Revista Art-emis
Ciclova Română PDF Imprimare Email
Gheorghe C. Mihai   
Duminică, 09 Iunie 2013 14:29
Prof. univ. dr. h.c.  Gheorghe C. Mihai, art-emisAtrăgătoare, în textul de mai jos, e partea lui finală, dar ca să ajung acolo mi se pare cool să o iau pe înconjuratelea, cu incursiuni motivate istorico-geografic, ostenindu-mă să fac aluzii temerare de natură politico-ideologică. Vă place să duhăniți, să beți bere pe datorie, să umblați alandala, să sperați în disperări fără repere și să munciți cât mai nespornic? Vă ofer ceva captivant, un hic et nunc valabil omni et soli cu puțină imaginație și oarece informație în spațiul actual carpato-dunăreano-pontic. Veri-ficarea vă aparține În vara anului 2000 revenisem din Franța, unde fusesem câteva luni cu o bursă de studii. Aveam o rezervă de mărci și am hotărât împreună cu soția să ne cumpărăm la sat „o căsuță cu grădiniță și fântâniță". Era și moda caselor „de vacanță". Bănățenii cu venituri spornice cumpărau sau construiau frenetic vile care mai de care mai fițoase în satele din apropierea Timișoarei, Lugojului, Reșiței, în munții Semenicului. După căutări insistente în județele Timiș și Caraș am găsit ceva pe gustul și la banii pe care îi aveam undeva, în zona submontană din preajma Oraviței, la 120 km distanță de orașul de pe Bega, că la salariile noastre de dascăli universitari nu ne permiteam prea multe. A fost dragoste la prima vedere de „locația" aceea.

Om fi petrecut noi în copilărie verile în livezile și grădinile țărănești ale bunicilor, dar urbani până-n vârful unghiilor gândeam satul în chipul cel mai deplin naiv, nutriți cu poveștile lui Creangă, ale paginilor lui Turgheniev și Alecu Russo, cât am surprins dindărătul geamurilor trenului și ale automobilului. Visam desfătările focului în vatră fără să-l știm aprinde; nu mânuisem vreodată toporul, ciocanul, hârlețul și sapa, cu atâta mai puțin să cultivăm legume și flori, să creștem păsări și porc. Căsuța cumpărată cu șapte mii de mărci, din piatră, este cât se poate de țărănească; pe un teren de 385 metri pătrați, înconjurat de ziduri de piatră, așișderi, avea trei cămăruțe cu podele aprig scârțâitoare, o tindă, o bucătărie cu sobă de prin alte veacuri, o camară. Ne-a fascinat „locația": sub o stâncă semeață, parcă gata-gata să se prăbușească peste noi, pe vârful căreia fusese înălțată o mănăstire romano-catolică închinată Sfintei Marii de Ciclova. Se numește așa deoarece prin apropiere curge cristalin râul Ciclova, în lungul căruia se înșiră gospodăriile satului Ciclova Montană, preț de vreo trei chilometri, spre munte. Izvoarele râului se află sus, hăt, aproape de culmile muntelui Călugăra, pe un plai al lui călugării creștin ortodoxi chivernisind o mănăstire numită chiar așa - Călugăra, la care se ajunge urcând un drumeag pe cât de poetic, pe atâta de obositor prin pădure de foioase.

Izvoarele se adună la poalele plaiului devenind pârâu vesel, apoi râul care năvălește în valea lată de vreo două sute de metri, străjuită de dealuri împădurite și lungă de vreo cinci chilometri. În cuprinsul văii se înșiră gospodăriile a două sate cu destine diferite, separate de un podeț: în sus Ciclova Montană, în jos Ciclova Română. Pe vremuri, austroungarii au descoperit dulceața apei râului și au construit la intrarea în Ciclova Montană dinspre Călugăra o fabrică de bere; e-he-he, berea de Ciclova avea atâta reputație că se vindea și la Viena! Ba tăiară nemții și un drum pietruit peste deal care să să scurteze transportul ei la Oravița, de unde o trimeteau pe trei șleauri - spre Bozovici și Herculane, spre Reșița, spre Timișoara. Inteligenți și întreprinzători, austriecii aceia. Mai ales că descoperiră în dealul din apropierea fabricii un bogat zăcământ de cupru și au deschis o mină la care țăranii cicloveni lucrau ca mineri, iar satul deveni administrativ cartier al orașului Oravița, locuitorii săi - mineri sau muncitori la Fabrica de bere. Treaba mergea strună!
Între timp, prin 1918, Banatul fu alipit României; nu-i nimic, fabrica a funcționat în continuare, mina la fel. Da, dar în 1945 sosiră trupele sovietice eliberatoare și comunismul cu ele. Sovieticii s-au arătat foarte interesați de cupru, nu și de bere. Exploatând ei cuprul au descoperit minereu de uraniu, pe care l-au tot cărat până prin 1960, după care mina căzu în dizgrația guvernanților, apoi fu pusă la conservare. În schimb fabrica de bere fu scoasă la mezat după 1990 și trecu dintr-o mână în alta, deoarece devenise „ineficientă", „maldăr de fiare vechi", inutilă, după opinia celor trei - Brucan, Iliescu, Petre Roman. Și chiar era în acel an 2000 o ruină jalnică năpădită de buruieni. Ciclovenii orăvițănizați se treziră șomeri sau pensionați.

Habar nu aveam de acestea în 2000, când mi-am cumpărat căsuța; detaliile le-am descoperit pe încetul. Primul care mi-a deschis ochii a fost vecinul, Dumnezeu să-l hodinească, Gicu Hrișcu, maistru miner, martor al prefacerilor din ultimii șaptezeci de ani. Apoi m-am împrietenit cu familia profesorilor pensionari Stoian, de la care am aflat că pe râul Ciclovei funcționau odinioară cinci mori de piatră, sătenii se lăudau cu două iazuri și trei heleșteie, azi nici urmă de ele. Povestesc profesorii Stoian că în apa Ciclovei pescuiau în copilărie păstrăvi, mrene și crăpceni, că părinții lor vânau în pădurile care și azi coboară până în buza satului iepuri, vulpi, lupi, jderi, ciute, mistreți, de nu-ți vine să crezi. Păi, acum heleșteiele și iazurile au secat, pădurea de foioase și conifere e populată doar cu șobolani și șerpi, râul pe care vedeai odinioară, adică înainte de anul 2000, cârduri de rațe și gâște, acum duce la vale uriașe resturi menajere, peturi, tot felul de împuțăciuni. Pe vremuri, adică până spre anul 2000, ciclovenii aveau oi, capre, porci, vite și cai, dar după acel an renunțară treptat, de bătrânețe, de dezinteres și acum bate vântul în bătăturile lor.

Apoi, în satul-cartier funcționa un Cămin Cultural, cu sală de conferințe și bibliotecă. În anul 2000, când mi-am cumpărat căsuța, căminul era deja în paragină, cu biblioteca desființată din lipsă de cititori. Firește, deoarece școala devenise o iluzie; copii nu se mai nasc, tinerii se împrăștiară, adulții apți de muncă se află oriunde, numai în sat nu, de cabinet medical sau farmacie – nici vorbă. Mereu steaguri negre la poartă, semn că a mai murit careva. Biserica creștin ortodoxă din mijlocul cimitirului își trage răsuflarea cu câțiva enoriași, abia târându-și picioarele. Preotul mi-a spus că de prin 1995 n-a mai cununat sau botezat, n-a mai avut loc nici o nuntă; și suntem în 2013. Dar, semn pozitiv, aproape toate familiile au curent electric, deci televizor, bun mijloc de a urmări telenovele, căci pe bătrâni nu-i prea atrage politica. Nici n-o înțeleg, Doamne ajută! Ce le-a adus bun regimurile democratice tutelate de Iliescu, Constantinescu, Băsescu? Sărăcia și-a schimbat broboada, zice Marin și dă din mână a lehamite. Nevastă-sa e casnică și are de crescut o fată și un băiat.

Normal să dispară pe încet păsăretul, oile, caprele, vitele; au oamenii amărâta de pensie, cheltuită la singura prăvălie, a lu Adrian, de unde cumpără pâine, ouă, brânză, lapte, legume, bere, țigări și, uneori, carne. În cartierul orăvițean Ciclova Montană nu s-a construit nimic din 1980 încoace, cum nici în Cârpițiul de pe valea Jijiei, cum nici în Răchițiul din vecinătatea Botoșanilor, cum nici în Vrâncioaia din preajma Focșanilor, cum nici în mii de alte așezări rurale românești, adăstând cu vreo două secole în urma vesticilor anglo-franco-germano-hispano-greco-italo-scandinavo-ungari. Poate ne depășesc mizerie ucrainienii și rușii de dincoace de Urali, nu-s tocmai sigur. Cert e că "europenizarea" nu doar nu a adus NIMIC Ciclovei Montane, dar a menținut-o pe pragul sfârșitului de ev mediu suedez, din câte îmi dau seama. De nu mă credeți întrebați vădanele cu părul albit, moșnegii betegi, vai de ei.

Înafară de mina închisă și de ruinurile fostei fabrici de bere vândută per bucată pe doi lei, vezi ciclovene case rablagite, unele spoite de fii și fiice urbanizate prin Italia, Spania, Germania sau prin Reșița ori Timișoara, unde s-or fi lăudând cu "reședința mea de veră/ E la Țeră". Într-adevăr, vin vara acei fii și fiice, în luxoase automobile second hand, petrec o săptămână și se întorc în spațiile lor civilizate, fără râuri puțicioase, fără closete în fundul curții, fără nesfârșite gropi în așazisul asfalt al drumului; așa spunea uica Gică, de când se știe drumul e vara cu gropi pline cu bolovani, iar toamna și iarna cu noroaie. Eu mărturisesc că și în 2013 e neschimbat, în pofida fermecătoarelor dealuri învelite în păduri mereu înverzite, a cerului pur de unde ne veghează Dumnezeu.

Un podeț lat de trei metri separă Ciclova Montană de Ciclova Română, cum tot un podeț separă satul Cârpiți de satul Luceni, de pe valea Jijiei; e important acest podeț, care desparte un cartier al Oraviței de o comună. Locuitorii Ciclovei Montană au statut de orășeni, cei din Română au rămas țărani. Primăria Ciclovei Montană e la Oravița, preț de cinci chilometri, peste deal, a celei Române e în Română! Salubritatea, canalizarea, infrastructura, taxele mele din Ciclova Montană depind de domnul primare din Oravița, de la cei cinci chilometri. Salubritatea, canalizarea, infrastructura, taxele din Ciclova Română, de la trei metri de cealaltă Ciclovă, depind de primăria Ciclovei Române. Deci, dacă ești la trei metri mai la vest plătești alte taxe decât dacă te-ai afla la trei metri mai la est.

Dar nu asta e problema. Nu e problema. Iată cum: dacă vii dinspre Oravița, (altfel oraș întrutotul întrutot, bătrân, dar dotat cu judecătorie, liceu, poliție, parchet, plus sedii a diferitelor companii germane, italiene, franțuzești interesate în bogatele ogoare în cernoziom) spre Ciclova străbați un drumeag printre livezi ispititoare de pruni, cu asfaltul doldora de hârtoape, numai bun pentru turism, de vreo cinci chilometri cu aproximativ patru mii de gropi, gropoaie, gropițe, peste care din șase în șase luni trece un camion răstoarnă niște pietriș amestecat cu păcură, cu efect de trei-patru luni, Asta e în toată țara, știu, de vreo cincizeci de ani de comunism și post, știu că am parcurs tot felul de drumuri în Oltenia, în Moldova și în mult lăudatul Ardeal, unde abundă autostrăzi în stadiu de proiect de vreo zece ani. Livezile au revenit vechilor proprietari, prea bătrâni să le îngrijească, așa că se usucă de la un an la altul. Le-ar vinde, bătrânii, însă nu se ivește cumpărătorul, că acolo e de treabă și de bani. Zeci de hectare de livadă se pierd iremediabil, de mi se rupe inima.
Satul Ciclova Română începe la trei metri de Ciclova Montană și se înșiră preț de vreo patru chilometri, pe valea străbătută de râul puturos, cu malurile doldora de gunoaie și năpădite de bălării, până la intersecția cu „șoseaua" care vine de la satul Ilidia. Paralel cu râul se desfășoară „șoseaua", cu mii de gropi-gropițe-gropoaie, numai bună de antiturism. Pe dreapta „șoselei" s-a încropit canalizarea pe vreo doi chilometri, pe stânga ei gospodarii folosesc fântânile din preajmă. Aici e mai bine, căci unii gospodari își cultivă grădinile cu legume și cartofi, alții le lasă de izbeliște, din bătrânețe, din comoditate, din dezinteresul adulților plecați pe alte meleaguri. În Ciclova Română funcționează chiar și un zis Cămin Cultural cu bibliotecă serioasă care nu preocupă pe nimeni. Primarul, neaoș, băștinaș, tânăr licențiat prin corespondență în drept, a construit și un parc de joacă pentru copiii atâta de puțini că-s foarte puțini. Ca și în Cârpiții Jijiei moldave, ca și în Nămoloasa vrânceană, ca și în Răchiții botoșeneni, ca și în dăbulenii dunăreni, ca și în satele mureșene.

Ciclova Română o fi având vreo două sute de gospodării și grădini. Câțiva locuitori au găsit un loc de muncă la fabrica de linguri a unui întreprinzător francez, îndestui plecară "dincolo", alții sunt păstori la patroni locali – primarele și un amic al lui, alții se străduiesc să iasă la liman. Înainte de 1990 satul a fost colectivizat, dar după, sătenii obținură terenurile agricole îndărăt, ca vecinul meu, Stângu. Majoritatea reîmproprietăriților a arendat ogoarele unui german sau italian, nu știu precis, pentru care primesc toamna câțiva saci de porumb și de grâu, cu care își hrănesc găinile; e prea scump și prea obositor să-și lucreze pământul. Nici nu au cu ce; în toată Ciclova Română nu există decât două tractoare. Două tractoare la vreo două sute de familii, foste membre C.A.P.

Îmi place, în schimb, că aici sunt două biserici creștin ortodoxe, o casă baptistă de rugăciune și o alta penticostală. Mai îmi place că, Română, Ciclova aceasta e populată chiar de români, așezați aici de patru-cinci generații de prin Oltenia, din Moldova, din Ardeal; nu tu germani, sârbi, maghiari sau țigani. Ciclova Română e română, aceea Montană e tot atâta de română.

Râul e la fel de înfricoșător de murdar în Română ca și în vecina, Montana, pădurea se ițește la fel de șerpuitoare, șolobonizatoare și jderitoare ca și în Montana. Diferența o fac locuitorii: aici avem de a face cu țărani, dincolo cu foști mineri și lucrători la fabrica de bere. Acolo „orășenii" nu au unde să facă agricultură, dincoace au preste puterile lor să facă agricultură. Păi, da, preotul creștin ortodox adună duminica la biserica din Montana abia 15-20 de enoriași, babele și moșnegii, preotul din Română - 40-50 de enoriași, babe și moșnegi. Mai abitir, în Română frecventează ciclul primar nepoții a celor unii plecați „peste hat". În Română mai găsești în curțile gospodarilor găini, rațe și curci, ba și oi și capre, multe-puține, întrutotul surprinzător vezi și vreo zece vaci. Despre porci nu e cazul să vorbim nicăieri. Dar, zic dar, în Ciclova Română, în lung de „șosea", plină de gropi-gropoaie-gropițe, te satisfac cinci prăvălii, de la care gospodarii pot cumpăra pe datorie cartofi, zarzavat, bere, țigări, ciorapi, pâine, lapte, ulei, butelii de aragaz, făină, apă minerală, salam, brânză, vinuri și rachiuri etc. Și cumpără, căci nu mai grijesc grădinile, iar grajdurile sunt goale.

Bun. Am descris îndeajuns; la fel e în Cârpiții Jijiei, în Răchiții botoșeneni, în Tulniciul vrâncian, în Rediul bistrițean, în satele tulcene, bihorene, sălăjene și în cele doljene, năpădite și asuprite, pe unde am umblat de două decenii. Din Oravița urmează o cale „asfaltată" (gropi, gropoaie, gropițe) printre mirifice livezi de pruni preț de trei chilometri îngrozitori, la capătul căreia intersectează calea spre Călugăra cu aceea spre Ilidia. Spre Călugăra parcurgem calea „asfaltată" de cinci-șase kilometri prin cele două Ciclove pe care și tancurile ar evita-o; drum înfiorător, asemenea celui din Frăsulenii și Cotului Morii și Țigănașului și a altor comune din județele patriei. Dar primarii își manifestă optimismul necontagios din 1990 în fiecare an: „De la anul vom asfalta ca lumea, că avem resurse pentru turism". Deocamdată, din 1990, nici un țăran n-a avut curajul (nici resursele) să întocmească vreo pensiune. Și cum, Doamne, s-o facă dacă drumul e înspăimântător, dacă trăiesc din amărâta de pensie, dacă abia reușesc să-și cultive grădinile cu legume, dacă fiii și fiicele adulte lucrează departe, chiar „dincolo". Eu trăiesc printre ei, îi ascult și mă ascultă, deși nu-s nici senator, nici deputat, nici consilier județean, orășenesc sau comunal. Aceia sunt fantasme aprig vorbitoare care strălucesc prin absență și indolență. Sigur, nu pot să fac nimic, dar îi ascult și mă ascultă.

Și-au arendat ogoarele, căci pe uica Gheorghe Stângu, la optzeci de ani ai săi nu-l mai țin puterile, îi lipsit de unelte, iar fiicele s-au instalat definitiv în Timișoara, că uica Nicolae abia de reușește să țină în ogradă zece găini, iar Timotei și-a găsit de lucru în pescuitul în Dunăre, la Moldova Nouă, Manuil lucrează la fabrica de linguri a francezului, Mitru are un atelier de tâmplărie.

Bineînțeles, peisajul uman e trist, dar nu jalnic; primarul a făcut o sută de metri de șosea foarte bună, întâmplător în dreptul casei lui, aproape o vilă. Miorița, vecina mea, a plecat să ceva cu bărbatu-su în Italia, lăsându-și copiii să grijească oi, capre și găini, foarte frumos, Gică muncește cu ocazia, împreună cu familia, Voicu s-a întors de „dincolo" cu o splendidă motocicletă, iar Ion stupărește vreo douăzeci de stupi. Tușa Maria crește hoarde de găini pe care le vinde în piața Oraviței, unde alți săteni și varia mărunți negustori din alte sate, vând la tejghea brânză, ouă, lapte, cartofi și pătrunjel, flori și floricele, oțet și bulion, ceapă și mărar, semințe de bostan și țuică, țigări „la negru" și etnobotanice „la negru". În piața Oraviței (oficial 14 mii de locuitori) te întâmpină trei marketuri și două supermarketuri, trei măcelării, zeci de dughene care te îmbie cu produsele lor agroalimentare, șuruburi, clești, piulițe, foarfeci, cuie, aparate electrice și mecanice, furtune, haine vechi, casete și CD-uri, etc.

Dar ca să ajungi de la Mehala Timișoarei la dughenile Oraviței trebuie să străbați de la Stamora Moravița 50 de kilometri de „șosea", în fiece an reparată și în fiece an descurajantă. Sigur, „negustorii" din Mehala habar nu au de dughenile orăvițene, cum nici dughenarii orăvițeni de prăpădiții din Mehala, unii și alții trebuind să trăiască astfel încât să muncească productiv cât mai puțin. De aceea, numai tăntălăi ca mine se avântară să posede "casă de vacanță" undeva dincolo de bine și de rău, de fapt în plin bine și rău. La urma-urmelor, ticăloși sunt pretutindeni, fără șmecheri n-ar exista naivi, fără naivi șmecherii ar muri de foame

Și acum, finalul acestui text. În capătul Ciclovei Montane dinspre Călugăra patroana unei mici întreprinderi de producere a scândurilor a cumpărat fosta clădire administrativă a fostei fabrici de bere. A cumpărat-o, a reparat-o într-atât încât a prefăcut-o în pensiune cu restaurant. Bravo ei! Dar ca să ajungi la acea pensiune trebuie să străbați iadul celor peste 12 kilometri de „șosea" de la Oravița. Două familii hotărâră luna trecută să facă nunta junilor lor exact la acea pensiune. Zis și... dar marea, uriașa problemă era aceea a 12 kilometri de gropi, gropițe, gropoaie, dezarmante pentru invitați, oameni subțiri. Însă familiile nu erau orice familii; mări se vorbiră și să sfătuiră cu primarii Ciclovelor și fură trimise, la timpul potrivit, două lame, așa se spune, care neteziră de bine de rău - ferească Dumnezeu, nu reparară - calea spre pensiune, cât să țină nunta. Neteziră cât să țină nunta, aceasta avu loc, apoi gropile, gropițele, gropoaiele își recăpătară statutul. Mă socotesc și zic: dacă cheltuielile cu netezitul și acoperitul cu nisip și păcură, de două ori pe an, a 12 kilometri cu mii de gropi-gropițe-gropoaie nu-s mai mari decât procedarea inginerească a lucrului bine făcut pentru aceeași distanță. Căci netezitul și acoperitul drumului nu preface zona mirifică a Ciclovelor în spațiu turistic, îmbătrânirea fatală a populației e un handicap pentru întocmirea pensiunilor rurale, ca și lipsa canalizării, ca și năpădirea cu gunoaie a râului. Cu aceste Ciclove cărășene seamănă mii de sate românești, într-o patrie nelucrată, năpădită de bălării, cu râuri împuțite, cu păduri fără sălbăticiuni, în care golanii sunt neobosiți în proiectele aiuristice. E plină România de Ciclove, acesta e mesajul meu; de Ciclove cu oameni minunați, derutați în sărăcia lor, pentru care guvernanții ticăloșiți fac planuri anuale, cincinale, decenale. E plină România de Ciclove care vor dispărea în câteva decenii, făcând loc unei mondializări mercenare, fără Duh, fără orizont. Însăși România va dispărea sub vraful mercantilismului uniformizant, mai devreme de sfârșitul acestui secol. Vor rămâne dealurile împădurite cu foioase și conifere, râul Ciclovei și, poate, câteva case-muzeu spre amintirea generațiilor, cum se vor petrece lucrurile în valea Jijiei, a Prutului, a Mureșului, a Crișurilor, a Oltului.Cum se vor petrece lucrurile în valea Mariței, pe alte văi depersonalizate din Balcani, din Ucraina, de auirea. footer