Revista Art-emis
Întoarcerea PDF Imprimare Email
Emil Proşcan   
Luni, 03 Iunie 2013 11:58
Emil Proşcan, art-emisCând este toamnă, frunzele, iarba, aerul şi gândurile se îngălbenesc, semn că vremea întoarcerii a sosit. Urmele verii se zvârcolesc peste tot, oamenii simt şi strâng toate câte se întâmplă, în ei. Ştiu ce va urma şi privesc cu înţelegere. Şi regretul pentru tot ce a fost e primit cu înţelegere. Totul e cuprins de înţelegere! Soarele îl zărim cu greu în cazna de a fi a luminii. Oamenii, copacii, dimineţile şi întreg pământul ştiu, simt, acceptă, se supun. Anotimpurilor nu le comandăm venirea sau plecarea, avem doar libertatea de a le dori sau regreta, după cum sunt în noi.

Irina şi Lucreţia erau orfane, adică nu aveau părinţii cu ele. Nici ele nu au avut libertatea de a-i ţine aproape de sufletul şi trebuinţele lor. Şi nici de a hotărî rămânerea lor. Doar regretul şi dorinţa, după cum în ele erau. Nu îmi propun să stabilesc cu exactitate perioada de timp şi locul în care s-a întâmplat ceea ce vreau să povestesc. Timpul şi oamenii trebuiau să aibă slobozenia de a fi. Precum câmpul, piscul de munte sau Cerul. Sunt ani mulţi de atunci. Urmările ultimului război păreau că impun felul de a trăi a tot ce mai rămăsese şi exista. Până la următorul măcel, oamenii duc în ei tot ce a fost. Trăiesc urmările ultimului război şi aşa a fost dintotdeauna. Între dealuri era satul în care trăiau cele două fete, Irina şi Lucreţia. Cu grijă de ocrotire, dealurile se strânseseră în jurul satului, precum ceva de preţ punem în căuşul palmelor. Mărgăritarul sau Alac cum îi mai spuneau bătrânii, era un pârâu ce nu seca vara şi străbătea satul până dincolo de jumătate, după care o lua brusc la stânga pentru a se deşira fără noimă, formând lunca satului. În ochiurile de aici copii se scăldau vara, iar femeile, ca o întrecere în bogăţia de zestre primită de la mame, spălau ţesăturile cu culori din câmpuri, livezi şi soare. Cântau şi-şi aminteau de iernile în care au fost cusute de povestea care a dus la cununia lor şi a dreptului de a folosi zestrea. Tot aici toamna se aduceau snopii de cânepă la dospit, iar iarna, pe gheaţa ca sticla, era larma cea mai mare. Puţin înainte de a-şi împrăştia apa limpede Mărgăritarul, era moara lui Bogză.

Irina şi Lucreţia erau singure. Tatăl le murise în război, iar mama, la scurt timp după ce venise plicul acela cu chenar negru, se îmbolnăvise. Plângea încet, plângea în şoaptă, plângea cu copacii, cu nopţile. Într-o zi nu a mai putut să plângă. Faţa îi rămăsese împietrită. Slăbea şi se usca pe picioare.
- Mănâncă şi odihneşte-te femeie! Ai două fete de crescut!, îi spunea Moş Lisandru, vecinul de mai la vale de casa lor.

Într-o zi a fost adusă cu căruţa acasă de un sătean, spunând că a găsit-o căzută „la deal", locul unde îşi aveau livada, via şi fâneaţa. A zăcut trei săptămâni. Moş Lisandru s-a ocupat de înmormântare, dar au sărit şi oamenii satului. Au adus fiecare câte ceva, dar şi flori şi câte o lumânare. Lucreţia privea sicriul înveşmântat în alb şi se gândea la norii la fel de albi, pe care călcau îngerii în poveştile cu care mama lor le mângâia gândurile despre lume şi viaţă. Îşi aminteşte vocea mamei, privirea, mâinile şi toate mângâierile ce-i pătrunseseră în suflet. Suferinţa mamei şi mulţimea de oameni ce era acum în curtea lor mereu goală, făcea să curgă şi mai multe lacrimi. „Dumnezeu s-o ierte!", spunea cu vădită dorinţă de a face ceva de bine fiecare om ce venea. Parcă se adresau lor, Lucreţiei şi Irinei care se afundau una în braţele celeilalte. În strânsoarea îmbrăţişării se perindau mângâierile şi amintirile mamei lor, dar şi încleştarea singurătăţii ce deja o simţeau şi ştiau că şi mai multă va fi.

După înmormântare, Moş Lisandru venea în fiecare zi la ele. Se îngrijea de vacă, repara ce era de reparat şi le învăţa să facă lucrurile trebuincioase. Privirea şi voce îi deveniseră altfel. Mângâietoare, dătătoare de dragoste şi fetele simţeau. Gata, Tataie Lisandru, ne-ai râzgâiat destul, mai lasă-ne şi pe noi să facem ceva. Tataie o să-ţi spunem şi să nu te superi că eu ştiu de la mama să spăl, să cos şi chiar să fac mâncare. Eu sunt mai mare, sunt deşteapta casei şi trebuie să fac ceea ce mamei i-ar plăcea să ştie că fac, adică ceea ce trebuie făcut, îi spunea Lucreţia încercând acelaşi timbru blajin al vocii. Şi a făcut! A învăţat să facă mâncare, să spele, să calce, să mulgă vaca şi chiar să dea cheag. Când i se părea că au ceva „bun", îi duceau şi lui Moş Lisandru. În timp ce făcea toate acestea i se părea că mâinile ei sunt îmbrăţişate de mâinile mamei. Priceperea şi iscusinţa, cu care o tot lăuda Moş Lisandru, de acolo veneau, ca şi cum mama ei îi dirija mâinile. Duminica se îmbrăcau cu ce aveau mai frumos şi mergeau la biserică. „Şi aici a fost mama mea. Şi cred că aceleaşi slujbe asculta", îşi spunea Lucreţia. Stăteau în acelaşi loc în care stătuse de obicei mama lor. Acum, parcă, vedea pentru prima dată icoanele, acum când se gândea că fiecare icoană a fost sărutată de mama ei. Şi câte rugăciuni au fost spuse. „Şi ăsta cred că este rostul bisericii, să-ţi laşi aici rugăciunile, să vii să spui ceea ce e în tine..., Dumnezeu trebuie să ştie de la tine cum vezi ceea ce ai în tine, adică ce fel de om eşti", gândea Lucreţia privind icoanele prietene cu mama sa. Cazanul în care se botează copii e tot acolo lângă icoana Sfântului Spiridon. Privindu-l, Lucreţia îşi aminteşte cum mama ei l-a întrebat pe Moş Lisandru de ce cazanul de botez stă mereu aici la vedere şi nu e pus undeva bine, ca la alte biserici. „Pentru ca noi să ne amintim taina botezului, care este în fapt naşterea noastră ca şi creştini. Este momentul la care trebuie să ne întoarcem mereu", i-a spus Moş Lisandru. Lucreţia zâmbi! Se gândea privind cazanul că aici, în el, a fost botezată şi mama şi tatăl ei, bunicii şi toţi cei dinaintea ei.

Viaţa celor două copile se împărţea între şcoală, treburile casei, biserică, cimitir. Moş Lisandru era ca un părinte şi ele simţeau dragostea fiecărui gest al lui. Erau multe treburi pe care ar fi putut să le facă şi ele, dar Moş Lisandru s-ar fi mâhnit dacă nu ar fi putut ajuta, şi atunci îl lăsau. Casa era cea în care locuise bunicul dinspre mamă. Două camere, un hol, o bucătărie şi o cămară. Fiecare lucru amintea de părinţi, mai ales de mama lor cu care apucaseră să stea mai mult timp. Seara le era mai greu. Liniştea camerei se rupea de tot ce era afară şi în ea parcă plutea izul mamei şi nedreptatea plecării ei. Se căzneau să nu plângă, fiecare ştiind că ar fi întristat şi mai mult pe cealaltă. Doar la cimitir îşi eliberau lacrimile. Nu plângeau! Pe faţa împietrită şiroiau doar broboane fierbinţi.Trecuseră câţiva ani de la moartea mamei lor! Era toamnă! Într-o dimineaţă Irina a zăbovit mai mult în pat. Lucreţia era în grădină, Moş Lisandru scotea ceapa, iar ea o împletea.

- Dar ce-i cu Irina de nu a ieşit până acum?, zise într-un târziu Moş Lisandru. Mergi în casă Lucreţia şi vezi să nu-i fie rău! O bănuială ca o fierbinţeală o cuprinse pe Lucreţia. Îşi aminti că de câteva zile Irina nu mai mânca cum trebuie şi era palidă. „Nu am nimic, mă doare doar capul", spuse de fiecare dată. Irina era tot în pat, cu spatele spre uşă, iar cu faţa spre fereastră dincolo de care se legănau crăcile nucului în care se căţărau strigând: „Mamă, mamă vino să ne vezi... Noi am ajuns în cer!"
- Ce ai Irina, ce-i cu tine?, întrebă speriată Lucreţia. Irina se întoarse cu faţa, nu fără greutate. Era lividă şi respira greu. Lucreţia îi puse mâna pe frunte, pe piept, pe picioare. Credea că e răcită şi era convinsă că Irina are febră, dar nu, corpul îi era rece şi asta o sperie.
- Ce ai Irina, surioara mea dragă şi scumpă? Ce ai fetiţă dulce şi prostuţă?, o întrebă Lucreţia în timp ce o mângâia şi o îmbrăţişa. Moş Lisandru venise şi el. Îi luă o mână într-a lui încercând să-i ia pulsul. Irina printre gemete scurte spuse cu voce stinsă:
- Nu ştiu ce am...! Un fel de leşin trece prin mine...., nu am dureri..., sunt sleită de puteri..., nu pot să mai mă mişc..., ameţesc..., am gura uscată...
- Mă duc să aduc lemne să fac focul... Tu, Lucreţie mergi şi adu nişte apă proaspătă să punem să facem un ceai..., aduc eu buruienele..., zise cu voce tremurată Moş Lisandru.

Aerul camerei avea acum greutate, ca o povară ce-şi caută umerii pe care să se aşeze, şi asta acum se simţea. Tăcerea şi pereţii camerei păreau complici. Lumina părea că-şi ţipă neputinţa, îngenunchind ca într-o rugăciune. Privirea Irinei se supunea în înţelegere. Dincolo de geam părea acum o altă lume. Nu străină, ci foarte departe. Doar nucul părea să înţeleagă şi să-i fie aproape. Între lumea de afară şi ea, era nucul ce-i veghea, prin bunătatea ferestrei, respiraţia şi gândurile. Simţea cum Lucreţia şi Moş Lisandru vroiau să-i facă să fie bine, dar şi mişcările crengilor nucului păreau să-i transmită acelaşi lucru. „Niciodată oamenii nu sunt singuri", gândea Irina. Îşi amintea de privirile mângâietoare ale vecinilor şi a tuturor celor din sat, de Moş Lisandru şi de toate momentele ce le alungau singurătatea şi puteau să simtă frumuseţea zilelor şi puterea zâmbetului. Gândurile Irinei alergau printre crengile nucului. Se plimbau pe ramuri, pe frunzele ce se împuţinau sau căutau frânturile de cer. Mâinile mamei ce-i pieptănau părul lung, colindele, săniuşul, scăldatul în cotul râului, ninsorile, strânsul fânului, primi ghiocei, primul pulovăraş împletit de mama, păpuşa din cârpe făcută de Lucreţia, alergările prin pajiştile dealurilor, lumina soarelui din dimineţi şi înserări, Ursei, căţelul ce le însoţea la săniuş...

Ca nişte globuri atârnau aceste imagini în crengile nucului! Erau momente când sfârşeala din ea o simţea caldă şi chiar o vagă plăcere se plimba haotic prin corpul şi gândurile sale. Dar, veneau momente când ceva o strângea puternic înlăuntrul corpului său firav şi atunci se speria. Simţea că puerile o părăsesc. Timpul se scurgea prin ea. Avea convingerea că nucul îi simte toată suferinţa. Zbaterile crăcilor sale aveau acelaşi ritm cu caldul ei zbucium. Puterile o părăseau precum frunzele nucul. Din ce în ce mai puţine frunze. Irina ştia că nucul încearcă să şi le păstreze, dar întoarcerea în pământ era o chemare. „Legea chemării", gândea Irina.
- Hai Irinuca să mănânci.., ţi-am adus ou proaspăt şi lapte fiert.., aşa cum îţi place ţie. Hai păpuşa mea ridică-te!
- Nu-mi e foame..., de câte ori să-ţi spun... nu-mi e foame înţelege...
- Trebuie să mănânci, „de câte ori să-ţi spun"..., „înţelege"!
- Of, Doamne, ce mă mai cicăleşti tu pe mine, îi spuse cu vorbe sfârşite Irina şi dădu să se ridice, dar simţi că nu poate. Un fior de spaimă îi săgetă Irinei puterea de înţelegere! „Nu pot să mă mai ridic..., nu pot nici să mă mai mişc"!
- Uşurel, uşurel viteazo!, o mângâie Lucreţia, ajutând-o să se ridice. Uite ce slăbită eşti pentru că nu vrei să mănânci. Încăpăţânată mică! Ia mănâncă tu să vezi cum te întremezi... Hai!

Irina înghiţea mecanic bucăţelele de ou moale pe care sora sa i le băga în gură ca la copii mici, dar privirile i se agăţau de nucul din fereastră. I se părea că frunzele se împuţinau cu o grabă răutăcioasă. Ar fi putut să mai stea. Încerca să urmărească zborul desprinderii de ramura ce o născuse, o hrănise, o crescuse, o apărase. Ar fi putut să mai stea. Cele care se răsuceau în cădere păreau că se bucură, parcă făcând în necaz nucului şi ei, Irinei, dar erau şi frunze care pluteau, încercând să deseneze un zbor. „Zborul de adio", gândea Irina. „De ce? De ce trebuie să se întoarcă în pământ? De ce"
Cine să se întoarcă Irinuca?

- M-ai întrebat ceva! Cine să se întoarcă?
- Nu-mi mai băga cu forţa în gură...! Nu vezi că nu mai pot să mănânc..., să mă mişc...! Frunzele nucului!
- Ce-i cu ele Irinuca mea dragă? Ce-i cu frunzele nucului nostru?
- Se duc... în pământ...! Nucul n-are nici o şansă... Va rămâne singur... Ca şi tine...
- Ce prostioare spui tu, încăpăţânata mea nemâncată? Este toamnă! Şi toamna frunzele se îngălbenesc de ciudă că vara a trecut şi se duc pe pământ să-l enerveze cu foşnetul lor. Toţi copacii îşi leapădă frunzele toamna. La primăvară vor veni altele şi altele... şi tot aşa! Ia, hai să bem puţin lăptic..., hai! Irina întredeschise buzele, dar laptele părea un străin pe care gura refuza să-l înghită. După mai multe încercări i se prelinse pe gât, piept...
- Vezi..., vezi şi tu că nu pot... Nu mai pot! S-a dus vara mea... Doar Lucreţia plângea mocnit, Irina nu!
- Priveşte frunzele cum cad... una câte una... Precum zilele mele cad... Precum zilele mele se duc în pământ... Să nu te sperii surioară... să nu-ţi fie frică... Mama şi tata mă aşteaptă..., prea i-am lăsat singuri...
- Irina, Irina!, ţipă Lucreţia. Termină cu prostiile! Nu-mi ajunge cât am suferit? Ce vrei să-mi faci şi tu? Mama şi tata ne vor aici... Vor să trăim Irina..., pentru că ne iubesc şi ne vor binele... Nici un părinte nu-şi doreşte copilul în pământ..., precum frunzele astea care ţi-au luat minţile. Vino-ţi în fire Irinuca mea dragă, îi spunea Lucreţia şoptit, îmbrăţişând-o.

Îşi lipise capul de pieptul ei, de sufletul ei, iar mâinile îi mângâiau faţa, ochii, părul, gâtul... „Doamne nu mi-o lua şi pe ea! Nu mi-o lua Doamne! Doamne Iisuse şi Maica Domnului..., şi tu tată şi tu mamă... Nu o luaţi! Nu o luaţi!
- O să te faci bine Irina! Orice om se mai îmbolnăveşte... Ai să vezi că ai să te faci bine... Ai să vezi! Moş Lisandru a plecat la oraş după doctor... Se va întoarce curând... Îţi va da medicamente şi totul va fi bine!
- Nici un medicament nu mai poate ţine frunzele în copac... Se desprind una câte una..., ca nişte bătăi de pendul se duc..., se duc în pământ... Când va cădea ultima..., ultima frunză..., să nu te sperii surioară..., să nu te sperii... Ridică-mă puţin să le văd... Ridică-mă surioară... Nucul ştie...

Lucreţia o ascultă, îi ridică capul şi îi mai puse o pernă. Îi şterse broboanele de sudoare de pe faţa ce-i devenise palidă, iar în jurul ochilor apăruseră cearcăne vineţii. Şi plânsul şi cuvintele îi rămaseră în gât ca un nod. Privi şi ea îngrozită la nucul de dincolo de fereastră, la frunzele lui. Când şi când, câte o frunză pica spre pământ. Câteva clipe avu şi ea senzaţia că frunzele prin ritmul căderii, care era parcă regulat, numără ceva. „Nucule drag, nucule bătrân şi bun, ţine-ţi la tine frunzele să trăiască şi sora mea!" Trecu un timp destul de lung în care nu mai căzu nici o frunză şi Lucreţia se gândi că poate i-a fost ascultată ruga. Irina închise ochii, îi căută o mână şi i-o lăsă plăpândă şi neputincioasă într-a Lucreţiei. Poate prin asta Irina vroia să-şi simtă sora, poate că vroia să-i aparţină dăruindu-i-se sau poate, nemaiputând vorbi, era un mod de a comunica.

Pentru Lucreţia nu mai exista acum nimic decât Suferinţa Irinei. Suferinţa Irinei era şi în ea. În plus ea era cea care trebuia să facă ceva. Moş Lisandru plecase dis de dimineaţă să aducă un doctor, poate că l-a convins să vină până aici, poate a găsit şi ceva bani pentru asta. Privea ochii închişi ai Irinei, îi privea ochii, faţa, mâinile. Privea masa camera, nucul, apoi căuta dealurile din jur şi cerul. Se duse în camera cealaltă şi cu mâinile tremurânde aprinse candela, apoi îngenunche.
- Doamne nu te las să o iei! Mi-ai luat părinţii, dar lasă-mi-o pe Irina! Fie-Ţi milă Doamne! Afară începu să bată vântul. Frunzele nucului cu toate că se clătinau în toate părţile, acum păreau că nu vor să se desprindă. Erau, însă, destule care nu reuşeau să rămână zile de viaţă şi speranţă pentru Irina şi erau smulse de vântul care se înteţea din ce în ce mai tare. Se auzi zgomotul porţii şi paşii lui Moş Lisandru. Irina tresări şi se grăbi să-i iasă în întâmpinare.
- Nu am putut să vând vaca, zise Moş Lisandru parcă răspunzând privirii întrebătoare a Irinei. M-am rugat de un doctor, i-am povestit.., i-am spus că am să fac rost de bani şi am să mă duc să-i duc şi că mă aşteaptă. Dar i-am luat nişte medicamente, i-am povestit spiţerului şi mi-a dat medicamente. Ce face Irina? Hai Lucreţie în casă să nu o lăsăm singură!
- Stai puţin Tataie Lisandre! Trebuie să-ţi spun ceva. Îi e din ce în ce mai rău. Are privirea ţintuită pe nucul din faţa ferestrei. A tot privit cum îi cad frunzele şi i-a intrat în cap că atunci când va cădea ultima frunză, va muri. Uite ce vânt s-a înteţit şi nu mai e mult până se va întuneca.
Moş Lisandru făcu câţiva paşi prin curte, apoi se întoarse şi intră în camera unde zăcea Irina. Îi mângâie fruntea, apoi îi luă o mână într-a lui. Irina deschise ochii, privi nucul, apoi pe Moş Lisandru şi încercă un zâmbet.
- Nu-i aşa Tatie Lisandru că toamna frunzele se duc în pământ? Dar mai întâi se îngălbenesc. Şi după ce se desprind... Ştii Tataie Lisandru, ele vor să se desprindă..., simt chemarea... Şi după ce se desprind plutesc prin aer, ca un zbor, ca un vis. E cea mai mare realizare a lor...
Irina vorbea acum repede, fără poticneli, iar vocea avea tărie, ca şi cum vroia să impună spre crezare ceea ce spunea.
- Fata lui Tataie, aşa e toamna, frunzele cad. În fiecare anotimp se întâmplă ceva..
- Da Tataie Lisandru, în fiecare anotimp se întâmplă ceva... Priviţi cum frunzele cad una câte una! Priviţi! Dumnezeu ştie ce face! Apoi Irina închise ochii şi adormi. Lucreţia tăcea, la fel şi Moş Lisandru. Doar respiraţia Irinei mângâia tăcerea. Ramaseră aşa mult timp. Afară se întunecase.
- Eu plec puţin până acasă şi apoi mă întorc. Uite aici medicamentele Lucreţie, să i le dai când se trezeşte aşa cum a scris spiţerul pe ele.

Lucreţia se aşeză în pat lângă Irina, îngrijindu-se de fiecare mişcare a ei pentru a nu o trezi. Faptul că acum dormea o liniştea, dar nu-şi putea scoate din cap povestea cu frunzele care tot cădeau şi pericolul ultimei frunze. „Oare de ce a ajuns Irina să creadă că odată cu ultima frunză desprinsă vă muri? Ce legătură o fi găsit ea între frunzele acelea şi viaţa ei? O fi visat asta? Şi ce se va întâmpla când se va desprinde şi ultima frunză?" O privi pe Irina care dormea şi probabil visa copaci cu frunze în pajişti de flori sau ierni nemiloase cu ramuri goale în lumi nesfârşite de alb. Ori poate alerga desculţă cu părinţii şi zilele ei de până acum. Părul negru era răsfirat în jurul capului, pe umeri şi pe lângă mâinile pe care niciodată nu putea să le ţină în aşternut. „ Priveşte Doamne cât e de frumoasă, parcă ar fi o zână! Şi totuşi nu peste mult timp, chiar dacă acum vântul s-a mai potolit, copacul va rămâne fără nici o frunză!" Deodată o străfulgeră un gând şi faţa i sa lumină. Cu aproape aceeaşi grijă coborî din pat, deschise uşa şi se duse la Tataie Lisandru. Se întoarse cu o oală mare de ceai făcut de Tataie Lisandru din nişte buruieni date de o bătrână şi un borcan de miere cumpărat de la oraş. Irina dormea în aceiaşi poziţie. Vântul se potolise de-a binelea şi Lucreţia deveni mult mai încrezătoare. Făcu lumina lămpii mai mică şi se aşeză din nou în pat lângă Irina. Când se trezi era dimineaţă. „Cum oi fi putut să dorm ca un pietroi şi să uit de Irina?", şi sări din pat.
- Ce faci Irinuca, te-ai trezit de mult?
Irina avea privirea aţintită spre geam şi părea foarte pătrunsă de ceea ce se întâmpla dincolo de geam. Privi şi Lucreţia, care constată îngrozită că afară începuse din nou să bată vântul şi în nuc rămăseseră foarte puţine frunze.
- Irinuca draga mea, uite aici nişte buline pe care le-a adus Tataie Lisandru de la o spiţerie de la oraş. Ţi-a făcut şi ceai din buruieni aduse de moşica Manda. Hai să te ajut să te ridici puţin şi să le înghiţim... Avem şi miere de albine, uite!
Irina îşi ţinea în aceiaşi neclintire privirea şi făcu semn cu mâna să se dea la o parte să poată privi geamul.
- Irina!, spuse aproape ţipat Lucreţia. Trebuie să iei doctoriile astea şi să mănânci cât de puţin, dar să mănânci! Te înţeleg că îţi e rău, că nu ai poftă de mâncare, că poate ai dureri, că-ţi e lehamite, greaţă..., dar şi tu trebuie să înţelegi că fără să mănânci te sfârşeşti. Trebuie să mănânci, înţelege! Mama a spus să mă asculţi Irina, tu ce faci acum?
- Lucreţia, vino lângă mine...! Aşa! Ştiu şi simt că..., simt că ţii la mie... Asta mă face fericită.., şi-mi dă putere... îmi dă putere să înţeleg. Nu fac mofturi..., doar mă supun. Şi ei... şi ei..., părinţii noştri s-au supus. Dumnezeu ştie ce face..., iar nucul nostru ştie ce ştie Dumnezeu..., spuse Irina şi se întoarse din nou cu faţa către fereastră.
- Tu ai o soră care nu mai are pe nimeni... Pe nimeni decât pe tine! Înţelege asta şi spune-i Lui Dumnezeu şi va înţelege şi EL! Şi tu poţi să te ajuţi... şi eu vreau să te ajut. Hai să iei doctoriile şi să mănânci puţin. Puţin! Lucreţia se aplecă cu teama de a nu fie respinsă, pentru a o ridica pe Irina cu capul mai sus. Aceasta, fără să-şi ia privirea de la geam, se supuse. Îi dădu bucăţele mici de ou şi brânză. Spre marea ei mirare, Irina, fără să spună nimic se căznea să înghită. Lucreţia înţelese eforturile făcute de sora ei şi se opri înainte ca aceasta să-i spună că nu mai poate. Îi puse în palma tremurândă două buline albe. Irina le înghiţi cu ceaiul din buruieni făcut de Tataia Lisandru şi făcu semn să fie lăsată în această poziţie de unde poate privi mai bine geamul. După câteva momente Irina începu să icnească, se întoarse într-o parte, timp în care Lucreţia trase ligheanul de sub pat. Vomită tot cu icneli şi zbucium de neputinţă. Lucreţia o şterse cu o cârpă udă şi-L imploră din nou pe Dumnezeu să le ajute. Irina ceru apă, bău câteva înghiţituri, şi îşi duse iar privirea spre geam.

Afara vântul se înteţise. Crengile nucului se zbuciumau în toate părţile, aidoma unui cal sălbatic ce vrea să scape de călăreţ, spre a deveni liber. Frunzele se supuneau risipirii, dar Irina devenea din ce în ce mai liniştită. Lucreţia îşi plângea neputinţa prin cotloanele sufletului ei prăbuşit în tristeţe. Tataie Lisandru venea din când în când, o privea pe Irina, apoi pe Lucreţia şi fără să spună nici o vorbă ieşea pentru a nu deranja apăsarea sau pentru a veghea vântul de afară. Irina începu să plimbe privirea prin cameră, pe pereţi, pe tavan. Căuta, parcă, ceva să desluşească în nervurile tavanului de lemn sau în neantul de albul al pereţilor. Apoi revenea cu privirea la geam ca la o chemare. Afară rafale de vânt împuţinau frunzele. După fiecare cădere masivă, Irina căuta cu privirea pereţii, tavanul camerei, apoi pe Lucreţia. Parcă ar fi vrut să spună ceva. Într-un târziu îngăimă:
- Să stai lângă mine Lucreţia... mai sunt... puţine frunze...să stai lângă mine...
Sunt aici lângă tine surioară. Nu ai de ce să te sperii... Nu ai de ce să te sperii pentru că nu se va întâmpla nimic rău. Lucreţia nu mai părea convinsă de ce spune, gândurile ei nu mai găseau motive cu care să o încurajeze pe Irina şi asta o făcea să intre în panică. Erau momente când îi venea să alerge pe uliţe şi să ceară ajutor tuturor oamenilor. „Ar fi trebuit să merg la Taica Părinte să-i spun despre Irina şi să-l rog să se roage pentru ea. Cum de nu mi-am dat seama?" Privea la blestematul de nuc care nu reuşea să-şi ţină frunzele pe care chiar el le-a născut. „Doamne mai sunt câteva, oare ce-o să se-ntâmple?", se tânguia Lucreţia. Privea şi ea acum fix spre nuc, ca şi cum acolo, în crengile lui s-ar hotărî soarta Irinei. O spaimă cumplită îi cuprinse corpul şi sufletul. Rafale puternice de vânt zguduiau nucul smulgând ultimele frunze. Irina îi strângea acum mâna în locul încleştării. Irina cu ultime puteri o strângea de mână, iar ea nu putea să mai scoată nici un cuvânt. Simţea în strânsoarea Irinei dragostea lor niciodată spusă, simţea necazurile lor, îmbrăţişările din momentul morţii mamei lor şi din serile foarte lungi ce au urmat. Simţea zilele de sărbătoare şi micile lor bucurii, simţea sufletul bun şi cald al Irinei. Simţea uşurinţa plânsului, neputinţa ei, simţea durerea. O îmbrăţişă strâns pe Irina, ai cărei ochi se deschideau închişi, se deschideau din când în când spre nucul ce rămăsese acum cu o singură frunză. Lucreţia privi şi ea ca la o minune frunza care cu toate strădaniile puternicilor rafale de vânt rămânea acolo. Irina deschidea tot mai des ochii, iar după un timp rămase cu ei deschişi privind la frunza ce se încăpăţâna să rămână acolo.
- Irina tu vezi ce văd şi eu?, izbucni pentru prima dată în hohote de plâns Lucreţia. Frunza aceea nu cade Irina! Nu cade!
Pe faţa Irinei începea să se contureze mirare. Încercă să-şi găsească puteri pentru a privi mai bine. Lucreţia înţelese şi o ridică mai mult să poată vedea mai bine. Aproape că nici nu auziră când intră Tataie Lisandru.
- Minune mare fetele lui tataie! Un nor de frunze a umplut văzduhul lăsând toţi copacii goi, numai în nucul vostru a rămas o frunză!
- Tataie, Tataie Lisandru nu aşa că acesta e un semn?, întrebă cu lacrimi în ochi Lucreţia. Ştii Tataie Lisandru..., Irina credea că odată cu ultima frunză ea va..., va...
- Cred că nucul a aflat asta şi...
- Da aşa spune şi Irina că nucul ştie, chiar aşa spunea Irinuca, spuse şi mai însufleţită Lucreţia.
- În mod sigur nucul a aflat şi dinadins şi-a păstrat ultima frunză. Nici nu avea cum să facă altfel nucul copilăriei voastre! Amintiţi-vă cum vă cocoţaţi în el strigând: „Nu-i aşa că am ajuns la cer Tatie Lisandru?" Pe faţa Irinei creştea mirarea şi chiar uimirea. O urmă de zâmbet îi lumină faţa.
- Nu cade... Nu cade!, îngăimă Irina. E frunza mea...!
- „Ştie Dumnezeu ce face!". Nu spuneai tu aşa Irinuca, izbucni Lucreţia îmbrăţişându-şi sora. Irina zâmbi de-a binelea. Îşi privea frunza, apoi pe Lucreţia şi Moş Lisandru.
- Şi chiar nu o să cadă?, întrebă cu urme de încredere Irina.
- Ştie Dunezeu ce face Irina! Şi nucul ştie!, spuse Lucreţia spulberând multe din urmele de îndoială ale surioarei sale.
- Îmi simt buzele şi gura uscată, daţi-mi ceva să beau!
- Aşa Irinuca mea dragă! Aşa! Cum ai putut tu să te îndoieşti de Dumnezeu? Uite aici ceai. Aşa scumpiţa mea.
Afară se lăsa înserarea. Vântul se oprise şi totul părea acum nemişcat. De undeva din apus, ultimele raze de soare luminau crengile nucului ce păreau nişte gânduri ce se înmuiau în albastrul vineţiu al cerului. Pentru câteva momente Irina observă că frunza rămasă strălucea precum o stea plină de mistere şi speranţă. Întunericul nu o sperie. Se gândea cu dragoste şi multă recunoştinţă la nuc şi la frunza rămasă. Poate că mâine dimineaţă frunza va fi tot acolo. „Dumnezeu ştie ce face şi poate a hotărât ca eu să trăiesc!" Adormi curând şi un zâmbet de linişte îi lumina faţa. Lucreţia îngenunche în faţa icoanei Maicii Domnului cu Pruncul, împreună mâinile, apoi se lăsă cu capul la pământ. „Îţi mulţumesc Doamne Dumnezeul meu şi te rog să mă ierţi! Îţi mulţumesc Doamne milostive!"
Când se trezi Irina, afară era încă întuneric.
- Lucreţia!
- Da Irinuca mea!
- Mi-e sete, dar nu-mi da ceai..., vreau apă.
Lucreţia nu dormise toată noaptea. Tataie Lisandru adusese caş proaspăt şi tăiase o găină. „Să-i facem o supă Irinucăi şi ceva prăjeală... va începe să mănânce, ai să vezi tu Lucreţie. Trebuie să se întremeze cucuiata noastră"
- Cred că îmi este şi puţin foame, zise Irina înapoind cana cu apă. Ştia că asta o va bucura pe Lucreţia. Ce zici, e tot acolo?
- Acolo, acolo îi Irinucă dragă! Ai să vezi!
Şi zorile găsiră tot acolo frunza. Imaginea ei venise încet, parcă dintr-un vis. Apărură şi primele raze de soare. Era o zi frumoasă de toamnă.
- Ţi-am încălzit apă Irina să te speli, gata cu lâncezeala!, spuse cu glas de vădită comandă Lucreţia.
O ajută să se dezbrace şi să se spele, apoi schimbă aşternuturile.
- Uite aici rufe curate să te primeneşti şi te bagi din nou în pat. Îţi dau voie să mai leneveşti.

Irina privea frunza rămasă şi toate câte se întâmplaseră parcă erau de mult, foarte de mult. Recunoştinţă, dragoste, dar şi oarecare jenă simţea Irina faţă de nuc şi ultima sa frunză. Se îndoise de dragostea lui, a nucului. Mâncă aproape jumătate de castron de supă şi puţin caş, apoi adormi din nou. Se trezi spre amiază. Privi camera, pe Lucreţia şi Tataie Lisandru, apoi afară spre geam şi zâmbi.
- Cred că m-am făcut bine!, spuse Irina. Dumnezeu a vrut asta. Acum frunza poate să pice, eu m-am eliberat. Nu ştiu ce a fost, ce s-a întâmplat cu mine, dar poate că trebuia să se întâmple pentru a ajunge aici, la ce simt acum. În marea mea dorinţă de a fi alături de mama, cred că acum am reuşit să simt prin ce ea a trecut. Am simţit şi dragostea ta surioară şi a dumitale Tataie Lisandru, şi a ta nucule drag. Vreau să merg să-mi îmbrăţişez nucul meu salvator...
- Eşti prea slăbită Irinuca dragă... Să te mai întremezi puţin şi ai să mergi să-l vezi
- El nu a fost slăbit când şi-a pierdut frunzele? Am ştiut întotdeauna că el mă înţelege şi mi-a trimis semn că aşa este. Vreau şi eu acum, aşa slăbită să merg să-l îmbrăţişez! Atât!
Aşa este Lucreţie, interveni Tataie Lisandru. Hai Irinucă, te ajutăm noi.
           Irina ar fi putu să meargă singură, dar se lăsă sprijinita de Lucreţia şi Tataie Lisandru, cărora, le prelungi plăcerea de a-i fi alături. Lumina de afară aproape o orbi. Îşi puse o mână streaşină la ochi şi după mai mute clipiri începu să vadă ceea ce până atunci i se păruse foarte departe.  Ca o imagine interzisă ce încet, încet, începe să prindă contur, precum amintirile unui vis, lumea se întorcea în privirile ei, în sufletul ei. Trecu pe sub teiul din faţa odăiţei ce o numeau „bucătărie de vară”, deschise portiţa grădinii din spate unde se afla nucul. Irina se desprinse cu gesturi line de ajutorul celor doi şi cu priviri căutătoare şi lacome căută frunza. Era sclipitoare şi mult deosebită de cele cu care era obişnuită. Îngenunche. Rămase aşa mult timp. Se ridică şi îşi sui din nou privirea spre ultima frunză, cea care-i salvase viaţa. Îi privea strălucirea, încercând să-i pătrundă misterul, dar... Nu-i venea să creadă ochilor: frunza rămasă era legată... Da, era legată! Vedea clar sârmuliţele ce o petreceau pe după ramura cea mai apropiată de geamul camerei lor!  Frunza era din tablă! Frunza ei era din tablă!   Înţelese! Hohote de plâns îi zgudui trupul încă plăpând. Frunza nu era din tablă, ci din dragoste, iubire şi marea dorinţă a Lucreţiei şi a lui Tataie Lisandru ca ea să trăiască! Fără să întrebe sau să spună ceva, se aplecă din nou la rădăcina nucului şi-l îmbrăţişă. „Nu-i aşa mamă că am ajuns în Cer?”

- Tataie Lisandru, te rog să iei de acolo şi să mi-o dai. Vreau să o păstrez ca pe o sfântă aminire!

 O ploaie de lacrimi se pogorî din ochii lor! Lucreţia şi Tataie Lisandru se aplecară şi ei. Nucul sau cineva aproape de cer ar fi văzut, privindu-i, o îmbrăţişare ca un singur om!

 

footer