l-ai ?i terminat.
- Ioan?, îmi vine s? mor, eu, care am înv??at a?a de bine la ?coal?, am ajuns un ne?tiutor.
- Ne?tiutor de carte de-a lor.Tu ?tii carte româneasc?.
- Da, dar la ce-mi folose?te, dac? au scos limba noastr?? Mai r?u, acolo, unde se mai folose?te, trebuie s-o scrii cu literele lor, ruse?ti.
- Nu prea în?eleg…
- Cum nu pricepi ? Limba noastr? trebuie acum s-o scriem cu literele lor.
Ioana nu s-a prea l?murit ce s-a întâmpalt, cu adev?rat. Pentru ea era îns? clar c? tot ce se f?cea mergea din r?u, în mai r?u…
- La vecina Panaghia, st? în gazd? unul, un rus, ?tie pu?in ?i limba noastr?, dar stâlcit. Se va ocupa cu strânsul impozitelor, „postavca”. Zdrav?n, ro?u la fa?? ?i gras. Doamne fere?te s? ne aduc? ?i nou? pe cineva!
- Într-o noapte, poate îl gâtui - zise b?rbatul, furios.
- Petre, m? sperii, du-te de te culc?, poate-?i vine mintea la cap. Am uitat s?-?i spun, rusnacul de la Panaghia se tot laud? c? pe unde a mai umblat, s-au f?cut kolhozuri, ce-o mai fi ?i asta?Tu ?tii?
- ?tiu, am auzit c? totul este pus la comun, p?mântul, uneltele, munca, animalele… tot. Nu mai r?mâne nimic al t?u.
- Poate c? n-ai în?eles bine, cum s? fie totul la comun? P?mântul meu este al meu, de la p?rin?ii mei, mo?tenire. ?i toate celelalte, le-am agonisit noi, din greu, prin sudoarea frun?ii. Cum pot fi ale tuturor ?
- O s? ?i le ia ?i basta! Vor fi ?i ale lui Bocan ?i ale altor neispr?vi?i din sat.
- Du-te, omule, ?i te culc?. Te-ai îmb?tat ?i le-ai încurcat pe toate - spuse Ioana, gândind c? el bate câmpii. Pentru ea, asemenea lucruri erau de neimaginat…
- S? dea Domnul s? nu fi în?eles eu. ?tii ce mi-a spus Iacob, sâmb?t?? C? la magazinul lui au venit ni?te persoane ca s?-l verifice. Se teme s? nu-i fie închis? dugheana. La ru?i, dac? ai ceva avere, e de r?u. ?i mi-a mai spus c? I?ic ?i Rahela sunt distru?i.
- Da ce-au p??it ?
- Izea nu s-a mai întors de la Bucure?ti. A r?mas acolo. N-a reu?it s? treac? Prutul, la noi. ?i-am spus c? ru?ii au închis hotarul mai devreme.
- Vai de mine, ce-o fi în sufletul femeii, numai mam? s? nu fii. Au r?mas unii pe un mal, iar al?ii pe altul. Ce nenoricire peste neamul nostru. Familii desp?r?ite...
- Ei nu mai ?tiu nimic de el. Nu vine nicio veste de dincolo. Ne-au ferecat aici, au pus sârm? ghimpat? pe Prut, ca la închisoare. S?-i vezi, mi-a spus cumnatul, cât sunt de slabi ?i g?lbeji?i, de sup?rare, bie?ii b?tr?ni. Nici nego?ul nu le mai merge. Nu mai au nicio vlag? în ei…
- Singurul lor copil, e clar c? li se rupe inima. Doamne, ap?r? ?i ne p?ze?te!
- Grele vremuri, Ioan?, grele, ?i m? tem c? ne asteapt? ?i alte necazuri, mai mari.
- Poate e mai bine c? Izea a r?mas în România…
- Iacob mi-a mai spus ?i altceva: Carol al II-lea iar??i a plecat sau i s-a spus s? plece. A l?sat tronul. În locul lui l-au pus pe fiul acestuia, Mihai.
- A plecat cu ibovnica? P?i n-ai spus tu c? nu ?tim nimic despre ce se petrece peste Prut?
- Sigur c? da, cu ea. Nu ?tiu de unde a aflat Iacob toate acestea, întreab?-l pe el.
                                        
Era toamn?, vremea nun?ilor, dar în anul acela ele au fost mult mai rare. Peste sat se a?ternuse o lini?te sinistr?. Mul?i au fost ridica?i ?i du?i în locuri necunoscute, de nu s-a mai auzit nimic de ei. Mai ales familiile celor care avuseser? func?ii pe vremea românilor. P?n??e?tenii se deprindeau anevoios cu noua orânduire. Satul î?i pierduse din veselia de odinioar?. S-au strâns strugurii ?i s-a f?cut vinul, dar frun?ile oamenilor tot încruntate au r?mas.
Sovieticii au introdus „postavca”, o cot? obligatoprie de produse alimentare care se colectau, lunar, de la fiecare gospod?rie ??r?neasc?. Aveai, n-aveai, trebuia s? dai la stat: ou?, lân?, carne, grâne, de toate. Dac? ascundeai ceva, sufereai vreme îndelungat?, iar dac? nu aveai cumva un produs oarecare, trebuia s?-l cumperi c? s? te achi?i de „datorie”. Regulile erau stricte. Tiranul Stalin, introducea, cu o mân? feroce, crunta orânduire sovietic? ?i în Basarabia, provincia româneasc? pe care o ocupase de curând.
Ca to?i cons?tenii ei, Ioana suferea. Tot ce aduseser? cu ei ru?ii, o întrista amarnic. Obiceiurile acestora, le socotea   p?gâne. Se zvonea c? vor închide biserica sau chiar c? o vor d?râma. Cl?direa veche, zugr?vit? frumos, era locul unde se rugau Domnului pentru s?n?tate, pace ?i bun?stare, locul unde erau cre?tina?i to?i locuitorii satului. Îi era str?in? ?i limba lor, care începuse s? se aud? din ce în ce mai mult, mai ales la ora?e, c?ci cei veni?i de pe aiurea se aciuau mai mult în târguri. Nici roadele p?mântului nu mai erau atât de bogate. P?rea c? ?i glia str?bun? se împotrivea ”oaspetelui” nepoftit.
    
Deprins? s? agoniseasc?, s? umple hambarele, pivni?a, ?opronul, podul casei ?i s?-i fie curtea plin? de or?t?nii ?i animale, acum i se rupea inima când venea momentul s? duc?, pe gratis, o bun? parte din munca lor, la „zagatovc?” (punct de colectare). Nici hramul casei, pe care îl ?ineau de Sfin?ii Arhangheli, Mihail ?i Gavriil, când, dup? obicei, se adunau rude, vecini ?i prieteni în jurul mesei pline ?i când r?sunau frumoase cântece vechi, române?ti, n-a fost s?rb?torit ca alt?dat?.
Se sim?ea peste tot o triste?e ap?s?toare. În aer plutea frica. Trebuia s? fii atent la tot ceea ce vorbe?ti, ce cân?i, ce faci. Dac? te pâr??te cineva la autorit??i?! Petrea mereu o avertiza pe Ioana, s? ?tie cu cine ?i ce vorbe?te. Chiar ?i cu cea mai bun? prieten? a ei, Axinia. Paza bun? trece primejdia rea, obi?nuia el s? spun?…
  
Prim?vara au arat ?i sem?nat înc? pe terenurile ce le aveau în proprietate. Au muncit numai ei doi, s-au mai ajutat între neamuri, dar n-au mai luat zilieri. Nu aveai voie s? angajezi pe cineva, îndat? te f?ceau chiabur, culac ?i era posibil s? te deporteze în Siberia. A?a mergea vorba prin sat.
- Tu spui c? acum e r?u, dar eu m? tem ca mâine s? nu fie ?i mai r?u - i-a spus, odat?, Petru, nevestei sale. - Hitler al nem?ilor ?i Stalin al ru?ilor, cei doi nebuni, ne vor aduce înc? multe belele pe cap.
- De ce oare Dumnezeu ne d? s? suferim atâta ? Suntem ni?te p?c?to?i. Nu vreau s? fie r?zboi, te vor lua, ce-o s? m? fac singur? cu gospod?ria, cu copiii, nici nu vreau s? m? gândesc, m? tem pentru ei, pentru noi…
- Las? gospod?ria, în caz de r?zboi te gânde?ti numai cum s?   scapi cu via??.
- Da, via?a pe care ?i-o d? Dumnezeu este cel mai de pre? lucru. Atunci când mori, nimic nu iei cu tine. Din ??rân? ie?i ?i în ??rân? ajungi, la sfâr?it.
- Nevasta mea cea frumoas? ?i de?teapt?! N-ai înv??at tu carte, dar e?ti mai ?tiutoare decât mul?i care au mers la ?coal?.
Fragment din romanul „Ioana”
footer