Revista Art-emis
Marele Maestru (1) PDF Imprimare Email
Nicolae Rotaru   
Duminică, 23 Iunie 2013 17:40

Nicolae RotaruCe bine ar fi dacă aş putea să spun: Aici mi-a fost dor să trăiesc, să visez şi să-mi plantez florile şi pomii! Ce bine ar fi fost! Dar nu s-a putut. N-a fost să fie. Reîntoarcerea în Adâncata natală din Lerodenii care m-au ales cetăţean de onoare, cum a făcut-o şi judeţul din care fac parte, a rămas un vis mereu reportat. Chemările urbanizării şi delirul scrisului mi-au interzis să mai fiu eu însumi. Mi s-a părut că m-a transformat într-un eu înşivă. Cu alte cuvinte, m-am dăruit. Vouă, tuturor! Vouă, vă, vi, cum mă-nvăţa profesorul de limbă natală, Vasile Lica. Lui i-am dăruit prima mea carte, pe el l-am condus recent în pădurea de cruci din Călugăriţa, unde, pesemne, îl aştepta cum se cuvine, veteranul de război Costică Trucală, tatăl meu, plecat acolo cu ani buni mai înainte.

Destinul a făcut să fiu un scriitor neauzit, neînţeles şi, din start, sortit uitării. Un ignorat. Unul dintre numeroşii visători de profesie hărăziţii suferinţei, damnării. Unul dintre creatorii vocali căruia i s-a vârât pumnul tăcerii în gură. Nu doar în evul când se întâmpla la fel cu toţi. Cu toţi, mai puţin tocmai ăia cei mai vocali şi văicăritori şi acuzatori de azi, care s-au exprimat şi au profitat... şi atunci şi, mai ales, acum. Ăsta a fost ghinionul meu. Destin-ghinion. Drept care, am zis şi ar trebui chiar aşa să fie: a venit şi vremea mea. Aş, alte vremuri, aceiaşi de vreme vămuitori...aşa zicând, vremuitori... şi aceleaşi vremelnicii. Pierzător şi câştigător din pierdere, deh! Damnatul natului, cum îmi zicea cândva, la Câmpina începuturilor mele oşteneşti, Scriitorincul, prietenul de atunci şi priorul cel mare de azi, cunoscut drept Nell Roth, unul dintre capii Asociaţiei Confreriilor Salvatorilor Uniunii Planetare.

Deci m-am dăruit vouă celor surzi şi orbi şi sătui. Ghiftuiţi de dureri şi neajunsuri, de răbdare şi resemnare, de neputinţă şi plictis, cum să mai puteţi accepta, înghiţi, savura textele mele mustind de aceleaşi realităţi, supurându-le aceleaşi răni, inspirând aceeaşi solidaritate întru suferinţă şi nemulţumire, întru damnare şi frustrări, întru schilodire şi ignoranţă.

Ce bine ar fi dacă aş mai putea să spun: Aici, în ţara mea, mi-e dor nebun să vieţuiesc şi să invit la conviviu oamenii, păsările, dobitoacele, gâzele, pomii, plantele...
Nu mai pot. Nu se mai poate. Am pierdut şi anii etăţilor putirinţei şi orice nădejde, dar mai ales orice motivaţie, scop, satisfacţie. Morutua sum! Am fost furat. Golit de mine însumi. De propria viaţă şi vigoare, de vrere şi faptă, de zel şi deziderat. Sunt o uscătură, o fleandură, un nimic, o inutilitate. Sunt adus la stadiul de fosilă, încă vie, de individ expirat, de inutilitate şi încurcă-lume, de deşeu uman.

Cui să-i mai înduplec sentimentul, cui să-i mângâi privirea, cui să-i mai încânt auzul? Cine mai are nevoie de eşafod dacă s-au terminat condamnaţii la moarte? Şomajul călăilor este realitate. Cadavrele vii au devenit biete moaşte.

Ce bine ar fi, dacă... Dacă ce? Şi ce dacă? Iar dacă mai vorbeşti mult ... Eu şi tot eu. Cine ştie care dintre noi? Din noi. Cine ştie ce poţi să mai paţi... Nu ţi-a ajuns accidentul, încleştarea cu begler-bei-ul cu Merţan din care ai ieşit al doilea şi doi într-unul?...

Am tăcut... Nu mult... Nu de tot... Viu post-mortem (romanul acelei nefasteţe dintr-o marţe cu ceasuri rele achiziţionate de mine, la anul două-mii-zero-sute-unsprezece) nu e doar un titlu de carte, ci o stare de a fi, un modus-post-operandi-pro-vivendi. Ameţit, fleşcăit, simt smiorcăituri în creier de parc-aş avea apă în cizme... labil ca un răzgândici ce sunt (tot Scriitorincul mi-a găsit această poreclă) bântui de acolo, acolo ca o muscă beată. Chiar am îmbătat o muscă, am turnat sirop de vişine peste care am picurat palincă într-o farfurie şi am lăsat-o să se-nfrupte. După câteva clipe a decolat şi a intrat în vrie. Într-o asemenea vrie de elicopter cu coada ... decapitată sunt eu. Nu mai am chef de fasoane şi fandoseli. Nici de-ale mele, nici de-ale Telei... Cineva îmi şopteşte neprotocolar şi imperativ: Go way! Şi dispar. Ies afar'. Şi mă car. Abia mă mai car din pricina hoitului care sunt şi al gheţuşului care e. Sunt, de altfel, trufaş nevoie mare. Un desfrânat ce-şi zice boem. Un gândici-răzgândici cu ochii după gagici. Într-o înşiruire – care sunt cinci hobby-uri? – după lectură şi plaivaznită aş scrie gagici, gagicuţe şi gaşperiţe! Fante iubitor de fante! Am mai spus undeva, dacă nu cumva tot în acumularea asta de cuvinte. Îmi place să mă rup în figuri: pe facebook, la clasă, acasă, pe stradă, la piaţă... Mascul feroce, ce mai! Ferocitate cu părul alb şi cu piei atârnându-mi... Maniac, îmbroboditor, freca-mega! Traficant de damfuri, fumuri şi miresme. Moş aromat, fustangiu alegând după mămici în blugi. Şterpelitor de complimente. Şiret fără pantof, nu fără şiretlic. Mă smiorcăi, mă câcâi, mă dau de ceasul morţii. O pramatie, la urma urmelor. De fapt, un nimeni. Ranchiunos, arţăgos, morocănos. În timpan se zbate ritmul de la maneaua lui Garoy (aceeaşi vecin de sus) cu care mi-a agrementat seara. Parc-ar fi un fierar care dă cu barosul într-un drug încins. Cioca-boca, boca-cioca! Cei pe lângă care trec parcă-s fantome. Numărători de zile rămase până la ultima absenţă. Motivată. Lipsa pricinuită de apocalipsă.

„Viitorul sună bine!" glăsuia un slogan comunist. Viitorul nu mai sună! glăsuiesc eu fără pic de ecou. Cele şapte minuni ale lumii sunt: a vedea, a auzi, a mângâia, a savura, a simţi, a râde şi a iubi! glăsuieşte o fetiţă de vârstă preşcolară la o emisiune unde, de obicei, copii spun lucruri trăsnite. Şi eu sunt un trăsnit. Poate, unde-mi scapără mintea ca fulgerul. Ha, ha, ha! Care minte? Care dintre noi minte? am vrut să zic. Eu spun adevăruri. Adevărul nu se spune. El e. Adevărul adevărat. Fiindcă e, într-adevăr, şi un altul. Revelat! (Mai vrei, domnişoară reporter să-mi iei interviu pentru emisiunea Viaţa spirituală de la Televiziunea publică? Mai vrei să-ţi răspund ca un bun creştin? O faci pe riscul tău!)

Asta e: Descartes cu îndoiala lui dialectică e vinovat. Şi după ce că-mi sacrific neuronii pentru asta, mai şi scriu ce gândesc. De pildă, fiindcă mi s-a părut că-l văd la pupitrul vagonului motor al trenului „galben fără cai, azi, metrou, ieri, fost tramvai" pe nefericitul fost subordonat de la Câmpina (caporalul Vulpe) care şi-a ucis mama ce a alunecat pe şine, în staţia Obor, m-am apucat să inventez posibile personaje de roman, botezându-le cu nume animalice: Vulpescu, Văcaru, Câinescu, Dihoreanu, Lupescu, Ursei, Iepureanu, Căpraru, Aricilă, Cerbureanu, Viezuroiu... Despre Armăsăreanu, căprarul fost malaxist din Valea Seacă (chiar dacă Malaxa a devenit, via 23 August, uzinele Faur!), Măgăreaţă, vecinul lui cel cu mâna lungă şi iute, care a tot fost chiriaş la mititica, elevul-sergent Ieparu de la Sibiul epoletizării mele celei dintâi sau despre Nelu Mota-Motănelul prodecanul de la Academia Bravus, nu mai aduc vorba. Nici bomba cu secărică, rom, tescovină, şliboviţă şi molan La Şoricei, din Adâncata, deşi este în aria tematică, nu mai merită adusă în prim-plan, fiindcă aici s-au dezlegat multe limbi, ceea ce a dus la numeroase reţineri şi corecţii aplicate la postul de mili-poliţie de plutonierul-agent şef Negulici, cel ce se potrivea la nume cu scopitorul de porci din comună. Azi, e drept, în birtul supravieţuitor, evoluează alde Miţilică, veteranul alimandrocului care neavând după ce bea apă, goleşte pahare cu trăscău, comandând în versuri: „Înc-o votcă puturoasă,/ Ca să-mi ţină pân-acasă!" „Hai, doar una, şi mă duc,/ Că vine George Coşbuc!"

Dormitând la o masă slinoasă, învăluită în damfuri puturoase şi fum de tutun, se află pensionara Doli, pe care câte unul dă să o întrebe ceva: „Fii bună, stimată domniţă... „ „Păi ce, ţi se pare că nu sunt bună, băi pârţovlahule?" răspunde printre sughiţuri fosta divă rurală şi borfelină felină, stârnind râsetele ştirbe ale asistenţei tabagico-alcoolice.
Ce bine c-am renunţat la iarba lui Nicot şi la licorile pentru pupăzatul văzului. Nu mai mă-ndogăţesc cu personajele boemei vulgare, cu debusolaţii consumului lichidelor halucinogene. „Animale, paraşute, fâţe, farfuze, mahalagioaice, rapandule, piţipoance, taurine, mitocance, borfeline care nu mai au nimic sfânt: se-ntind cu cine e dispus să le coţăiască în cimitir şi-şi fac nevoile printre morminte," explică Tela cu gândul la campioana Mangica-Virginica, cu ochii la urmaşa aceleia, pisicoasa Dolişoara Cocodichii şi cu imaginea Moldei zisă Ţapache (poftim, denumire tot din ţarc şi din obor) care a intrat în cârciumă purtând pantofi cu toc cui, s-a împiedicat şi a fotografiat la minut şi panoramic, toţi mesenii care s-au uitat între haidaracele ei. Vizavi de acest pericol, la nemţi este semnalat printr-un semn de circulaţie care interzice acest tip de încălţăminte! La nemţi, dar, vorba cântecului interpretat de Furdui Iancu: noi suntem români! „Români de tot rahatul, baliga şi căcărezele, turmă care rabdă fecalizarea ţării, sortirea de hazna venită din neo-politica de exploatare şi dictat!" cum spune oracolul de Colentina, Ninel Maronică-Dinţilă, fost turnător dublu: la miliţie şi la secu. Români care acceptăm din mâna romilor întreprinzători fără certificat de producător, oferte de tarabă: de la miei de Paşti cu gheare şi canini la porci de Crăciun care, dacă ar mai trăi, ar face precum patrupedul călărit le Mântuitorul Iisus la intrarea în Ierusalim.

Răzgândici sau răzgânditor, de la un timp, am schimbat parcul preferinţelor cu un părculeţ al tentaţiilor. Asta, după ce am comis o „năbădăielniţă" demnă de trecut cu vederea. Adică de a fi făcută publică. Ideea mi-a venit în parcul Ghintuita, unde rondurile policrome sunt agrementate cu pancarte pe care scrie: „Nu rupeţi florile! Amendă: 50-100 lei".
Am prelucrat o asemenea plăcuţă albastră cu text alb rezultând un nou avertisment: „Rupeţi florile! Amendă 5-10 lei!" Moş cu idei. Adică? N-aţi ghicit. Efectul (mai ales printre teribiliştii tineri, nu şi printre analfabeţii bruneţi care rup, fură, şparlesc şi revalorifică în folos personal orice se poate din domeniul public sau privat!) a fost şocant. La fel ca acel anunţ („Am cinci guri de hrănit şi sunt nevăzător!") care, schimbându-se („Ce mult mi-aş dori şi eu să văd spectacolul înfloririi ca voi!") a umplut cu bani pălăria nevoiaşului cerşetor.
Aşa suntem obişnuiţi. Atenţia ni se toceşte şi ni se disipează. Dacă e ceva nou, şocant, anormal atunci, atenţia, redevine activă. La fel, şi sensibilitatea. Devenim şi noi mai sentimentali, mai interesaţi, mai participativi.

„Nu atingeţi stâlpii, nici chiar firele căzute la pământ! Pericol de moarte!" Acest avertisment scris pe plăcuţe sau direct pe suporţii de susţinere a reţelelor electrice, copil fiind, l-am transformat adesea (atingând stâlpii) în text afirmativ: Atingeţi stâlpii cu firele căzute la pământ. Nu se-ntâmplă nimic. Norocul meu. Câştig din posibila pierdere. Ghinion reportat. E o vorbă care spune că ceea ce e interzis stârneşte curiozitatea. Păcatul originar, deh. Râvna Evei şi neînfrânarea primei femei la tentaţia şarpelui. Şarpe fără şerpoaică! De aceea, în lumea modernă, interdicţiile imperative au fost înlocuite cu recomandări. E drept că din această cauză (a lipsei de receptivitate, a tarelor morale, a carenţelor educative) s-a ajuns ca şi-n cazul prevederilor legale să se recurgă la tocmeală.

Eu rămân, totuşi, la formula opţională, la oferta alternativă. Prefer explicaţia („Fumatul poate ucide") decât interdicţia („Fumatul oprit!"). Eu, căci colegele mele şerpoaice de la Academia Bravus sunt insensibile la orice restrictie-interdicţie anti tabagică. Ba, aş recurge la recomandări de genul: „Nu pierdeţi timpul făcând mişcare. Mai bine staţi în faţa unui computer de unde aflaţi că sedentarismul produce obezitate, iar aceasta grăbeşte moartea. Alegeţi să-ncheiaţi socotelile cu lumea mai rapid şi mai informaţi! Ca mine, cel ce scriu şi ca voi, cei ce citiţi!" ş.a.m.d. Şi care, totuşi, mai şi evadez în peisaj. În părculeţul dominat de C.C., adică de statuile lui Creangă şi Caragiale, cum am mai spus. În fapt de seară când, aici, în parcul Motodrom, platanii îmi par spânzurători. Candidaţi la sinucidere nu sunt. Doar nişte ciori. Şi doi puradei ciorditori. Se-nvârt pe alei. Mai aveau puţin şi terminau de scos din şuruburi şi bolţuri o bancă cu blat de fier. S-au orientat ţigănuşii. Păi cine se mai aşează pe-o aşa vreme pe băncile reci? Până la primăvară e timp, se-adună şi bani c-avem guvern nou, pentru alte bănci. Aceiaşi bruneţi l-au furat din cimitirul megieş pe Christos cu crucea pe care era răstignit, cu tot. Inşi fără nici un Dumnezeu. Cred că de s-ar reintroduce pedeapsa capitală, nici gloanţele nu s-ar mai lipi de ei. I-ar ocoli!

Dârdâi. Nu pot duce tratative cu Baba Iarna. Cât sunt eu de Moş Cocoloş. Havuzul cu peşti şi ţâşnitori dintre Caragiale şi Creangă (statuile) e gol. Aaa, nu mai are nici ţâşnitori. Întreprinzătorii fierului vechi şi, mai ales, ai bronzului îşi dau arama pe faţă. Dacă e criză de plumb. De plumbi. De prevederi legale. Şi de apărători de lege. Poate tot din această cauză francezii, italienii, suedezii plătesc bani grei să ne primim solii sufletului cănit înapoi. De-aia finlandezii, olandezii, nemţii, belgienii se opun să intrăm în Shengen. Lui Nenea Iancu (bustul) i s-a aşezat pe pălăria albă un guguştiuc. Pe zulufii lui Nică a lui Ştefan a Petrii (statuie cu copii de mână) se ciorovăiesc două vrăbii.

Pentru mine acest parc etalonat e un must, cum zic anglofonii ‚'tu-i il faut că trebuie al mă-si! Mă plimb, mă refrişez, mă relaxez, dar şi incomodez.
„Ce gura mă-sii cată hodorogul ăla-n parc la ora asta, tăticu?" zice un puradel.
„Nu ştiu, frate. După cum să uită e limbă!" conchide celălalt.
Aşa-mi trebuie! Îi dezamăgesc pe-amândoi. Ies şi pier ca măgarul în ceaţă. Chiar e ceaţă. Un boschetar se cufurea lângă ghereta toilette ecologique. Şi-acela mă bombăneşte că l-am deranjat. Continui drumul prin lumea mea de periferie. Lume de căcat. Care parcă-mi strigă prin guri agrementate cu vuvuzele, ca pe-un stadion: Cară-te, moşuleeee! Go way!
Găsesc în buzunarul gecii (canadiană, alendelon, scurtă, nici nu ştiu ce port) sămânţa de dovleac tămăduitoare de prostată bolnavă. Sufletul! Minciună naturistă. Sparg, ronţăi, scuip. Nu mă vede nimeni. Lumea ori e în casă la căldură, ori în piaţă la cumpărături, ori la serviciu trăgând din greu pentru creiţarii cu care să astâmpere foamea nepotolitelor guri.
Zigzaghez şi slalomez. Parcă schiez, parcă patinez. Nu eu. Îmi patinează mintea. E plecată cu sorcova pe patine. Nu ştiu de ce se zice patina timpului. Unde se spune (poetic, dar greşit) că vremea trece, vremea vine.
„Salut, vecine? Ce faci, ce-ţi face nevasta?" îl întreb pe străvechiul legionar, vechiul turnător de penitenciar şi actualul revoluţionar nonagenar, a cărui consoartă a fost externată după o operaţie grea.
„Salut. Bine. Nevasta, cu manejul!" zice. Nu-l mai contrazic. Manej, menaj, tot un drac. La fel cum zice mama mineu în loc de menu!
Nu cumva supravieţuitorul are dreptate: habitatul în care trăim e un manej! Mai ştii? Avem comportament de animale supuse dresajului. Sunt pline vehiculele transportului în comun de boule, ţap logodit, porcule, berbecule, măgarule, vaca dracului, scroafă, gâsculiţă, animalo! O colegă a consoartei mele Catela, era cunoscută ca doamna educatoare Taurina. Se mai pot omologa drept personaje de menajerie şi pisicuţo, pisioiaş, păsărico. Armăsar, taur comunal şi mieluşel, dar şi javră, potaie, joiană, patrupedă, jigodel...
Gâfâi printre patrupede bipede! dau să gândesc cu stiloul. Mă vântur prin faţa decorului bocnă. Vântul se umflă-n ţoalele pe care parcă le-am luat, după o îndelungă tocmeală de la un telal. Nici nu pot umbla în frac printre zdrenţăroşi. Sunt un Gavroche la senectute. Un tartor al mizerabililor. Am dreptul să mă consider ca personajul lui Hugo. În nimicnicia în care planez (mă rog, prin care mă strecor) n-am nevoie de instrucţiuni pentru folosire. Unii, deşi cam cu aceeaşi vechime ca şi mine în lumea asta, au asemenea trebuinţe. Au nevoie de colecţia „Cum se face..." Inclusiv cum se drege. Vorba dicţionarului moldovenesc: dregători sunt aşeia care repară şevaşelea. N-ar fi mare minune să găsim în nomenclatorul meseriilor şi dregătoria de dregător. Rang de folosit ranga. Şi alte unelte şi scule. Inclusiv scule pentru sculat, cum zice Maronică Dinţilă care adaugă: inclusiv ceai de sculătoare. „Adică de sunătoare. Sunătoarea e un calmant. Pentru sonaţi..." i-am replicat şi epilepticul s-a şucărit. Să fi realizat el că son şi sunet sunt sinonime? Tot ce e posibil.
E vremea deşteptatului şi sculatului. „Deşteaptă-te, române!" şi „Sculaţi, voi oropsiţi ai vieţii!" Eu, cum sunt tolomac, nici de deşteptare, nici de sculare nu mai sunt bun. Ca să numai aduc vorba de sinonime: deşteptarea ca scuturat în creier şi sculatul ca erecţie de mădular.
Un amic mi-a trimis, zice el, o filă din dicţionarul moldovenesc: monolog = olog de un picior, biolog = olog de ambele picioare, sexolog = olog de şase picioare (e.g. miriapod sexolog), manipulare = manevrarea penisului cu ajutorul mâinilor, aţâţat = fără sâni... aha, care va să zică, cuget: afemeiat = fără femei... citesc mai la vale: amânat = fără mâini, închinare = transport către China (de la înstrăinare, care înseamnă trimitere în străinătate), ghinioane = varianta moldovenească pentru ardelenescul "Bine, Ioane!", împrăştiere = rezultatul procesului prin care beţivii se fac praştie, meritoriu = teritoriul ocupat de livada cu meri, sinonim cu românescul pomet, bască = femeie din Pirinei, cu marginile îndoite înăuntru, ampulă = amintiri din tinereţe, Birmania = predispoziţia unui ministru de finanţe de a pune taxe şi impozite... Şi aşa mai departe, dar nu foarte departe!
Vorba nevestei mele Tela: Sunt un fel de „Vax-Albina-crema-Cavaler". Adică un fel de nimic în carne şi oase. Un nimic vizibil ca şi umbra. Chiar dacă, uneori mă consider un cruciat sau un jihadist, un războinic al sfinţeniei care a ales pierirea în numele nemuririi de după moarte. Pierirea ca ostaş înarmat cu scutul alb dreptunghiular şi lancea scurtă ascuţită şi trasatoare de râuri de sânge albastru. Nu, nu e vorba de semnul nobiliar, ci de culoarea cernelii. Cerneală cu care am pictat multe fapte şi întâmplări, cu sau voia fostei vecine Zambilica Birjă zisă Amanta, care m-ar fi văzut, mai degrabă un şef de lanţuri de aşezăminte ale plăcerii, decât scriitor băşinos şi păduchios. Am minţit-o că, deocamdată, mi-am tras un bordel ajutat de studentele şi masterandele de la Universitatea „Venus", drept care a furat-o, cum spune Garoy, şi a mişcat din şunci, trăgându-şi ea, cum zice Dinţilă, ceea ce am minţit-o eu că posed: cuibuşor de nebunii. Mâncătorie de mere ale lui Adam, oferite de şarpe pe post de peşte! Despărţindu-se de Viorel al ei zis Darînsă (care, la rându-i, până să-l doboare cancerul, i-a suflat-o Scriitorincului pe fina Argentina, fină a mea şi a Elei, că ea nu e fină deloc!), Birjăroaia şi-a refăcut viaţa cu Pricopie Fiereanu, mare grangur la Primărie, şef al reţelei matrapazlâcurilor cu locuinţe din Dobroeşti şi tată al Raisei, (amantă a mea şi şefă la localul Maxy Sexy, pe care mi-a suflat-o, cu acte, parlamentarul suspect şi securistul deblocat Panfil Zăprea, consătean din Adâncata), a recrutat „marfă" şi s-a pus pe făcut bani. Când vine pe la „vecina" Tela, adică în palatul meu din cuburi de la etajul trei, mă umple de draci, fiindcă o aţâţă pe jumătatea mea împotriva lui Pârţa-Scârţa (adică eu) ce nu e bun de nimic altceva decât să dea din gură şi să frece stiloul ăla pe hârtie de pomană.
Culmea e că are dreptate. Ca şi generalul deblocat Tibi Ovăzeanu, un perdant în alegerea ca deputat, care umblă cu pantofi militari şi haine kaki transformate, ce regretă că nu m-a împuşcat la revoltuţie (mă rog, se referă la lovitura de stat pe care au dat-o ei, Armata, şi pe care au câştigat-o ele, UE şi NATO!) fiindcă sunt un securist reşapat, trădător şi spion, învârtit şi profitor. Profitor de boarfe bolnave jos, căci, în rest profit de neatenţia soţiei să-mi recuperez din banii pe care tocmai i-am dat. Am un sortilegiu de două parale.
Dar şi el, aviatorul pedestrit, are dreptate fiindcă l-am tot aburit: că am sinecuri şi că primesc unele foloase pentru unele servicii pe care nu i le pot detalia. Lui, aşa, ca vecin, că e sub prestaţie de jurământ militar, ca şi mine, m-am... scăpat şi i-am spus că am bonuri de carburanţi gratuite şi că fostul ordin 150, pentru mine e încă valabil, primind pe baza lui produse alimentare lunar din care-mi rămâne mai mult de jumătate. Şi atunci ce să fac, le valorific la proprietarii din bloc cu jumătate de preţ. I-am mai spus că la pensie am un spor care o dublează. „E drept, şi risc, dar şi mi se răsplăteşte riscul! La fel că soldaţii ăia pe care-i trimiteţi voi să moară în Afganistan: care supravieţuieşte aduce acasă un purcoi de lovele!"
Am acest obicei: creez şi transmit zvonuri. Sunt meşter în diversiuni. E drept, efectele de ecou necontrolat se-abat asupra mea. Suport, ce să fac? Dacă-mi găsesc receptorii. Adică fraierii, credulii, fazanii, ca şi Tiberiu Ovăzeanu, generalul particular. Sau ca Rândunel Semenic, tovarăşul cel tânăr de birou şi de catedră devenită, prin lege, departament. Mă gândesc dacă expresia papală ex cathedra se va înlocui cu ex departamentum! Pentru muşchi ţigănesc s-a făcut propunerea să se zică fleici de rom, în timp ce romul Jamaica a devenit rom Rahova, cu trei stele, rom Ferntari cu cinci stele şi rom Colentina cu şapte.
Mi-a spus-o şi Scriitorincul, mi-a spus-o de atâtea ori şi Lilian Dinea, colegul de la Sibiu. Ultima dată, Liloacă mi-a zis-o alaltăieri, când ne-am întâlnit la mall-ul din Băneasa şi când mi-a făcut cadou de Sf. Ştefan, o sculă performantă pentru vorbit, pozat, dialogat prin e-mail, scris la tastatura minusculă, o tâmpenie, cum zic eu, nostalgicul puturos şi inginerul de telecomunicaţii omologat, dar expirat. Mi-au spus-o toţi că-mi bat cuie-n talpă, că-mi cat leac de dragoste cu buruieni de urât, cum zicea maica-mare Gheorghiţa Trucală, dar nu m-astâmpăr. Sunt un prostovan prostănac. Sau, ca să-l citez pe nea Fane Baltac poreclit Băşintea din Valea Seacă: un fleţ bleau ori un bleau fleţ. Speculant de sentimente, gesticulant din falus ca Terente.
„Nu mai face valuri că avem un guvern de hoţi şi analfabeţi care au creat un portofoliu al mediului şi altul al apelor şi pădurilor şi nu mai observa tu că apele sunt ale cuiva şi peştii ai altcuiva!..." mi-a precizat Liloacă marele maestru suprem. Şi avea dreptate.
„Nu mai observa tu că turismul e lipit la un minister cu nume şi obiect de activitate aiurea numit întreprinderi mici şi mijlocii şi nici nu mai comenta că avem minister al tineretului, dar unul al bătrânetului pensionar sau boschetar n-avem..." a mai reprodus Dinea ceea ce am spus, nu mai ştiu în ce context, dar recunosc iarăşi că are dreptate şi că nu-i sunt indiferent dacă mă monitorizează.
„Ce te interesează pe tine c-avem parlamentari mai mulţi ca Franţa sau SUA şi portofolii ministeriale cât Rusia şi China? De ce-ţi vâri nasul mai mult decât îţi dictează logica? De ce vrei să se creadă cum se credea la Sibiu, că ai fost un Şemberlen sau un Canaris al detronaţilor cu plumb, prin Romida '89, la care chiar tu ai participat cu merite recunoscute? Cu ce te deranjează pe tine că finanţele şi bugetul sunt două ministere paralele precum cel al energiei, competitivităţii şi marilor proiecte?" a conchis prietenul sibian, vălidădeanul Lilian Dinea, devenit marele maestru suprem şi acceptat, după dispariţia FBI-ului, respectiv a lui Fleşcaru Benedict Ioan, comandantul batalionului doi elevi.

Cafeaua decofeinizată cu zahăr negru şi lapte cald mi-a stat în gât. Am împins nodul cu o înghiţitură de apă chioară îmbuteliată în sticlă de 300 mililitri, după care i-a turnat în pâlnia urechii drepte:
„Bine, maiestrisime Eldi, astea au fost scopul, conţinutul, asigurarea materială, bibliografia, concluziile şi durata şedinţei?" am reprodus eu ceea ce ne mai aminteam amândoi din planurile-conspect şi programele de desfăşurare de la orele de metodică din şcoala militară.
„Acesta şi unul în plus..." mi-a răspuns L.D.V.-istul. Adică Lilian Dinea din Valea Dadii!
„Care e cel ce ţine locul semnului crucii, cum a definit regretatul rebusist Toma Michinici semnul plus?" fusei curios.
„Prior Nell Roth sau Scriitorincul cum îi zici tu lui Vanea Kolesov îşi stabileşte reşedinţa definitiv la Tel Aviv. Adică la sediul european al ACSUP. Dar în locul lui, Marea Confrerie trebuie să promoveze pe cineva din rândul maeştrilor..."
„Mirosisem eu că tovarăşul Nelu Roată are valiza făcută. Politica de personal e treaba voastră, a boss-ilor.." zisei, amintindu-mi, totuşi că, deşi în adormire, cu ceva timp în urmă fusesem acceptat maestru.
„Exact..." rosti Liloacă, fostul coleg de liceu găeştean şi de şcoală militară sibiană, cu surâsul lui jenat de puţinătatea buzelor care, din această pricină, nu-i acoperă bine dantura.
„Prior Roth te-a propus pe tine. Eu şi Li Tzî te-am susţinut şi Ali Kamer a încuviinţat. Să fii pregătit să primeşti marele legat şi legisul acceptanţei. Deşi ştii că nu există decât o formulă de răspuns, ca vechi prieten, te întreb dacă ai ceva de zis?..."
„Ave pentru imperator şi priorii Asociaţiei Confreriilor Salvatorilor Uniunii Planetare!" rosti, în locul meu, cel din sinea (minea!) fiinţei, Ştefan viul post-mortem, leguma de lux Trucală, moş magister ludi cu transplant reuşit de creier sau numai de intelect...
„Ave!" răspunse Eldi.
Ne ridicarăm instinctiv şi procedarăm ceremonios. Îmbrăţişarea de trei ori însoţită de tot atâtea bătăi pe umăr cu mâna stângă într-o tăcere rituală ca şi vestea încuviinţării se produseseră în uriaşul parching al uriaşei platforme consumeriste de la margine de Bucureşti. De acolo am plecat, amândoi, la volan, în direcţii opuse: el spre sediul (acoperit) de la Strejnic, eu spre domiciliul (descoperit) din Colentina. Pe drum, mitraliat uşor cu alice albe am încercat să-mi trăiesc a doua ieşire din adormirea activă, să-mi intru în pielea de alt om, altcineva, un nu ştiu cine din nu ştiu ce articulaţie cu viitoare misiuni ce mă pot transforma într-o personalitate sau un personaj ori, dimpotrivă, într-un fost, erou sau anonim, scos din lupta pentru a fi de cine ştie ce întâmplare nefastă, cum a fost incidentul din subsolul blocului semirotund din aleea Poiana cu Platani, căruia i-a căzut victimă colegul (tot sibian) vălipopeanul Mihai Priţache. El, etnicul, se plimbă pe Câmpiile Elizee, în timp ce eu, ereticul, mă plimb (şi mai mult decât atât) cu fiica lui şi fostă studentă a mea Vanda prin iatacurile ei de ajunsă şi bine situată femeie! Din faţa blocului incendiului fatal, mi s-a părut că-l văd vizavi, în faţă la Maxy-Sexy, pe însuşi Pric Fiereanu care mă salută reverenţios şi-şi duce mâna stângă cu pumnul strâns la piept şi-ndepărtându-l apoi cu degetul mic desprins de lângă celelalte patru. Semn că, deja cine trebuie să ştie ce şi cum, apropo de excenge-ul survenit, dar încă neprodus în viaţa mea, a aflat.
Asta e. A fost. Doar Doamna K cât e ea de Trucală, n-a aflat nimic. Ea ştie că am lăsat-o singură cu aspirator, mâncare-n cuptor şi televizor rulând serialul îndobitocitor şi-am plecat aiurea-n tramvai, de fapt, în maşină, pe zloată, ca să-i dau emoţii, ca şi când nu-i ajung cele pe care i le-am oferit anul trecut când mi-am permis să mă izbesc cu un alt berbec al volanului cât era el de fiu al lui Alah. (Cât despre ritualul secret al acceptanţei şi investiturii, despre semnarea legisului şi a marelui legat, nu pot spune mai mult. Mai ales acum, în calitate de trezit din adormire şi de sporire a treptelor urcuşului ierarhiei. Nici ce voi face cu adevărat ca mare maestru acceptat nu mai pot spune decât aluziv şi cenzurat. Cer scuze, fiindcă nu ştiam ce mi s-a hărăzit, ce voi ajunge în scarificarea MCSUP).

footer