Neamestecul „unşilor" în găleata cu jumări

O vreme, după ce am lansat volumul „Lacrimi şi bani" sau ceţuri peste plaiuri mioritice, subtilu sugerat de profesorul George Sorescu şi împărtăşit de subsemnatul, am încercat să filtrez şi altfel lumea, prin sufletul şi mintea mea. Nu totul pare a fi macabru, nu totul este supus destrămării - mi-am zis - deşi cunosc bine principiul termodinamicii, principiu conform căruia, „tot ce este structurat în univers tinde spre destructurare şi dezorganizare". Cu alte cuvinte, mi-am zis că nu tot ce reprezintă o formă de energie „împachetată" (omul este o astfel de structură) are caracter entropic. În consecinţă, am părăsit conştient planul realismului critic (loc în care urâtul din noi îşi face de cap) şi m-am plasat, parţial, în sfera frumosului manifest, convins fiind de faptul că o astfel de stare (imposibil de conceptualizat, de măsurat) poate fi, să zicem, un adevăr cu valenţe ce ţin de context. Aşa că am scris despre un fel de bine, uşor „împănat" cu poveştile noastre, lăsând la o parte marile carenţe umane. Chestiune nu tocmai ortodoxă întrucât ar trebui să acceptăm în acelaşi timp şi în acelaşi fel şi urâtul, şi frumosul. Adică să cântărim cu aceeaşi balanţă şi să folosim aceleaşi unităţi de măsură şi pentru bine, dar şi pentru rău. În lumea formalizării, pentru un matematician, probabil, chestiunea ar fi una posibilă sau poate chiar banală. În planul ontologic, unde omul este variabila cu permanenţă din primordii (aici infinitul nu îşi mai găseşte locul), totul se complică. Mai ales dacă avem în vedere fie şi numai structura emergentă, permanent flancată de versativitatea acestuia. „Fals!"- mi-ar spune literatura contemporană continentală, în special cea de tip anglosaxon sau cea de peste ocean. „Binele învinge răul! Chiar şi atunci când, cantitativ, e cu lipsă de măsură!" Câţi însă, dintre noi, mai suntem în stare de a face necondiţionat şi din onoare, binele în sine? Bine pentru om şi, evident, bine pentru omenire, că despre el, despre binele comun structurat universal, este vorba! Totuşi, plasată într-un ansamblu holistic, îi dau şi ei, literaturii respective, dreptate, câtă vreme atât ea cât şi cinematografia din aceeaşi zonă, în mare parte, sunt puternic angrenate în manipularea umană, fiind, evident, viorile de pe primul rând al orchestei în propaganda puterilor ce le patronează. Păi, altfel cum ar mai fi robotizat ele, marile puteri ale lumii, (indiferent de modalitatea de organizare, democratică sau totalitar-extremistă), omul oferindu-i doar iluzia, un fel de cer culcat aici, pe pământ, într-un viitor încă neştiut?

Fraţilor, uite, de-aia expresia „banul e ochiul dracului" tinde să se conceptualizeze şi să aibă valoare universală. Chiar şi pentru papuaşi, care mai practică încă schimbul în natură. Aşa că şi literaţii, şi cineaştii, în genere, oamenii de cultură, s-au făcut (mai nou, se întrec în a se face) frate cu ăl de la putere. Tartorele, de! Preferă şi ei osul de ros, în locul marginalizării. Da, marginalizare, dacă nu, mai grav, moarte prin înfometare! Singura formă concretă şi la vedere într-un stat democratic, cum este al nostru, al românilor strânşi între graniţele unei ţări funcţionale, mai ales la nivel ficţional. De altfel, ce mai poate fi, în condiţiile de astăzi, când globalizarea şi-a arătat bine colţii, o ţară sau un popor? Mai nimic, dincolo de adunătura căreia îi vorbeşte telembizorul cu un scop şi el bine preplătit. De cine? E, ghiciţi şi voi! Nu intuiţi? Vă sugerez eu expresia: „aceeaşi Mărie cu altă pălărie" , invenţie lingvistică, aici, pe plaiurile mioritice. Şi ea, Măria cu altă pălărie, tinde spre universal! Nu de alta, dar, mai nou, „statul e în toate şi în cele ce sunt şi mâine vor râde la soare", oriunde pe faţa pământului. El are teşchereaua cu crăiţari, el e cu „dă-i şi ăstuia că e de-al nostru!" „Şi dacă nu e?" - puteţi întreba voi. Nu e şi basta! Ce mare scofală, câtă vreme tot suntem prea mulţi şi trebuie restructurată omenirea precum un SRL, de către nişte acţionari incompetenţi. Pe de altă parte, tot statul e şi cu joarda (pardon, arsenalul,) cu care s-a înzestrat (chiar cu voia noastră), arsenal (mijloc şi scop) cu care ne plesneşte tam-nesam, şi pe ascuns, şi la vedere, dacă cârtim în front. Ce drepturile omului? Ce libertate în a gândi şi a te exprima liber? (Cu excepţia bălmăjitului la cer şi la orătăniile pământului, într-un pustiu în care poţi chiar urla dacă te ţin plămânii). Ce drept la proprietate sau la demnitate? Ce drept la viaţă decentă? Când e invocat binele suprem (cu siguranţă, pentru om. Care o fi ăla, domnilor?!), toate principiile anterioare dispar ca şi când nici nu au existat vreodată. În această situaţie, mai poţi vorbi despre un bine? Da, doar dacă ai intrat în cârdăşie cu orbeţii şi ai orbit şi tu. În caz contrar, te întorci în antichitatea lui Platon şi repeţi spusele acestuia: ,,Ceea ce este este!" Altfel spus, în această lume a schimbărilor, a inconsistenţei, există ceva real, comunicabil, în virtutea faptului de a putea fi comunicat, iar tu îl spui. Problema, după aceea, ţine de auz că, dacă vorbeşti la pereţi, ţi-ai stricat degeaba şi creieraşii, şi coardele vocale, şi tastele de la calculator. E, în această situaţie, vreau sau nu, trebuie să mă întorc în lumea ce potenţează surzenia, lătratul la stele, într-un cuvânt, răul. Să revin în lumea cacavelelor, a Joiţinei, a lui Ţârdel, Sfârlogel şi Urinelei (helăuuu!), şi a multora ca ei, lume de care parcă am fost blestemat să am parte. Şi de care să nu mai scap!

Sunt convins că nici voi nu le-aţi dus dorul, câtă vreme am încercat să-mi văd de ale mele. Însă am putut? Nu! Nu câtă vreme cacavelismul se reinventează, renaşte, se metamorfozează, din dracul gol puşcă, în îngerul cu chip de om ce dispreţuieşte zâmbind artistic?! Doar sunt consiliaţi de profesionişti cu renume! Noi, muritorii, într-o veşnică amorţeală a minţii, ne pricepem cum nu se poate mai bine, să punem „preţ pe dispreţul lor" şi să îi aruncăm acolo, sus, dreapta şi stânga împăratului, un fel de „unşi", „aleşi", ba chiar „distinşi". „Riscurile democaraţiei!", zic unii, carenţele acestei orânduiri, spun alţii. Neşansa de a te fi născut în această lume a destrămării şi frângerii de sine, spun şi eu, mai ales atunci când dau în clocot. Revenind, cacavelismul odată recosmetizat (din patru în... cinci ani, în saloane „Style"), se pune în mişcare, se rostogoleşte, iar odată cu el şi muritorul ce îşi plăteşte cu vârf şi îndesat „deşteptăciunea". Asta e! Cine, Doamne, iartă-mă, ne pune să fim aşa deştepţi?! Mai bine proşi, că tot se zice că ei, proştii, nu simt nimic. Nici măcar durerea! Iar dacă se întâmplă (rar, evident!), ea, durerea, devine un fel de preludiu la orgasmul colectiv, manifest, ca în versul poetului rostit de toţi în copilărie: „noi vrem pământ" Păi, am vrea, dar şi cu pământul ăsta nu e aşa cum crede muritorul care dă cu sapa până îi ies ochii, ca în Evul Mediu. Eşti în stare să pui de o „aroganţă" cu alesul sau cu servitorul de serviciu, ai şi tu osul de ros, altfel stai cu ochii pe cer şi te sfădeşti cu Dumnezeu pentru secetă şi lipsuri. Da, cam asta e şi nici că poate fi altcumva cât timp, oriunde te-ai adresa, aici, la noi, pe pământ (justiţie, instituţia „X", organul „Y" etc), fie nu ţi se răspunde, fie primeşti răspunsuri diferite de la o zi la alta, la aceeaşi adresă, aceeaşi plângere (chiar şi penală!), din partea aceluiaşi „dis-pus" să-ţi răspundă. „Dovada! Cazuri concrete!" îmi cereţi voi, „altfel baţi câmpii fără să şti ce baţi". Vă asigur de contrariu mai ales de când m-am apucat să număr personal copacii taiaţi ilegal de pe dealul Bujorăscu, din perimetrul Ocolului Silvic Motru. Îi inventariez pentru că cei care ar fi trebuit să o facă sunt doar servitorii de serviciu la uşa „unsului" în scaunul stătutului, pe banul boborului. Când voi termina, vin cu situaţia, cu lista. Vă daţi şi voi cu părerea despre ce vom mai respira într-un mâine, dacă vom mai respira. Că dincolo de părere, un fel de alba-neagra, un fel de uite nu e, câtă vreme chiar şi coana Joiţina e şi ea în toate, în cele ce sunt şi a celor ce de când lumea măsluiesc dosare... E!... Şi nu e de colea! Urinela, asemenea! Iar Ţârdel, pe post de servitor, un fel de slugă la dârloagă, îşi face mendrele. Bate tot ce îi stă în cale! (doar ştiţi că mi-a rupt coastele, mamei i-a spart capul în văzul tuturor, iar cei care ar fi trebuit să... mâlc!), taie (copacii, am vrut să zic, de prin pădurile despre care am pomenit, dar şi-ar înfinge cuţitul oricând pe la spate în spinarea oricui), spânzură (la comandă), mai ales acum, de când orbul găinilor şi surzenia a cuprins cu dragoste ţărişoara ce încă se mai numeşte România. Mda, orbul găinilor şi surzenia, molimă a dracului, nu glumă! Când e la un adică, nimeni nu se bagă, nimeni nu poate!

Ce ţi-e şi cu libertatea libertăţilor şi neamestecul „unşilor" în găleata cu jumări?! De altfel, ce atâta osteneală pe ei, dacă ele, jumările, sunt servite, elegant, pe tavă, de argaţi sau duse la guriţă, de domniţe cu rochiţele în şapte iţe. „Trai, nineacă, pe banii poporului!" bine boborizat! - că nu degeaba a lansat maestrul sloganul. Şi pentru că tot am pomenit cuvântul dragoste, musai să spun că nu acest sentiment nobil ne alătură, ne împreună, ci interesul. Apoi tot el ne pune în conflict, în starea de a ne da arama pe faţă, de a spune cine şi ce suntem. Şi, în definitiv, ce am putea fi? În condiţii de normalitate, de echilibru, nimic altceva decât un amestec de bine şi rău cu potenţări contextuale ce îşi revin singure în matcă. În caz contrar, doar un fel de sfârlogel în uşă la bordel, pe post de papagal pentru o joiţină şi ea mocirlă din mocirlă. „Ce se naşte din pisică tot şoareci mănâncă!", zice românul. Altfel spus, Joiţină ai fost, joiţină ai să mori, chiar dacă ţi-ai pus ghiloţei tanga şi rochiţă în şapte iţe, dorind cu disperare statutul prostituatei de lux, numai bună de servit desert, spre îndestularea „unşilor", ţârdeilor, sfârlogeilor şi a celor care or mai fi fost, toţi borfaşi din popor. Că de, „pădure fără uscături nu e!" Importantă e libertatea libertăţilor şi neamestecul „unşilor" în găleata cu jumări. Ce atâta osteneală pe capul lor?! Că doar sunt servite, elegant, pe tavă. Mare minune şi boborizarea asta!